Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2010

Borţosule!

Am văzut acum cîţiva ani sute de porci rozînd zăbrelele ruginite ale coteţelor, fiindcă proprietarul nu mai avea ce să le dea de mîncare şi îi lăsa să moară pe picioare – asta în timp ce piaţa românească e inundată cu carne de porc din afară; am văzut ţărani dînd laptele la animale, fiindcă nu există interes pentru colectarea şi procesarea lui – asta în timp ce rafturile magazinelor sînt invadate de brînzeturile şi diversele produse lactate străine; am văzut sute şi mii de hectare de pămînt lăsate într-o paragină de-ţi vine să plîngi, fiindcă proprietarii lor sînt prea bătrîni şi fiindcă fiii lor, prea săraci pentru a face agricultură modernă la ei acasă, au fugit în lume, unde, cei mai mulţi, cultivă roşii, ardei, mere, harbuji, căpşuni care vor fi apoi aduse şi desfăcute prin pieţele noastre! Am văzut ţărani dînd foc lînii, fiindcă nimeni nu are nevoie de ea – în timp ce noi importăm vagoane de haine aruncate de alţii… Iar acum, după cum ne anunţa preşedintele Băsescu marţi seara, unul din sectoarele evaziunii fiscale masive e considerată agricultura! În care ei, guvernanţii de toate culorile, nu au investit mai nimic, pentru care ei nu au şi nu au avut nici un plan timp de douăzeci de ani, într-un cuvînt, de care ei îşi bat joc de douăzeci de ani, cu toate că un fost prim-ministru, Petre Roman, a spus încă din zorii epocii predecembrist că a cîştigat pariul cu agricultura! Are totală dreptate, stimabilul, ei cu toţii l-au cîştigat, spre nefericirea ţării şi spre fericirea lor: lăsînd pămîntul în paragină, l-au putut cumpăra la preţuri de nimic, devenind nici-una, nici-două mari moşieri! De-acum, ciocoii noi se vor servi de ţărani pe post de lucrători pe pămînturile lor de parveniţi. Sună mai bine, nu?, e mult mai liniştitor să ai talpa ţării, adică mai bine de jumătate din alegători, pe post de sclavi, de rîndaşi, decît de proprietari! E cu mult mai simplu să controlezi un om dependent de tine, de banul tău, decît un om liber! Ce simplu e să ai votul unuia căruia i-ai frînt spinarea!

Am văzut rafturile magazinelor gemînd de pîine, produse de patiserie, preparate din carne, pui, dulciuri, conserve de toate naturile, ouă, băuturi (ba pînă şi sare !), ca să nu mai vorbesc de textile, papuci etc. aduse din alte părţi, în timp ce la noi industria uşoară e falimentară, iar oamenii crapă de foame ca şomeri. Am văzut în magazine de la şurub pînă la uşa metalică sau maşinării de orice fel – totul, dar totul adus din import, în timp ce în România pare uitată pînă şi expresia „industria grea”. Marţi seara, preşedintele Băsescu ne asigura că aşa nu mai merge, la noi se consumă mai mult decît se produce (şi, cînd spunea asta, mă vedeam pe mine, prostimea, halind nonstop ca viermele de mătase, pe nemeritate)! Dar cum aţi vrea, stimabile, să producem, dacă nu avem un cadru organizat de voi? Ce să producem şi unde, dacă de agricultură vă doare în cot, la industria mică nu vă e gîndul, de industria grea nici cu spatele nu ştiţi şi doar cuvîntul „împrumut” îl cunoaşteţi bine?

