Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2014

spune-mi

(una din puţinele poezii de dragoste pe care le-am găsit în cărţile mele de pînă în 2007, data apariţiei ultimului – dar poate nu şi cel din urmă  – volum de poezii)

spune-mi ce umbre te încearcă

făcînd faţa ta imperceptibil să tresară,

mîna să ţi se agite fără rost

cu degetele îngălbenite de ţigară?

 

spune-mi şi jură, este posibil

să existăm cu-adevărat în astă-seară,

aşa apăraţi de dragoste pe dinăuntru

şi-aşa suflaţi cu aurul morţii pe dinafară?

(din vol. „Schiţă de autoportret”, Junimea, 1986)

Anunțuri

Read Full Post »

Îi recunosc

pe prietenii adevăraţi după multe, dar mai ales după cît de… contaminanţi sînt. Vreau să spun că nu cred în sinceritatea sentimentelor unui prieten ai cărui prieteni mă privesc ostili.

Read Full Post »

Proust şi poştaşul

Aşteptam cu nerăbdare din Franţa capodopera proustiană A la recherche du temps perdu, cînd Ovidiu m-a sunat să-mi spună că a pus-o de cîteva zile buuune la poştă! Cum încă nu găsisem nici un aviz în cutie (prea mică pentru ditamai cărţoiul, plus că mi-a fost devalizată adesea), am intrat la idei. Aşa că n-am mai stat cu mîinile în sîn, lăsînd lucrurile la voia sorţii, cum mi-e obiceiul, şi i-am dat un te­le­fon dlui Grădinaru, poştaşul nostru: l-am avertizat cît de important e pentru mine opul care va veni din străinătate, conjurîndu-l să-mi anunţe tot telefonic sosirea lui, ca să mă înfăţişez eu la poştă să-l iau. Mi-a promis că va face întocmai cum i-am cerut.

Peste numai vreo două zile, într-o sîmbătă, am primit un telefon de la dînsul: că a ajuns cartea la oficiu, că el e prin preajmă şi că va urca la uşa mea cu plicul. Însă eu eram la piaţă!!! „Staţi liniştită, doamnă, îmi ia timp să distribui pensia la celelalte scări!”, m-a asigurat. Ce vorbă? Cum să stau liniştită? E drept că piaţa e la o aruncătură şi jumătate de băţ de casa mea, dar asta mie atunci nu-mi spunea nimic-nimic! Deci am luat-o iute la picior, cu toată teama de zăpada îngheţată, căutîndu-mă febril prin buzunare după o bancnotă măcar de 5 lei: în ultima vreme, puţinii bani primiţi din colaborări mi-au fost viraţi în cont şi n-am mai putut să-i las poştaşului nici un bacşiş „de fidelizare”.

Mare noroc, l-am zărit de departe pe omul meu (nu pentru că aş fi prea perspicace însă, ci pentru că e singurul care umblă pe un ger de crapă pietrele într-o cămaşă albastră cu mîneci scurte!); tocmai ieşea din scara B. „Dom’ Grădinaru’, dom’ Grădinaru!”, l-am strigat cu sufletul la gură, totuşi foarte bucuroasă. M-a văzut, s-a oprit şi, cînd am ajuns lîngă el, întinzîndu-mi plicul cu volumul mult aşteptat, m-a întrebat hîtru: „Nu v-a prins radarul, doamnă?”

Read Full Post »

Această substanţă provine din aer, mai ales la răsăritul conste­la­ţiilor şi cu deosebire cînd Sirius străluceşte mai tare, dar nicio­dată înaintea răsăritului Pleiadelor şi către dimineaţă. Prin urma­re, la răsăritul aurorei frunzele arborilor sînt găsite umede de miere. De asemenea, oamenii care stau dimineaţa în aer liber îşi dau seama că hainele lor sînt unse, iar părul lor lipit din pricina unui lichid, care reprezintă fie sudoarea stelelor, fie saliva aştrilor, fie o secreţie a aerului care se purifică. Măcar de-ar fi mierea curată, limpede şi naturală, aşa cum a curs la început! Ea cade însă de la o înălţime atît de mare, se mînjeşte pe drum, este infectată de emanaţiile pămîntului pe care le
întîlneşte, e absorbită de frunze şi de ierburi, se adună în săculeţele albinelor – căci ele o vomită pe gură – este, pe deasupra, alterată de sucul florilor, se înmoaie în stupi şi se preschimbă de multe ori. Şi totuşi, mulţumită naturii ei cereşti, ne oferă o mare plăcere.

