Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2013

 

Ajungem la Sâmbăta de jos după ora şase a unei zile de iulie şi decidem să rămânem peste noapte aici. Stoarsă de puteri de câte locuri şi „obiective turistice” am văzut în ultimele zile; de câte „frâne” am pus, mai ales pe Transalpina; de urcarea, cu câteva ore în urmă numai, a 1500 de trepte până la cetatea lui Vlad Ţepeş; de emoţiile, ceva mai îngăduitoare cu mine, de pe Transfăgărăşanul parcurs tot cu numai câteva ore în urmă; de trecerea de la caniculă la frigul de la Bâlea lac, apoi iar la caniculă; şi, nu în ultimul rând, de câtă „frumuseţe” a trebuit să înghit, pe nemestecate, pe tot parcursul excursiei – acum, în Sâmbăta de jos, înregistrez fără multă participare copacii verzi, vilele şi vilişoarele toropite (din acoperişul uneia iese fum, sau de unde?), străduţele pe care ne învârtim în căutarea unui adăpost vremelnic… Nimic de zis, sunt şi mulţumită: ne apropiem de finişul călătoriei. Mâine voi fi cu încă o zi mai aproape de casa mea, unde voi putea să revin la liniştile şi neliniştile cotidiene, să mă descotoşmănez, în fine, de nervozităţile, spaimele şi crispările recente. Şi, cu puţin noroc, voi putea să-mi refac şi rezervele de somn, avariate serios pe moment.

Deocamdată, abia aştept să ne cazăm. Oprim undeva: ghidaţi de un panou publicitar, luăm la picior nişte uliţe pline de baligi uscate de vacă, să vedem o pensiune. Nu (ne) place. La alta, vecină, mult mai atractivă, nu sunt locuri. Ne întoarcem şi plecăm iar motorizat. Dăm de vila V., retrasă la o margine a satului, la poarta căreia oprim. Emilia şi Cristina coboară din maşini, intrând în curtea enormă şi prăfoasă, cu 5-6 automobile în jurul scării. Mă dau şi eu jos şi-mi aprind, cam apatică, o ţigară. După nici zece minute, doamnele se întorc, satisfăcute de aspectul camerelor şi de preţ. Dan, stând tot la volan, gata s-o ia în orice clipă la… roată – nu şi nu, găsim noi altceva, mai frumos! Emilia, atât de calmă de obicei şi, mai ales, atât de zâmbitoare tot drumul, se arată acum un pic-un piculeţ excedată de opoziţia bărbatului ei şi se uită la mine de parcă aş avea în buzunar votul decisiv. Dan, mucalit, îmi face pe furiş semn să spun nu, nu şi nu! Ezit câteva secunde, cu sentimentul vinovăţiei, apoi dau moale din cap că „da”. Când Emilia plusează, spunându-mi că pensiunea are şi o grădină unde putem mânca, mă mai înviorez şi votez fără rezerve pro. Dan, resemnat în faţa terorii majorităţii, cedează.

Intrăm cu maşinile în curte, parcăm, scoatem tăgârţele cu mâncare din portbagaje şi – tuleo spre grădină, pe o alee cu pietriş, printre straturi generoase de regina-nopţii. Florile albe încă nu-şi risipesc în aer aburul intimităţii, atât de puternic în gingăşia lui, şi eu mă bucur: aştept momentul acela al nopţii în care, rămasă singură, să mă pot îndopa nestânjenită, prin toate simţurile, cu prezenţa-i dumnezeiască, cuibărind în ea atâtea amintiri din copilărie…

 

***

Ca să vezi! Mă aşteptam la ceva mai rău, chiar dacă grădină, totuşi! Când colo, un mic rai verde-verde, udat de nişte ţurţuri subţiri de apă izbucnind dintr-o ţâşnitoare ascunsă în iarbă. Iar în mijlocul raiului, de care m-am îndrăgostit pe loc, plină de recunoştinţă, ce-mi stătea? În mijlocul raiului, pe fondul albastru-roz-oranj al cerului (spre vest tocmai apunea, meticulos, respon­sabil, eroic, soarele), parcă aşteptându-ne chiar pe noi, stătea solitar, sub un acoperiş ca de fântână veche, un chioşc în întregime auriu, din lemn atât de proaspăt geluit, încât aroma de vanilie i se simţea şi de la zece paşi!

