Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2009

Interviu realizat de Adrian Acatrinei, febr.2008, revista TIMPUL din Iaşi

2007 a fost un an plin, aţi publicat două cărţi, una de poezie, Ultima patrie, la Paralela 45,  şi un roman, Nudul Dianei, la Polirom. Cum funcţionează această alternanţă liric-epic?

— Da, am publicat două cărţi într-un an, însă e pentru prima dată cînd am fost aşa prolifică şi nici nu cred că se va mai repeta performanţa asta în viaţa mea. Totuşi, aş zice că e o prolificitate mai curînd aparentă. Fiindcă Ultima patrie apare după mulţi ani de la publicarea volumului Blanc, din 2000, deci adună poezii scrise pe parcursul a şapte ani. Cît priveşte romanul Nudul Dianei, e drept, a fost ceva inedit pentru mine, l-am scris în doar cîteva luni…

Eu am mare nevoie de alternanţa asta epic-liric. Pentru că răspunde unei structuri umane probabil cu mai multe euri. Rezonez, ca să spun aşa, şi la lucrurile «nocturne» – le-aş numi astfel, ad-hoc, pe cele mai puţin vizibile, mai subtile, mai evanescente –, şi la cele «diurne» – care ţin de realitatea socială acută, foarte vizibilă şi pregnantă. Prin urmare, sînt în mintea şi în fişele mele realităţi care cer respiraţia poeziei, sînt altele care cer respiraţia prozei… Însă am ajuns la bănuiala că, în cazul meu, în bună parte poezia e cea care face jocurile, adică ea sau mai curînd absenţa ei e cea care mă împinge în epic.

Că veni vorba, circula pe vremuri o butadă: cum au apărut/cine a inventat genurile literare? Istoria era aşa. Un om vine acasă cu ditamai cucuiul în vîrful capului. Ai lui de colo: vai, ce s-a întîmplat? «Aoleu!» face omul (şi aşa, zice-se, s-a născut genul liric). Şi le povesteşte cum i-a căzut o piatră în cap (şi aşa s-a născut genul epic). Iar ai lui nu l-au crezut (genul dramatic). Revenind: ştiu că vă place teatrul, aţi lucrat o perioadă la Teatrul Naţional din Iaşi. Ati incercat să scrieţi teatru? În afară de proteismul eului creator, ce alchimie împinge spre unul din cele trei genuri literare atît din perspectiva scriitorului, cît şi din cea a cititorului?

— E simpatică butada… Am lucrat, într-adevăr, o perioadă destul de mare în teatru, ca secretar literar, slujbă care a venit după cîţiva ani foarte duri de navetă în satul Comarna, unde am predat limba română după absolvirea facultăţii. Astfel că, fireşte, am văzut enorm de multe spectacole, şi mai bune, şi mai proaste – am putea discuta mult şi bine despre asta, dar nu e cazul. O fi ceva în neregulă, însă nu am scris pînă acum teatru şi nici nu m-am gîndit vreodată serios la lucrul ăsta. Dacă voi mai trăi, mai tîrziu, cine ştie?! Totuşi, e posibil să fi rămas ceva urme ale acestui episod din viaţa mea în ceea ce scriu, fiindcă, de pildă, un capitol cu mult dialog din Nudul Dianei, cu care am avut o lectură publică la Centrul german din Iaşi, înainte de apariţia romanului, i-a plăcut atît de mult actriţei Cornelia Gheorghiu, încît a început să caute soluţii să-l transforme într-un spectacol…

Nu ştiu alţii cum sînt, şi nici nu-mi pot da cu părerea ce alchimii i-or fi îndemnînd să aleagă un gen literar sau altul. Cert este că mulţi scriitori acum fac şi poezie, şi proză, şi teatru. Atît de mulţi, încît cred că au ruinat unele din prejudecăţile de receptare de la noi – de pildă, că un poet nu poate scrie chiar proză, ci doar o proză poetică etc. Ce ştiu e că eu am ales şi proza pentru că viaţa mi se pare ceva fascinant, poveştile pe care le aud de la oamenii pe care îi cunosc ori cu care doar mă intersectez accidental mi se par atît de interesante, încît simt nevoia să le pun în pagină. De cele mai multe ori pentru a mă elibera de durerile sau bucuriile lor care m-au tulburat. Ca de pildă episoade din viaţa părinţilor mei – şi din viaţa celor din generaţia lor sacrificată – care au trăit războiul, foametea, colectivizarea, deci sărăcia şi suferinţa maxime. Sau episoade din viaţa altor oameni, din alte generaţii, cu alt gen de suferinţe; fiindcă, doamne iartă-mă, la noi toate generaţiile au cam fost de sacrificiu, mereu istoria românească, cea atît de vitregă, i-a prins în spiţele ei, le-a frînt spinările şi vieţile.