(Naturalis Historia)

Read Full Post »

De 25 de ani, mă tot aştept ca, dacă un politician e prins cu mîţa în sac, el să dispară automat de pe scena politică sau măcar din prim-planul ei. Dar de unde: nici măcar puşcăria nu-l compromite! Dimpotrivă, iese de la zdup cu aură de martir, e primit de colegii de partid – cum s-a văzut în cazul lui Adrian Năstase – cu aplauze şi-şi continuă cariera de politician ca şi cum nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase!

…mă tot aştept ca un guvernant – care e dovedit că-şi bate joc de sectorul lui, deci îşi bate joc de ţară – să-şi dea demisia şi să dispară din post. Ei bine, şi dacă e condamnat, dar cu suspendare, omul rămîne în post, lucru incredibil!

…mă tot aştept ca un înalt funcţionar – să spunem un ambasador –, care a făcut-o de oaie în misiunea dintr-o ţară, să se acopere de dezonoare şi să se topească în neant. Ei, nu, la noi, în cea mai rea variantă, el e trimis în altă ţară, pierzîndu-şi postul doar dacă vine altă ceată de hămesiţi la guvernare!

…mă tot aştept ca un primar, care a dovedit într-un mandat că e incapabil să schimbe ceva în bine în comuna, oraşul, mun’cipiul lui, să nu mai fie reales. Nu se întîmplă aşa: cunosc doi primari (şi-i cunoaşteţi bine şi dv.!) care au stat mai multe mandate în foncţie, deşi nimic bun nu s-a văzut de pe urma lor…

Prin urmare, în România, dacă eşti politician, nimic nu te compromite: nici furtul (şi plagiatul e furt, nu uitaţi!), nici minciuna gogonată dovedită, nici abuzul, nici corupţia, nici puşcăria!  Incredibil, dar nici măcar iresponsabilitatea cinică, făţişă faţă de trebile ţării, lucru care îi păgubeşte direct pe alegători.

Motivele pentru necompromiterea şi, de multe ori, nesancţionarea dură a unor asemenea indivizi sunt multe: de pildă, iertare, lipsa noastră de consistenţă umană (uităm repede şi iertăm uşor), dată poate şi de surplusul de teamă şi de lehamite faţă de autorităţi, cultivate secole de-a rîndul de specificul vieţii româneşti. Apoi, imaturitatea sau dezinteresul alegătorilor (din cauza sărăciei, bieţii de ei pot fi cumpăraţi pe mai nimic de către aceiaşi politicieni care i-au condamnat la sărăcie şi-i votează crezînd, mereu şi mereu, în promisiuni deşarte). Nu în cele din urmă, alt motiv pentru necompromiterea ticăloşilor e agresivitatea mijloacelor de manipulare, cu deosebire televiziunile mercenare ale lui Voiculescu, foarte interesate să le spele dosarele. S-or fi întrebînd unii de ce?

În condiţiile astea, singura speranţă ca un corupt, un leneş şi un nesimţit să părăsească prim-planul vieţii sociale şi politice de la noi e ca el să calce strîmb faţă de colegii din partid: atunci şi numai atunci ’mnealor îşi amintesc, vezi bine, de… dreptate, de responsabilitate, de bun-simţ şi devin necruţători. Vai de noi, ce puţină speranţă ne-a rămas ca să scăpăm de lepre!

 

În ultimul timp, după ce ani şi ani mulţi corupţi de la vîrf şi-au făcut de cap fără grija de a fi pedepsiţi după lege, Justiţia, încurajată de suportul european, s-a învrednicit să mai cureţe terenul de ei (dar, cum scriam mai sus, nici după ce ies din puşcărie nu sunt şi nu se simt compromişi!). Ridicolul uriaş este că politicienii din clătinătoarea USL consideră că asta e o lucrătură a… „regimului Băsescu”! Nu are rost să le aminteşti că ei sunt cei care formează majoritar şi conduc guvernul, că ei deţin majoritatea parlamentară şi conduc cele 2 camere, deci că nu se poate vorbi de un „regim Băsescu”. Şi nu are rost fiindcă nu logica – de  onestitate ce să mai zicem? – e partea lor cea mai tare.

