Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2014

La mulţi ani!

Vă doresc tuturor să vă ocrotească Dumnezeu în anul 2015, cu toate ale voastre: familie, artă (acolo unde e cazul), misii şi nebunii frumoase, hobby-uri, cariere, afaceri!
Iar celor care m-au susţinut în 2014, mulţumiri din inimă!

Read Full Post »

Cuvinte îndrăgostite

Sînt poeţi la care cuvintele se îndrăgostesc între ele, devenind de nedespărţit.
Substantivul „suflet”, la Eminescu, îmi pare îndrăgostit definitiv de adjectivul „nemîngîiet” („Sufletu-mi nemîngîiet/ îndulcind cu dor de moarte”). La Trakl, acelaşi substantiv e îndrăgostit de „singuratic” („Mereu şi mereu revii tu, melancolie,/ o, blîndeţe a sufletului singuratic”).

Read Full Post »

O prietenă mi-a povestit cîndva, în preajma sărbătorilor de iarnă, că i-a dezvăluit copilei sale din clasa I, inteligentă şi iscoditoare pînă (şi) la Dumnezeu, inexistenţa lui moş Crăciun. Fireşte, mama i-a cerut ca vestea asta să rămînă numai pentru ea. Fetiţa însă a înţeles după cum a tăiat-o capul păstrarea secretului şi, o dată ajunsă la şcoală, l-a spus şi prietenelor, dar… la ureche. Cînd învăţătoarea a intrat în clasă, fetiţele plîngeau, triste că Moşul nu există. M-am întristat şi eu auzind mica întîmplare, ca ori de cîte ori aud că e ruinat unul din miturile copilăriei. Or, mie moş Crăciun mi s-a părut întotdeauna unul din cele mai frumoase şi mai misterioase mituri ale vîrstei de aur.

Din fericire, sau poate spre ruşinea mea, eu am crezut în Moş pînă pe la 10 ani. Mai multe sînt motivele pentru care credinţa mea în el a atins asemenea vîrstă matusalemică, astăzi probabil de neconceput. Mai întîi pentru că, fiind copil de ţărani ruinaţi de colectivizare, am crescut fără televizor. N-am văzut pe ecran, cum văd puştii şi puştoaicele de azi, concursuri pentru ocuparea… funcţiei de moş Crăciun! N-am văzut Crăciuni ciupind fetele ori Crăciuniţe ridicîndu-şi provocator jupele roşii în dansuri erotice. Şi n-am văzut nici Moşi pe toate drumurile, prin magazine, prin pieţe, hăulind cu bărbile lor false şi mobilurile la brîu. Nu e un paradox: cu cît moş Crăciun e mai „uman”, mai la îndemînă, cu atît şansele lui de-a exista se împuţinează mai tare. Şi cu cît e mai scump la vedere, cu atît şansele lui la viaţă cresc. Parafrazîndu-l pe Eminescu, moş Crăciun „era pe cînd nu s-a zărit/ azi îl vedem şi nu e”.

Un alt motiv pentru care am crezut pînă tîrziu în Moş a fost că mama a păzit cu străşnicie mitul, făcînd apel la multă viclenie. Noaptea de Ajun era pentru mine una miraculoasă: nu atît prin atmosfera de tihnă caldă şi dulce creată de stăpîna casei, ori prin mirosurile mîncărurilor minunate care ne istoveau nările după zilele de post, cîte om fi ţinut noi, plozii; nici prin sunetul daurit al colindelor, în satul meu necolindîndu-se pe vremuri; nici chiar prin darurile modeste puse sub pernă, iar nu sub bradul adus adesea în spate de tata tocmai de la Iaşi şi împodobit de sora mea mai mare cu globuleţe, fulgi de vată şi spirale de hîrtie creponată – pe noi ne vizita, fireşte, Moşul săracilor! Sau, în fine, şi prin astea, dar mai ales prin chiar ideea venirii lui. Văzduhul, atît de clar şi de… lizibil parcă în restul zilelor şi nopţilor, devenea atunci un imperiu cum nu se poate mai tainic; adîncurile lui vălurite se desfăceau mult deasupra casei noastre, mult deasupra plopilor şi salcîmilor, zămislindu-l şi purtîndu-l pe Moş, care transforma norii albi de zăpadă în derdeluş şi gerul în bici.