Am văzut spitalele noastre mizerabile în care te duci pentru o operaţie de apendicită şi ieşi cu picioarele înainte; şcolile noastre în care copiii îngheaţă de frig iarna; am văzut profesori îmbrăcaţi prost, mîncînd prost, bînd prost; am văzut oameni tineri fără dinţi, fiindcă refacerea danturii înseamnă o adevărată investiţie; am văzut zeci de cerşetori pe străzi; am văzut bătrîni singuri murind pe capete din cauza lipsei de medicamente şi descoperiţi putrezi în casă, fiindcă nimeni nu le duce grija; i-am văzut pe micii întreprinzători sucombînd sub greutatea taxelor, încîlceala birocratică şi parşivenia legilor; i-am văzut pe prietenii mei, scriitori şi artişti străluciţi, înnodînd teie de curmeie ca să se descurce cu salariul de pe o lună pe alta…

Şi, în replică: am văzut de-a lungul timpului un lux orbitor pe la graşii, borţoşii guvernanţi ai unei ţări ajunse numai piele şi os – case ca nişte palate, piscine, mobile din import, tablouri foarte scumpe, maşini ultrabengoase, bijuterii de nababi; i-am văzut petrecînd vacanţe de vis prin alte lumi, fiindcă pe plajele româneşti rişti să crapi din cauza murdăriei, iar staţiunile montane sînt bune pentru ei doar de un week-end; le-am văzut poveştile amoroase expuse pe toate canalele, petrecerile di granda la orice oră, toaletele cumpărate din marile case de modă din străinătate. I-am văzut spărgîndu-se în figuri cu focuri de artificii şi circuri fastuoase pentru prostime la orice prilej, cu summit-uri la nivel internaţional ultracostisitoare pe care ţări cu mult mai mult cheag decît noi se feresc să le organizeze sau le organizează sobru; i-am văzut plantîndu-şi clientela în caşcaval, împărţindu-şi banii ţării pe diurne monstruoase, pe hoteluri de cinci stele, pe birouri ultrafastuoase; i-am văzut mereu rînjind fără griji, mereu puşi pe glumiţe şi pe atacuri politice. Şi minţind fără ruşine, promiţînd în campanii electorale fără ruşine, exhibîndu-şi neantul din cap şi din inimă fără ruşine.

Şi acum, vii, borţosule, şi-mi spui că nu mai sînt bani. Că trebuie să dau eu, prostimea, 25 la sută din salariu şi 15 la sută din pensie, başca să suport mărirea taxelor şi a impozitelor ca să salvez bugetul statului, devalizat de tine. Vii, borţosule, şi-mi spui, cu paharul de şampanie în mînă şi clefăind icre negre, că eu consum mai mult decît produc. Vii şi-mi anunţi ca pe o mare victorie că nu te vei atinge de salariile sub 600 lei, cînd tu faci piaţa într-o dimineaţă cu suma asta. Că nu vei micşora pensiile sub 350 lei, cînd tu o asemenea sumă o laşi ca başciş băieşului. Şi mai vii să-mi aduci ca mare dovadă de austeritate vestea că îţi vei micşora de la 8000 lei la 4000 veniturile bugetare de parlamentar (oricum un mizilic pe lîngă ce mai cîştigi lunar). Iar dacă eu, ros de boală, de mizerie şi de grija zilei de mîine, mă vaiet, vii şi-mi spui de la obraz că trebuie să mai termin cu „demagogia sindicală a salariilor”? Atunci nu-mi doresc decît să te înghită hăul istoriei cît mai repede, borţosule!

(Publicat în Ziarul de Iaşi, 28  mai)

Read Full Post »

Grasul şi slabul

Am ajuns la fundul sacului. Ce se vede de pe margini e că economia noastră, care nu a fost pusă deloc în mişcare “naturală” în ultimele decenii, e în colaps. Timp de douăzeci de ani s-a furat din gros, fără ruşine; cînd lucrurile se împotmoleau prea de tot, guvernanţii apelau la împrumuturi externe şi la cîrpeli, pentru a ascunde propria lor nepricepere şi falimentul naţional, ca să mai amîne “clipa adevărului”, să ne mai păcălească o dată, să mai cîştige un mandat. Ăsta pare să fi fost şi să fie singurul gînd, singurul plan al guvernantului român: crape totul în jur, numai eu şi partidul meu să mai cîştigăm un mandat, pentru a ne prelungi traiul bun! Atît de bun, cum numai un dement poate imagina într-o ţară adusă la sapă de lemn!