Însă, cum arată toate semnele de pe scena politică românească la zi, mă tem că, după noile alegeri, dacă aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie va fi iar majoritară în posturile-cheie, Justiţia va fi pusă cu botul pe labe. Poate nu chiar la lumina mare, ca să nu se supere europenii (deşi am văzut în 2012 cît de mult îi pasă unor Victor Ponta sau Crin Antonescu de Europa), ci la modul perfid. Va îngădui alegătorul român să se întîmple aşa ceva? Adică să rămînă înfipţi decisiv la putere cei care fac spume la gură pe televiziunile Antenelor împotriva încercărilor de a limpezi, fie şi cît de puţin, apa muradă în care ne scăldăm de un sfert de secol?

Publicat azi în ZIARUL DE IAŞI

 

 

 

Read Full Post »

(O proză scurtă dedicată oportunistului naţional cu ştaif.)

Gobi cel tînăr îl pîndea pe maestru de vreo două‑trei săptămîni. Dar acesta mereu pleca spre casă însoţit de altcineva. Or, Gobi cel tînăr îl voia numai pentru el. Era convins că un drum pe jos pînă la casa maestrului, cu pas domol prin lumina amurgului, valorează cît o iniţiere.

De data asta, în fine, maestrul ieşi singur din Universitate. Figura extrem de distinsă căpăta ceva de zeu graţie coamei de un alb orbitor, zîmbetului senin şi fularului gri‑fosforescent de angora din jurul gîtului.

Gobi i‑a tăiat calea, i‑a spus repede cum îl cheamă, că scrie poezii, că i‑ar plăcea şi Dreptul, şi Sculptura şi că ar vrea un sfat – şi, exact aşa cum îşi imaginase, maestrul i‑a întins mîna firesc. Avea o mînă moale şi caldă, care s‑a lăsat strînsă de mîna febrilă a lui Gobi cum s‑ar lăsa strînsă în braţe o femeie neiubită de ani de zile…

Au pornit amîndoi să coboare încet dealul. Şi tînărul Gobi mergea bine, dar maestrul era măreţia întruchipată, cu privirile lui, ţîşnind din profilul roman, aţintite undeva deasupra capetelor trecătorilor.

– Şi zici că vrei să‑ţi citesc nişte poezii ? Da’ n‑ai vrea mai bine să‑mi spui tu cîteva sau să‑mi vor­beşti despre ele ? Ori despre tine… Tocmai m‑am operat de cataractă şi încerc să citesc cît mai puţin, spuse maestrul.

Copleşit de omenescul acestei mărturisiri, tînă­rul Gobi amuţi. Tocmai cînd sintetiza un răspuns din puzderia de vorbe care se buluceau în sinea lui tulburată, le tăie calea un domn care‑i întinse mîna maestrului:

– Să trăiţi, maestre! Dom’le, ce nenorocire cu hotărîrea asta a ministrului Învăţămîntului! Dacă era liberal, noi i‑am fi cerut să mai reflecteze!

– Da, dom’le, un om de nimic! încuviinţă maestrul, scoţînd un mic hohot de rîs ce semăna cu plesnetul pe care îl face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit…

Tînărul Gobi înţelese că fraza pe care o formu­lase în minte trebuie recompusă. Şterse primele două cuvinte, mai adăugă o virgulă, transformă sem­nul de întrebare în exclamare şi se pregăti s‑o facă, în fine, auzită. Dar un alt domn le aţinu calea:

– Să trăiţi, maestre! Dom’le, aţi văzut cîtă fer­mitate la noul ministru al Învăţămîntului ? Vedeţi ce oameni avem noi în Partidul Conservator?

– Admirabil om, dom’le, aveţi dreptate! Era şi timpul, învăţămîntul din Sumbria avea nevoie de o schimbare radicală după o jumătate de secol de dictatură! încuviinţă maestrul, scoţînd un mic hohot de rîs ce semăna cu plesnetul pe care îl face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit.