În fiecare zi de Ajun trăiam o bucurie care nu semăna cu nici o alta dar, în acelaşi timp, mă încerca şi grija să nu ratez apariţia celui atît de aşteptat. Cum condiţia ca să vină era să ne culcăm (asta n-o pricepeam niciodată, dar ordinele mamei se execută, nu se discută), mă duceam, nerăbdătoare, foarte devreme în pat – nu ştiu de ce, dar el ajungea în satul meu de pe malul Prutului imediat după ce se înnopta! Cînd, după o oră-două de somn iepuresc, mă trezeam şi găseam deja darurile, mama mă aburea cu aceleaşi vorbe: „cît-cît să-l prind pe moşneag!” Odată, „tocmai” a fugit pe horn; altădată, „tocmai” s-a strecurat printr-o crăpătură a unui geam pe care-l aranjasem eu şi frate-meu cu mingea. Şi tot aşa…

Fiindcă mărturia mamei era întărită şi de cea a surorii mele, complicea ei, nu se punea problema să nu cred. Ciudat, nu se punea problema nici să mă mir sau să întreb cum de-a fugit pe horn cînd în sobă era încă jar; nici cum de s-a putut strecura printr-o spărtură cît o alună în geamul dublu, el, coşcogea moşul burtos cu cojoc uriaş, încă şi cu ditamai sacul cu daruri în spate. În mintea mea, moş Crăciun era un fel de Puck şi Ariel şi Aladin la un loc, se putea face cît o gămălie de ac, putea trece prin apă şi foc, putea aluneca pe nori şi zbura peste troiene… Totuşi, era ceva tare trist că nu-l puteam vedea! Şi asta din cauză că mă trezeam „numai” cu o clipă după plecarea lui! Mereu numai cu o clipă! Ce păcat! O, dacă m-aş fi trezit cu un minut mai devreme!

Aşa se face că într-un alt an, ca să nu mă mai simt aşa de frustrată, mama mi-a spus că el a aruncat sacul cu darurile mele şi ale lui frate-meu în cerdac şi „tocmai” a şters-o, fugărit de cîinele nostru care, uite, i-a rupt cojocul! Am luat bucata de blană albă de berbec în mînă, am mirosit-o, am pipăit-o: era, nu încăpea nici o îndoială, chiar din haina lui! Pentru că… mirosea de-adevăratelea! Acel petec de cojoc a întreţinut credinţa mea în Moş mulţi ani. Eram cumva asemenea acelui personaj al romanticului german Novalis, care, la trezirea din somn, găseşte alături un trandafir, dovada clară că a călătorit în visul nocturn pe care l-a avut.

(din vol. „Românul imparţial”)
SĂ AVEŢI SĂRBĂTORI CU SĂNĂTATE ŞI VOIE BUNĂ, DRAGI PRIETENI!

Read Full Post »

Ţoapa ucigaşă

Am mai multe amintiri pregnante de la revoluţia din decembrie ’89: de pildă, cît de uşurată m-am simţit cînd redactorul acela gras, cu ochelari şi un neg pe faţă, de la TVR, a anunţat că dictatorii au fost prinşi la Tîrgovişte.

Dar poate cea mai cea e una care m-a disperat şi din care mi-am dat seama că propaganda îndrăcită de cîteva decenii a avut totuşi efect asupra mea (sau de vină or fi idealismul meu ori educaţia ţărănească?). E vorba de cum am descoperit-o şi perceput-o pe Elena Ceauşescu la „procesul” lor. Sigur, nu mersesem niciodată pînă acolo încît să cred că ea e… chimistă de frunte, academician şi savantă de renume mondial ş.c.l., dar pentru nimic în lume n-aş fi crezut că a dispus de destinele noastre atîta amar de timp un om primitiv, redus, cu toate atributele lui – cruzime, şiretenie, prostie, dispreţ, laşitate etc. O ţoapă ucigaşă.

Mariana Codruţ

Read Full Post »

Melandie

Mi-am amintit azi în timp ce trebăluiam prin casă (şi-am zîmbit) următoarea întîmplare: prin clasa a VI-a, scrisesem o poezie intitulată „Melancolie”. Într-o oră de franceză, stăteam cu caietul deschis şi-o reciteam. Un obraznic de băiet din spatele meu, „Trăian”, cu o faţă roşie, rotundă şi care-şi arăta mereu fasolele, a tras cu ochiul şi imediat a început să necheze către colegul lui de bancă: „uăi, asta o scris o melandie!” (sic!). Profesoara l-a auzit, a venit – o văd şi acum, înaltă, voinică, frumoasă –, s-a uitat în caietul meu şi m-a întrebat, zîmbind simpatic:

– Dar tu ştii, Mariana, ce e melancolia?
– E o stare de tristeţe amestecată cu ceva poetic…, am răspuns şi ea nu a mai insistat. Poate fiindcă nu avea, pe loc, altă definiţie.

(Cu siguranţă citisem poezia lui Eminescu intitulată aşa, care nu se studia în clasele mici.)