Şi acum, cînd dezastrul nu mai poate fi ascuns, tot săracul e cel chemat să tragă carul greu al ţării, tot el e convocat să strîngă cureaua pînă la a-i ieşi inima din piept: să renunţe bugetarul activ la un sfert din salariu iar pensionarul la 15 la sută din suma şi aşa mizerabilă care îi revine după o viaţă de muncă! Deşi e vizibil o soluţie revoltătoare şi penibilă – fiindcă nu se pot strînge sume semnificative în puşculiţa statului din mizeria salarială a majorităţii angajaţilor săi -, ministrul de finanţe ne-a asigurat marţi seara la Realitatea TV că ea e un pas necesar – singurul important şi necesar! – pentru redresarea lucrurilor. Nimic despre umblatul în buzunarele enorme ale cîtorva sute de inşi de la Putere sau din Opoziţie şi ale celor cîtorva mii de clienţi ai lor, unde s-a scurs şi se scurge avutul comun…

Dacă dl Sebastian Vlădescu şi colegii lui de guvernare nu au spus pînă la ora aceea nimic despre umblatul în sus-amintitele buzunare, în aceeaşi seară de marţi, la Naşul, B1 TV, am nimerit la temă. Radu Moraru era de părere că parlamentarii ar trebui să-şi strîmteze cureaua; prin urmare, avea la îndemînă o hîrtie cu cheltuielile lor de la buget pe luna martie. Mai avea la îndemînă şi un micro-interviu (probabil parte dintr-o anchetă) cu parlamentarul independent Cristian Dumitrescu, pe culoarele Parlamentului; întrebat deci dacă ar fi dispus să cedeze pe timp de 5-6 luni indemnizaţia sa de legislator  – în jur de 50 milioane lei vechi – pentru redresarea situaţiei economice a României, Dumitrescu a răspuns cam aşa, cu logica şmecherului abil : dacă ar ceda toată indemnizaţia, deci ar munci pe gratis, s-ar putea crede că nu munceşte. Însă, da – a adăugat, după nu ştiu cîte rotocoale retorice – , ar fi dispus să cedeze jumătate din indemnizaţie, da, da, pentru binele ţărişoarei!

După acest mic interviu, realizatorul emisiunii Naşul a dat citire, de pe hîrtia cu cheltuielile parlamentarilor pe luna martie, a cîştigurilor… colaterale ale dlui Dumitrescu (deci dobîndite pe lîngă indemnizaţia de parlamentar, başca salariul de notar şi de… profesor foarte, foarte înstărit): diurnă, cheltuieli materiale (!), cheltuieli de deplasare în străinătate, cheltuieli de deplasare în teritoriu, cheltuieli de deplasare în Bucureşti ş.c.l. Pe scurt, cu micul nostru ales s-a cheltuit de la bugetul statului, numai în luna amintită, 7000 de euro; cu alţi legislatori se cheltuise chiar mai mult, dar acum s-a discutat doar cazul pe care vi-l expun. De pildă, în martie dl Dumitrescu a primit în jur de 22 de milioane lei vechi doar pentru… deplasări în Bucureşti, oraş în care dumnealui are vreo 4 apartamente! Cu toate acestea, imaginaţi-vă: şi în dreptul numelui său este, pe statul de plată, un capitol separat pentru plata benzinei, reparaţia maşinii etc.- adică acele “cheltuieli materiale” amintite mai sus! Pentru ce-or fi fost cele 22 de milioane atunci? Oare omuleţul “la fiecare stop / bea cîte-un sirop /la fiecare cotitură / mănînc-o prăjitură”?

