Cu ceva timp în urmă, cîţiva români întorşi de la muncă în străinătate au fost intervievaţi la un post de televiziune, despre cum au stat lucrurile acolo. Mi-a atras atenţia ce-a spus unul dintre ei: că atmosfera din colectivul în care a lucrat peste hotare nu semăna deloc cu situaţia din ţară, că pe angajatul unei firme nu-l interesează deloc ce face colegul lui în timpul programului, cît şi cum lipseşte, cît şi cum munceşte, cît şi cum trage chiulul etc. Şi părea foarte mulţumit de acest lucru, şi pe bună dreptate. Însă mi s-a părut că a uitat ceva, şi anume că nici aici, cînd e vorba de o întreprindere privată, un ins nu stă cu ochii pe colegul lui, pentru că patronul însuşi e interesat de ce face fiecare angajat în parte. Că patronul român nu-l recompensează pe cel care munceşte mai bine, mai mult şi mai repede – e adevărat. Însă în mod cert îl penalizează sau chiar se debarasează de cel care munceşte puţin, încet şi prost. Că doar sînt banii lui în joc.
Însă situaţia e cu totul alta printre angajaţii bugetari – de unde am convingerea că intervievatul lucrase ca bugetar în ţară înainte de a avea experienţa cu străinătatea şi făcea o comparaţie forţată.
Cu excepţii probabil – pe care eu însă nu le-am cunoscut, deşi am lucrat în mai multe locuri pînă acum – , în sistemul bugetar de la noi funcţionează nişte legi greu de înţeles şi de acceptat pentru mulţi oameni cu scaun la cap. De ce greu de înţeles şi acceptat? Pentru că sînt o cale sigură de a ne fura singuri căciula…
Iată deci: şeful bugetar ajunge la această funcţie, cel mai adesea, graţie nu onestităţii, competenţei profesionale şi/sau manageriale, ci graţie talentului „diplomatic” şi disponibilităţii personale de a fi „omul cuiva”, aflat deasupra lui pe scara ierarhică. Interesul acestei căpuşe diplomatice e să-şi păstreze funcţia şi, bineînţeles, să cîştige cît mai mult pentru buzunarul personal de pe urma vacii de muls care mai este încă, pe aici, orice instituţie de stat. Premisa fiind aceasta, e de la sine înţeles că sus-amintitul mahăr bugetar îşi va căuta şi cultiva printre angajaţi, la rîndul său, proprii lui locotenenţi – să zicem pe gigel I, gigel II, gigel III -, care să fie dispuşi să-i facă în exterior imagine bună (răspîndaci), să voteze mereu în favoarea lui, să-i dea mereu dreptate şi să-i fie martori devotaţi în caz de conflict sau de criză (yesmen-i), să-l ţină la curent cu ce se întîmplă şi se discută printre ceilalţi angajaţi (turnători). Şi, nu în ultimul rînd, să-l perie, să-i facă curte – adică să-i menţină moralul ridicat. Taman ce face şi mahărul nostru cu superiorul său ierarhic…
Tot de la sine înţeles e că acest gigel-şef ştie că şi el trebuie să le dea ceva la schimb fidelilor lui: dacă e posibil, eventual bani, fie sub formă… legală (prime, salarii de merit, ore suplimentare, toate nemeritate), fie… ilegală – sticla de whisky primită de el însuşi peşcheş etc. Dacă nu-i poate recompensa material, atunci mai există altă cale: să închidă ochii la incompetenţa şi greşelile lor, la lipsa lor de randament, la absenţele lor. Fiindcă gigeii nu sînt nici ei proşti, ştiu că funcţia de „om al şefului” te dispensează de grija competenţei, a conştiinciozităţii, a responsabilităţii. O mînă spală pe alta şi amîndouă murdăresc obrazul instituţiei pe care o parazitează!
În asemenea condiţii, angajatul care nu e omul şefului va fi împins, chiar fără să vrea, să se uite în ograda altuia, trăind cu frustrarea enormă şi perpetuă că el munceşte mai mult, mai repede şi mai bine decît aceşti gigei ţucălari şi, în cel mai bun caz, pe hîrtie cîştigă tot cît şi ei. Nu e nedrept? E nedrept, dar ce poate face bietul ins? Are prea multe soluţii? Nu, doar două: să se care în alt loc, cu scandal sau fără, ori să închidă ochii asupra complicităţilor şefilor-gigei secondaţi de gigeii lor. În ambele cazuri, nevroza îl mănîncă. De viu.
tare mai e raspandita specia asta – gigeii. mie mi s-a intamplat asa: am plecat de la un loc de lucru din cauza lor. credeam ca am scapat de aceste fiinte, dar i-am regasit, poate si mai odiosi, si la noua institutie.
de cand sunt la revista, nu-i mai vad.
Esti un fericit, Vasile, ca nu-i mai vezi. Eu am avut de-a face cu ei toata viata. Si mai am un pic sa-i suport… Fiindca unchiul ala al meu din America (in virsta de peste 350 de ani !), nu mai moare odata, ca sa-mi lase mostenirea si sa fiu libera… (Aici as pune un emoticon „ris albastru”, dar nu stiu cum se face!)