Tînărul Gobi constată, cu o rapiditate care făcea onoare tinerei generaţii, că fraza finisată cu cîteva minute înainte în mintea lui era şchioapă rău de tot: şterse paragraful dintre cratime, adăugă puncte de suspensie după cuvîntul „lirism“, evacuă un citat din Kant, înlocuindu‑l cu unul din Caragiale, şi transformă semnul de exclamare final din nou în semn de întrebare. Cînd tocmai se pregătea să dea fraza pe gură, un alt domn le bară drumul:

– Să trăiţi, maestre! Dom’le, nu mă aşteptam ca ministrul ăsta al Învăţămîntului, cunoscut ca un om de paie, să dea o lege atît de bine gîndită şi de fermă! E clar că proiectata fuziune a partidului nostru cu conservatorii va fi rodnică.

– Da, dom’le, aveţi oameni buni în partid, dar niciodată nu strică o fuziune. Da, da, fuziunea… dom’le!…

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit.

Tînărul Gobi, cu o figură senină, iluminată, după alţi cîţiva metri de mers în linişte, hotărî că e timpul să şteargă toată fraza şi să treacă la fapte: ajunsese la capătul drumului. Dintr‑un salt, pro­fitînd de întunericul din acea parte a străzii, sări la maestru, îi smulse capul de pe umeri, eliberînd fularul mare, gri, de angora, pe care şi‑l puse în jurul gîtului său. Dădu uşurel cu piciorul în capul răsturnat pe pavaj şi o luă majestuos la deal.

Mai auzi cum din capul maestrului ţîşni un mic hohot de rîs care semăna cu plesnetul pe care‑l face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

* Din vol. Ul Baboi şi alte povestiri, Polirom, 2004.

Read Full Post »

Marele profesor

(Această proză scurtă are la bază o întîmplare reală. Protagonistul este Nicolae Manolescu, căruia îi şi aparţine îndemnul “Să vorbim despre muieri!”.)

În urbe s‑a răspîndit vestea că vine marele profesor. Urbea e cocoţată pe dealuri şi curbată pe văi, motiv pentru care marele profesor vine rar. Tot de aceea, urbea îl aşteaptă acum cu ardoare pe marele profesor.

Cînd înaltul oaspete a intrat în sala cu jaluzele a Palatului cărţii, urmat de ziaristul personal (un fost rugbist) şi cot la cot cu primarul urbei, urmat şi el de ziaristul personal (un fost şef la UTC, judeţul Alba), sala era plină cu profesorii superiori şi învăţăceii şi reflectoarele din urbe.

Marele profesor a vorbit despre lectură şi a citat copios din Kant şi Heidegger şi Kierkegaard ; cîteva doamne în vîrstă, care ascultau vocea lui melodioasă cu ochii închişi, au clătinat molcom şi afirmativ din cap în timpul citatelor, de parcă ar fi zis : „Da, da, şi noi i‑am cunoscut odinioară, cînd eram mai tinere, pe Kant şi pe Heidegger şi pe Kierkegaard ! Ehei, tinereţea…“. Însă cînd marele profesor a spus brusc, dar calm, că azi nimeni nu mai citeşte, locul cărţii luîndu‑l televizorul şi internetul, doamnele acelea au deschis ochii ca fripte şi s‑au foit pe scaun cu reproş, trăgînd cu coada ochilor la tinerii învăţăcei şi la tinerele învăţăcele din stînga şi din dreapta lor…

Gazda sălii cu jaluzele din Palatul cărţii (un eminent istoric ce dovedise că stră‑stră‑stră­‑strămoşii sumbrienilor de azi purtau la pălărie o fibulă pe care, mister, numai locuitorii Atlantidei o aveau printre obiectele personale) a tuşit sem­nificativ în pumn şi atunci marele profesor, care se vede că punea mult preţ pe tuşitul semni­ficativ, s‑a aşezat mai bine în scaun, a tras micro­fonul mai aproape şi a tuşit şi el semni­ficativ în pumn. O bună parte a sălii – mai ales cea în care erau profesorii urbei – a tuşit şi ea semnificativ în pumn şi pînă şi pri­marul urbei, cu obrajii lui rotunzi şi roz ca două poponeţe de purceluş din desenele lui Disney, s‑a prins şi a tuşit la rîndul lui semnificativ în pumn.