Interpelîndu-l apoi direct la telefon, în timpul emisiunii, pe durduliul legislator, ziaristul i-a pus următoarea problemă: la averea dumisale grasă, a ceda doar jumătate din indemnizaţie e prea puţin. N-ar vrea să renunţe la jumătate din toate aceste cîştiguri – diurne, cheltuieli de deplasare, sume forfetare etc. etc.? Atîta i-a trebuit ! Dumitrescu, cunoscînd beneficiile tacticii rezumate în formula “cea mai bună apărare e atacul”, s-a agăţat imediat, cu o versatilitate de gîndac de bucătărie fugărit cu spray-ul ucigaş, de expresia sume forfetare, convins fiind că l-a prins pe “dl redactor” că nu ştie ce înseamnă. O, sumele forfetare sînt banii cu care îşi plăteşte angajaţii de la biroul său de parlamentar! Şi aşa salariul oferit acestora e prea mic! Păi să-i plătească un timp el din buzunarul propriu, i-a răspuns Moraru, lucru pe care maestrul l-a ocolit, cu zeci de alte fente retorice. Oricît a încercat să-l readucă moderatorul la cestiune – cedarea a jumătate din cîştiguri, contra unor cupoane decontabile cînd economia noastră se va redresa -, stimabilul tot pe “sumele forfetare” bătea monedă, ca să nu-i dea convorbitorului timp pentru alte întrebări. Era ca o placă de patefon stricat.

Nu am comentat acest revoltător episod de viaţă contemporană cu intenţia de a arunca o lumină defavorabilă asupra Parlamentului ca instituţie, de a-l înjosi. Fiindcă o instituţie democratică – pardon, absolut necesară pentru un regim democratic – nu trebuie discreditată. Totuşi Parlamentul român e la ora asta înjosit şi discreditat la sînge, dar nu de noi, comentatorii unor asemenea abuzuri, ci chiar de ei, de legislatorii noştri, care fură de sting din buzunarul statului, sub umbrela unor legi votate tot de ei. Chiar şi acum, cînd corabia se scufundă sub ochii tututor!

Oribil este că, în acelaşi timp, în ţara asta există tuşa Ileana (şi cîţi alţii ca ea?) cu o pensie din care pînă acum îşi putea cumpăra doar 4 (patru) pîini. Ei, de-acum înainte, din cauza acestor neruşinaţi “obezi”, ea îşi va putea cumpăra numai 3 pîini. Sau două şi un coltuc, dacă avem în vedere şi scumpirile anunţate? Probabil două şi un coltuc. Dacă nu cumva, creştină bună fiind, va ceda o jumătate de pîine capilor Bisericii ordodoxe, care vor să ne trateze de criză cu cît mai multe biserici.

(Publicat in Ziarul de Iasi, 21 mai)

Read Full Post »

La mijlocul lui martie, la Iaşi, Emil Hurezeanu şi Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, au lansat volumul Cuvinte rare al lui Cristian Tudor Popescu, volum alcătuit din proze-articole-tablete publicate în ziarul Gândul. Este a zecea dacă nu cumva a unsprezecea carte semnată CTP şi editată (sau reeditată) de Polirom. Cum eu sînt cea care a provocat, cu mulţi ani în urmă, acest “mariaj” literar, nu pot fi decît mulţumită că el e atît de longeviv…

Fiindcă în seara aceea ningea viscolit, aproape ca în decembrie, am fost sigură că la lansare vor veni doar o mînă de cititori; n-a fost aşa, fanii celor doi deştepţi ai generaţiei mele au umplut pînă la refuz librăria “Alexandria” de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Să mai notăm şi că lansarea a început mai devreme, cînd regula la noi e ca totul să înceapă mai tîrziu sau prea tîrziu! Al naibii – mi-am zis -, cînd zăbăucul de CTP apare, nu răsare soarele, ci toate se dau peste cap!