Read Full Post »

(publicat azi în „Ziarul de Iaşi”)
Nu sunt analist politic şi nici nu mi-am propus vreodată să fiu. Nu sunt informată decât minimal despre ideologii, poate şi din cauză că discipline precum „Materialism dialectic şi istoric”, „Economie politică” şi „Socialism ştiinţific”, făcute la facultate, sub comunism, nu doar mi-au stricat riguros mediile, dar m-au şi îndepărtat definitiv de asemenea temă şi de asemenea ştiinţe. Nici măcar nu urmăresc consecvent evenimentele politice de la noi sau de aiurea, eu făcând parte dintre cei care devin atenţi la lumea din jur doar când hărmălaia ajunge asurzitoare. Sunt doar un om care a trecut prin comunism şi nu vrea cu nici un chip să se mai întoarcă la el (ei, în domeniul ăsta sunt cât se poate de bine informată: colectivizarea forţată care i-a lăsat săraci lipiţi pământului pe ai mei şi pe alte câteva milioane de ţărani, sacrificiile enorme făcute de părinţi pentru a ne ţine la şcoală, navetele ruinătoare de sănătate, imposibilitatea de-a ocupa cinstit un post în oraşe după competenţe, sărăcia din magazine, interdicţia de a călători în afară, lipsa libertăţii de exprimare etc., toate cele care ne-au distrus vieţile nu pot fi nici uitate, nici iertate). Şi, în plus, sunt un om care apreciază la ceilalţi din jur, mai presus de orice, calităţi precum onestitatea, simţul dreptăţii, bunul-simţ. Am fost crescută în respect faţă de aceste valori, pe care m-am zbătut toată viaţa să le apăr după cum m-am priceput şi cum am putut, fără să reuşesc, fireşte, întotdeauna.

Am avut nevoie să spun cele de mai sus ca să-mi pun într-o lumină adecvată afirmaţia: în România postrevoluţionară votul încă nu e cu adevărat liber, chiar dacă în cabine aplicăm mai toţi ştampila pe cine şi ce vrem noi. Votul ne e dictat, în linii mari vorbind, fie de frica de a nu ne întoarce la comunism, fie de frica de a nu da samă de crimele făcute de acest regim sau de nelegiuirile favorizate de tulbureala tranziţiei. (Zic „în linii mari”, fiindcă, printre altele, am aflat şi eu despre câţiva tineri foarte şcoliţi care susţin stânga şi probabil au şi votat cu Ponta. Deocamdată, ei nu-mi trezesc decât nedumerirea: ce-o fi având în comun stânga lor cu stânga propusă de Ponta şi compania?) Prin urmare, contrar celor care afirmă azi, după alegerile prezidenţiale, „am votat cu dreapta / am votat cu stânga, x a votat cu dreapta / y cu stânga”, subsemnata crede că, şi acum, şi în toată perioada de tranziţie, puţini oameni au votat o doctrină sau alta şi foarte mulţi au votat un om sau altul. Ca să exemplific cu propria experienţă: am votat cu Iohannis în primul şi în primul rând pentru că ţara (deci şi oraşul nostru cel iubit) arată jalnic după 25 de ani de guvernare majoritar pesedistă; pentru că PSD-ul e un partid corupt până la os (cred că sub umbrela lui şi-au găsit refugiul mai toţi nomeclaturiştii PCR şi securiştii lui Ceauşescu, pe care lustraţia – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, respins de Iliescu – i-ar fi scos pentru 5 ani din viaţa publică); pentru că liderul PSD, Ponta, e un om demn de tot dispreţul. Abia în al doilea rând am votat cu Iohannis fiindcă mi s-a părut un om serios. Dacă printr-o întâmplare fericită, sau mai bine zis prin absurd, Ponta, candidatul stângii, ar fi fost un om la fel de serios ca Iohannis, iar PSD-ul ar fi avut o cu totul altă istorie, dar eu aş fi votat cu candidatul dreptei, atunci da, abia atunci puteam spune clar că am votat liber, am votat o doctrină, nu un om.

Când viaţa politică românească se va mai curăţa de urâciunea şi jegul în care se zbate de 25 de ani, când furtul, delapidările, manipularea, lipsa de responsabilitate şi de devotament faţă de ţară îşi vor pierde din tupeu şi intensitate graţie unei Justiţii puternice şi independente şi graţie prezenţei în spaţiul public a unor oameni respectabili, când partidele, mari sau mici, vor avea programe clare, distincte şi nu vor mai îndrăzni să propună drept candidaţi la alegerile parlamentare şi prezidenţiale nişte lepre, abia atunci cred că vom putea spune, cu mâna pe inimă, că alegem cu adevărat liberi.

Mariana Codruţ

Read Full Post »

Un ins din lumea literară, cu care eu nu mă consideram prietenă, cînd voia să obţină ceva susţinere de la mine, prefaţa cererea cu „doar sîntem prieteni!”. Dar, cînd îi ceream eu ceva, nu-şi mai amintea că sîntem prieteni. Ceea ce era grăitor…

Nu întîmplător în Tarot prietenia e simbolizată prin Soare: aşa cum Soarele îi luminează şi încălzeşte în mod egal pe toţi, şi soarele prieteniei trebuie să se reverse în mod egal peste cei incluşi în relaţie.

Read Full Post »

Older Posts »