Încăpem numai bine sub acoperiş, fără să ne înghesuim. Scoatem la repezeală şi înşirăm pe masă pungile şi punguliţele, cutiile şi cutiuţele cu mâncare, sticlele de apă cam clocită şi de vin. Spre norocul meu, Emilia, care – ca niciodată! – a avut tot drumul faţă de mine mici gesturi pâlpâind de o căldură discretă, le face şi acum. Recunoscătoare şi ei, îmi mănânc în fugă, cu faţa spre soarele tot mai pierdut, porţia mea mai de regim. Apoi, îmi aprind o ţigară. Dan îmi toarnă un şpriţ. Mă lipesc cu spatele de speteaza caldă a băncii şi mă uit în jur: trai, nineacă! În stânga, în zarea liberă întunecându-se lent sub ochii mei, munţii Făgăraş, ca o masă de carne compactă, din ce în ce mai albastră: par o focă peste care tocmai am alunecat, o focă întinsă cât e de lungă, de satisfăcută şi de somnoroasă sub ochiul îngăduitor al lui Dumnezeu. În dreapta, şi ea deschisă până la prăsele, dar crestată uşor de vârfurile unor mesteceni tineri, se arată cealaltă zare, roz de la soarele ascuns deja după păduricea topită în orizont. Brusc, liniştea locului e spartă în bucăţi de răgete sălbatice: apărută de nu ştiu unde, înghesuindu-se şi boncăluind cu nişte coarne enorme în spatele gardurilor, se întoarce de la păşune o cireadă de vaci. „Bivoliţe!”, mă corectează Emilia. Bivoliţe, îhî!

…Cireada fioroasă s-a risipit, băligându-se multiplu pe uliţele satului şi lăsând în urmă un iz măşcat, însă, din fericire, trecător ca toate cele. Liniştea s-a reinstaurat din nou. Prietenii au terminat şi ei de mâncat, bem toţi vin cu apă. Mai şi vorbim. Nu mai ştiu cum, se ajunge şi la „Istoria…” preşedintelui scriitorilor. Eu spun că are absenţe urâte, cum ar fi cea a lui Marino, de pildă. Cristina îmi replică: „Las’că am văzut eu ce e şi cu Marino, în memorii o înjură până şi pe maică-sa!…” Răspund ceva, dar, cum se pare că nu am succes, mă opresc, dând din mână a lehamite. Cristina, sarcastică: „Sigur, noi nu înţelegem!” Sentimentul amar al exclusului pe nedrept mă ofus­chează şi mă face să ripostez, dar nu sarcastic. Dacă aş fi vrut să fiu sarcastică, aş fi pufnit în râs la argumentul ei, cu care îl… invalida literar pe Marino. Sau o citam despre valurile Oltului (ori să fi fost despre stâncile de pe maluri?!), ce păreau „faldurii mantiei lui Mircea cel Bătrân”. Hm!

 

***

E deja noapte adâncă, în stânga mea, luna e sus. Am rămas doar trei transalpinici şi transfăgărăşeni în chioşcul vanilat, fumând, bând vin îndoit cu apă şi trăncănind molcom. Apoi se retrage şi Emilia. Încă o rundă de „destrăbălare” cu ţigări, şpriţuri călduţe şi discuţii amicale cu Dan, apoi ne cărăbănim şi noi la culcare. După numai câteva ore, mă trezeşte brusc din somnul chinuit, umplându-mă de o groază rece, răgetul înspăimântător al cirezii duse la păşune. Înmulţit, amplificat, înflorit canibalic de răcoarea dimineţii foarte crude. Mă foiesc în aşternut. Degeaba, nu mai adorm, fie şi pe sponci. „Te-ai foit astă-noapte în pat!”, îmi reproşează Cristina, în timp ce ducem bagajele la maşină. „Păi, răgetul vacilor…” „Ce vaci?”, mă întreabă ea. „Vacile pe la noi sunt tare blânde, nu rag aşa sinistru!”, spun, morocănoasă. „Nu sunt vaci, sunt bivoliţe!”, mă corectează, răbdătoare, Emilia. „Îhî, bivoliţe!”, răspund cuminte. Şi ne îmbarcăm.

 


 

Read Full Post »

Găsesc

în Cerşetorul de cafea (Emil Brumaru, OPERE III, editura Polirom, 2012, p. 274 –  în scrisoarea către Radu Petrescu, din 1978) nişte versuri brumariene de tinereţe:

Iubita mea, sînt ultimul poet balcanic:

Primeşte un descojitor mecanic.