Să nu-mi cereţi să vă relatez ce a spus unul sau altul acolo, că asta au făcut-o reporterii trimişi de ziare şi televiziuni şi radio-uri. Eu, în timp ce Hurezeanu şi Lupescu vorbeau, răsfoiam volumul, pe care gentila Claudia F., piarul Poliromului, mi l-a strecurat în mînă la cerere, chiar la intrarea în librărie. Nu am ridicat capul decît cînd a început CTP să citească o piesă din volum, “Eye contact”. E o mică proză-proză cu adevărat splendidă, în care probabil toate calităţile scrisului lui Popescu sînt prezente: de la expresia blitz puternică, imaginea de natură cinematografică extrem de plastică şi vie, senzualitatea percepţiei la, evident, săritul lui specific peste cal, cînd îşi compară trăirile la auzul unor sunete produse de veşmintele şi gesturile unei fete dintr-un WC cu cele de la ascultarea Requiem-ului lui Mozart. Celui care se va grăbi să strîmbe din nas, îi voi spune că e prematur înainte de citirea prozei – emoţia dată de acea scenă de un intens erotism sublimat face totul verosimil…

A urmat apoi o seară în faţa unui pahar de vin, la restaurantul de la etajul 13 al hotelului Unirea, prin ferestrele căruia, graţie luminilor nopţii, oraşul nostru – destul de ponosit în zilele de iarnă – părea chiar frumos. Cei doi, cărora li s-au alăturat Silviu şi mai tînărul jurnalist ieşean G. Onofrei, au tocat mărunt toate “verdeţurile” lumii politice – se putea altfel, dată fiind postura de comentatori a invitaţilor ? Am participat şi eu la discuţie, fireşte, dar fără pasiunea lor. Eu eram preocupată mai mult de altceva: cei doi scriitori par să facă un tandem sudat, precum muşchetarii lui Dumas; CTP chiar îi spunea lui EH Aramis – din păcate, nu ştiu cine e el însuşi, v-am spus doar, sussemnata nu e bună de reporter! Mă întrebam, deci, cum e posibilă o asemenea prietenie între ei, cînd sînt atît de diferiţi, şi ca oameni, şi ca profesionişti? Hurezeanu, după părerea mea cel mai adecvat analist politic al momentului, e ca şi la televizor: calm, stăpînit, măsurat la epitete, elegant, parcă veşnic fresh şi capabil, sînt sigură, să ocupe cu farmec, justificat aplomb intelectual şi cu multă diplomaţie orice funcţie, de la cea de ministru şi ambasador, la cea de preşedinte de ţară; Cristian e, şi el, tot ca la televizor: un artist (spun fără glumă, chiar dacă risc să mă trezesc cu un ghiont sarcastic din partea lui!), un anxios, un impulsiv şi un capricios, un perfecţionist şi un dur, clar, dar un dur cu ceva de copil perpetuu suprasolicitat nervos şi fizic (în ziua aceea nici nu era de mirare, auzisem că mai conferenţiase şi la Universitate, dăduse sute de autografe şi probabil cîteva interviuri, ca să nu mai amintesc răspunsurile la tot felul de întrebări din partea cititorilor, inclusiv dacă şi-a făcut analizele în ultimul timp – ştiţi, colesterol, glicemie etc.!!! E drept, nici Hurezeanu nu a fost scutit de oboseală, a dat la librărie autografe la greu pe… cărţile lui CTP, că aşa voiau cititorii, iar el nu avea o carte pe rafturi, şi a ţinut-o tot într-un interviu, cît am putut eu vedea!).

Păi bine, se pare că se completează reciproc de minune cei doi muşchetari ai gazetăriei şi literaturii române. Spectacolul pe care l-au dat în faţa unui pahar de vin în acea seară, un spectacol haios, sclipitor şi plin de vervă, în timpul căruia protagoniştii îşi luau frecvent replica de la gură, nu putea să nu-ţi placă. Discuţia a alunecat apoi, inevitabil, spre literatură şi viaţa literară. Fiindcă alegerea piesei citite la lansare, “Eye contact”, fusese făcută de Emil, CTP a ţinut să afle care a fost motivul selecţiei; Hurezeanu a răspuns că se îndrăgostise de femeia cu plete negre şi o pată liliachie pe o gleznă din mica proză inclusă în volumul Cuvinte rare, care-i amintea de Clavdia Chauchat din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. CTP s-a bucurat ca un copil, auzindu-i răspunsul, şi s-a mirat îndelung, cum făcea şi taică-meu, Majuru’: “chiar, dom’le? Chiar te-ai îndrăgostit de femeia aceea? Ooooooo, păi atunci…!”, “Păi, atunci, lasă-i naibii pe alde Vanghelie şi compania. De ce nu scrii proză?” l-am chestionat crud, pe neaşteptate. “Scriu şi eu ce pot!”, mi-a răspuns el, gata să muşte şi aruncîndu-mi o privire suspicioasă. “Eeee, s-a repliat dilematic după un timp, sigur, putem avea surprize… Mizezi pe ceva, şi te poţi trezi că alţii apreciază altceva, că rezistă altceva, ceea ce tu consideri a fi doar un violon d’Ingres…!”