Cuvintele calde pe care le‑a rostit apoi marele profesor despre rolul lecturii în formarea de pro­funzime a unui om şi în modelarea unei naţiuni au fost sorbite cu nesaţ de toţi, cu atît mai mult cu cît toţi se simţeau vinovaţi că nu prea mai cumpă­raseră cărţi în ultimii cinci ani din cauza scum­petei. Marele profesor ştia lucrul ăsta – doar nu degeaba avea ziaristul lui personal ! –, dar n‑a vrut să‑i culpabilizeze şi nici să lase o impresie apăsă­toare. O, îi ura pe troubles‑fête, numai sărăntocii sînt nişte troubles‑fête. Aşa că a închis ochii şi a lăsat de la el.

Numai că un învăţăcel coşos şi în blugi rupţi n‑a vrut să ia şi s‑a trezit nitam‑nisam vorbind despre greutăţi şi despre lipsa din ce în ce mai acută a speranţei pentru tineri în Sumbria. Şi, terminîndu‑şi alocuţiunea, a întrebat sec dacă sus se are în vedere vreo soluţie „care să oprească exodul tine­rilor spre Occident şi dacă lucrul ăsta nu vă doare…“.

Dar, prea crud fiind, n‑a avut nici un spor : în ciuda vremurilor grele şi a muncii academice de‑o viaţă, marele profesor îşi păstrase seninătatea şi umorul. În timpul ăsta, tocmai a fost auzit cum spunea către primar :

– Să vorbim despre muieri !

şi văzut cum îi făcea acestuia tinereşte cu ochiul.

Primarul a rîs, iar ziaristul lui personal a scris în grabă, pe genunchi, titlul viitorului articol de la gazeta urbei : „Primarul nostru se arată îngrijorat de soarta tinerilor din R.C. Sumbria“ ; la rîndul său, ziaristul personal al marelui profesor scria şi el titlul viitorului articol din gazeta capitalei : „Marele profesor se dovedeşte, în ciuda vremurilor grele, un spirit care nu abdică de la misia grea a edu­caţiei tinerilor“.

Profesorul a rîs de rîsul primarului şi de propria lui glumă cu aşa hohote, încît o mică profesoară, fără simţul umorului şi strînsă într‑un costumaş negru, s‑a ridicat roşie în obraji, bîlbîindu‑se penibil că, totuşi, cei care au suferit… prin închisorile politice… au rezistat nu cu bancuri despre muieri, ci cu poezii şi filozofie… şi erau frumoşi la suflet… după cum s‑a văzut la televizor… şi îi durea de ce se întîmplă în jur… dar ea îşi cere iertare… nu vrea să‑l supere pe marele profesor, ştie că el e cel care hotărăşte anual cui se acordă Legiunea de onoare pentru dascălii din provincie

După care a tăcut la fel de brusc precum începuse.

Marele profesor a măsurat‑o pe deasupra oche­larilor din creştet pînă la despicătura dintre sîni a bluzei şi i‑a răspuns că nu, n‑are de ce să se teamă, el nu mai e activ pe linia asta, dar sigur e încă activ pe altă linie…

Auzind acestea, primarul urbei a izbucnit într‑o niagară de, ce mai, de zbierete vesele, ziaristul lui personal a rîs şi el cumva, ziaristul marelui pro­fesor a rîs şi el, dar altcumva, şi toată lumea a început să aplaude înveselită şi uşurată, pentru că oaspetele tocmai se ridicase de plecare. Bătrînele doamne cu datul din cap se pare că adormiseră pe scaune, însă restul sălii era vioi. Numai tînărul coşos şi în blugi, cel cu întrebările de troubles­‑fête, stătea într‑un colţ şi se uita opac – da, era clar că nu avea stofă, că era un sărăntoc sadea !

Cît despre profesorica strîns înfăşată în teaca neagră – dumneaei, profitînd de înghesuiala iscată printre scaune şi în jurul marelui profesor, a luat‑o înspăi­mîntată şi iute la picior, ieşind din sala cu jaluzele a Palatului cărţii : ziaristul marelui profesor, o huidumă, cu o faţă multă semănînd cu un aluat răscopt, se aplecase ca în glumă privind‑o drept în ochi pentru o clipă şi dumneaei avusese convin­gerea că aluatul o să iasă din forma chipului şi o să se reverse peste faţa ei. Sufocînd‑o.

( Din vol. Ul Baboi şi alte povestiri, Polirom, 2004.)

`

Read Full Post »

Older Posts »