Aceste versuri mi-au amintit flagrant, chiar flagrant – da!, da!, stimaţi concetăţeni –, de panourile publicitare Dedeman, ele mult mai recente fiind însă. Iată cîteva mo(n)stre de reclamă Dedeman: Ca să-ţi spun că te iubesc/ Motosapă-ţi dăruiesc! Sau:  Vocea ta sună ca un refren/ Aşa că-ţi cumpăr polistiren! Apoteotic acum:  Te iubesc şi-ţi dau cu dor/ Hotă, plită şi cuptor! Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, pînă la pierderea cumpătului…

Nu-i aşa că am dreptate? Hm, hm! Mai întreb şi eu, ca omul naiv: n-o fi venit oare momentul ca poetul Emil Brumaru să-şi poată cumpăra, din drepturile de autor, casa cu grădină, zid luminat de soare, şezlong, pere mălăieţe şi pisici, atît de mult dorită în anii corespondenţei din volumul Cerşetorul de cafea?

Read Full Post »

Deşi

verdele copacilor şi al ierbii e la fel de glorios ca acum o lună; deşi tot mai poţi, la adăpostul perdelelor, să umbli prin casă îmbrăcat în pielea goală; deşi cîntecul greierilor încă se lăcusteşte, nu alta!, în văzduhul nopţii, toamna se simte deja. Sfîşietor.

Read Full Post »

Mă trezeşte

zgomotul infernal al coasei electrice (hm, aşa s-o fi numind?), dînd iama pentru prima oară anul ăsta în tufişurile din spatele blocului, crescute extatic după ploile din vară. Părere de rău. Mie ca mie, dar lor? Mi le imaginez protestînd vehement. Precum un văr al meu, care, şi cînd era frecat furibund cu peria de paie de sora mai mare pe picioarele greu încercate de lintiţa bălţilor, şi cînd era tuns chilug de moşu-meu, zbiera de-l auzea tot satul: „Lasă-mă, bre, că mi-e friiiig!”

Read Full Post »

Mi-e scîrbă

de faptul că, mai an, juriul premiilor Academiei (din care făceau parte dnii Eugen Simion şi Nicolae Breban) a acceptat cu seninătate retragerea din cursă a Angelei Marinescu,  poetă care a refuzat să concureze cu Daniel Corbu la poezie. Premiul a fost acordat lui Daniel Corbu, of course…

Mi-e scîrbă că, mai an, juriul premiilor USR l-a preferat lui Cărtărescu, la eseu, pe Cassian Maria Spiridon, of course…

Mi-e scîrbă că, anul acesta, coordonatorii antologiilor de poezie şi proză ieşeană din cadrul FILIT au acceptat retragerea lui Ovidiu Nimigean, preferîndu-i pe Corbu şi C.M. Spiridon la poezie şi pe Ilisei, Talpalaru şi Iancu la proză…

Mi-e scîrbă că, anul acesta, coordonatorul antologiei de proză ieşeană din cadrul FILIT a acceptat recuzarea mea, preferîndu-i pe Ilisei, Talpalaru şi Iancu…

Mi-e scîrbă şi de mine că am acceptat să rămîn în antologia de poezie ieşeană, doar de groaza de a nu mi-i mai ridica iar chiar pe toţi în cap…

Mi-e scîrbă că, deşi am fost declarată cîştigătoarea premiului I la Festivalul naţional de poezie de la Iaşi (nov. 2009), înainte de decernarea premiilor s-a mai făcut o jurizare (cu juriul incomplet) şi a fost desemnat drept cîştigător poetul Adrian Popescu.

Mi-e scîrbă de multe alte lucruri de acelaşi fel pe care nu le pot acum contabiliza.

Pe scurt: mi-e scîrbă de un climat literar în care scriitorul nu mai poate spune nimic – vezi conformismul sinistru la care s-a ajuns –, pentru a nu-i supăra pe critici, care imediat îi trec la index pe nesupuşi…

Şi nu pot să uit că Eugen Ionescu l-a făcut zob pe Eugen Lovinescu în „Nu” şi, totuşi, criticul nu a putut trece peste valoarea lui.

Nu oricine e Eugen Ionescu şi nu oricine e Eugen Lovinescu? De acord. Dar, însă, totuşi…

P.S. Şi, ca să fie clar, mi-e scîrbă şi de scriitorul care „nu mişcă în front”, de frică să nu piardă favoarea criticilor. E cu desăvîrşire mort.

Read Full Post »