Puţin a lipsit să nu se transforme restul serii în cenaclu, după ce Popescu ne-a citit piesa “România Actualităţi”, la care se gîndise el pentru lectură. Însă Hurezeanu nu avea nici o carte la el (“Emil are nostalgia poeziei cum o are Băsescu pe a bordelurilor!” – nu s-a putut abţine CTP să nu sară iar peste cal, în stilul lui inimitabil, făcîndu-ne să pufnim în rîs); iar eu, ca invitată a Poliromului, eram doar Cronicarul. Cam absent, iertat să-mi fie, după cum aţi putut constata…

Cînd am ajuns acasă – nu mai ningea, dar mirosea a iarnă -, m-am bucurat să constat că junele cuplu de porumbei sălbatici revenise în gura de aerisire de la bucătăria mea: acum cîtva timp un prădător le-a halit oul şi ei părăsiseră cuibul, deznădăjduiţi şi plini de oroare!

Read Full Post »

Cu poezia

Cu poezia, e ca şi cu agricultura:  nu trebuie să pierzi momentul, trebuie să o faci atunci cînd se cere ea făcută.

Read Full Post »

Spui ceea  ce gîndeşti.

– Greşeşti – îţi va zice un binevoitor –, trebuie să-i spui fiecăruia ce vrea el să audă. Maturizează-te!

Vrei să faci ceea ce spui.

– Greşeşti – îţi va zice un binevoitor –, nu e obligatoriu să faci chiar ceea ce spui. Maturizează-te!

Nu vrei să te bagi în treburi necurăţele.

– Greşeşti fundamental– îţi va spune un binevoitor. Cum vrei să-ţi meargă bine fără să te bagi în treburi mai puţin curăţele!? Eşti în România, ce naiba. Maturizează-te odată!

În România, a fi matur înseamnă a gîndi una, a vorbi alta şi a face cu totul alta.

Read Full Post »

Zilele astea am aflat (din Evenimentul zilei şi din Ziarul de Iaşi) că Adrian Marino a fost timp de două decenii colaborator al Securităţii. Desigur, reacţiile din presă şi de pe bloguri – de condamnare, de compătimire sau de solidaritate – nu au întîrziat să apară. Cei care au fost criticaţi de el probabil se bucură.

Pe mine o asemenea veste m-a întristat.  Şi m-a revoltat, cum mi se întîmplă ori de cîte ori aflu că oameni de calitate intelectuală sau / şi umană au semnat pactul cu Securitatea. Dar revolta mea se îndreaptă nu atît împotriva lor, cît împotriva regimului comunist, în seama căruia trebuie pusă şi această crimă morală: de a fi adus în situaţia de a colabora oameni ca Marino, Paleologu etc.

Marino are, şi el, profilul tipic al unui anumit gen de colaboraţionişti, singurul care merită o sporită atenţie, după părerea mea: a fost timp de opt ani deţinut în temniţele comuniste şi a avut alţi şase ani domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Alţii de felul lui au fost obligaţi să semneze acest pact din cauza apartenenţei lor sociale, a “păcatelor” politice ale părinţilor etc. Prin urmare, victima a fost obligată să devină călău. În România comunistă, fenomenul Piteşti a fost, astfel, extins la scară naţională.

Iar noi, acum, sîntem gata să aruncăm apa din copaie cu tot cu copil…

Read Full Post »