— Pavel, personajul principal din Nudul Dianei, face şi el parte dintr-o «generaţie de sacrificiu»?

— Da, eu cred că şi generaţia lui Pavel – un tip la 18-19 ani din zilele noastre – este una de sacrificiu. Ea trăieşte într-o Românie a tranziţiei, adică o ţară în care valorile de altădată – presupunînd că erau valori – au sucombat, în timp ce altele, cele noi, încă nu au avut timp să se aşeze. Toate sînt tulburi la noi, toate în plină fierbere, după căderea comunismului. Cei tineri sînt, pe de o parte, poate cei mai avantajaţi, fiindcă nu e puţin lucru să deschizi ochii direct în eterul libertăţii de a spune ceea ce gîndeşti, de a putea pleca oriunde la muncă sau la învăţătură, de a alege orice meserie etc. Însă, pe de altă parte, generaţia tînără e poate şi cea mai dezavantajată (deşi, vai mie, o ierarhie a claselor şi vîrstelor dezavantajate de la noi nu e uşor de făcut…). Şi asta pentru că – da, poţi pleca oriunde, poţi învăţa oriunde, însă cu ce bani? Sau poţi învăţa oriunde, însă, cînd te întorci acasă, chiar şi titrat şi răstitrat, ce altceva te aşteaptă decît şomajul, marginalizarea, sufocarea într-o lume coruptă, îmbîcsită de complicităţi murdare şi roasă de invidie pînă la os?! Apoi – ca tînăr poţi avea neşansa să dai nas în nas cu sentimentul teribil pe care ţi-l poate livra descoperirea că un apropiat al tău – un părinte, de pildă – a fost colaborator al Securităţii, cum i se întîmplă şi lui Pavel. Sau cu sentimentul singurătăţii, cînd vezi că prietenii tăi dispar – aşa cum s-a întîmplat cu mulţi dintre prietenii lui Pavel, plecaţi la muncă în străinătate, dintre care unii îşi fac un rost, alţii mai şi mor, ca Veronica. Deh, cu ei, şi cu noi toţi, totul e posibil, totul e permis…

— Pavel, întrebat despre rostul lui în viaţă, spune «Vreau să cunosc lumea». Ce înseamnă, de fapt, acest lucru pentru el pînă la urmă?

— Pentru Pavel, ca unic şi destul de cocoloşit fiu la părinţi, aş zice că înseamnă mai întîi a se smulge de sub tutela părinţilor, ca să se maturizeze. De aceea refuză să lucreze cu taică-său, în atelierul său de geamgerie, preferînd pentru moment să fie chelner într-un bar, unde, fireşte, are ocazia să cunoască mult mai mulţi oameni. Printre care şi pe don’ Valentin, alias Shylock, actorul beţiv şi ratat care îi stimulează această dorinţă: aşa, du-te, du-te, băiete, să cunoşti lumea, Franţa, Italia etc. etc.!, îi zice el. Bătrînul nu a avut pe vremea comunismului libertatea să cunoască minunile lumii celei largi, iar acum, în România tranziţiei, e prea sărac şi prea bătrîn să o mai poată face, mulţumindu-se cu iluzia, cu imaginaţia. Un debuşeu pentru frustrarea şi dorinţa lui neîmplinită i-l oferă chiar Pavel: măcar băiatul să poată cunoaşte frumuseţile lumii, dacă el nu a putut! Ceva echivalent cu alte frustrări, alte… transferuri, pe care noi le-am auzit la tot pasul: măcar copilul meu să înveţe carte, dacă eu nu am putut!

Un roman de dragoste, în definitiv, Nudul Dianei. Există o tendinţă în literatura actuală (tînără) de a şterge limitele dintre erotism şi pornografie, lucru la care romanul dv. nu aderă. Cum se explică totuşi acest fenomen din perspectiva unui autor, avînd în vedere că nu mai suntem în anii ’90 cînd picanteria excesivă, ca să spun eufemistic, putea să şocheze, respectiv să cucerească public?

— Da, pînă la urmă, e un roman de dragoste cel mai recent roman al meu. El nu aderă la tendinţa alunecării în pornografie măcar din două motive: eu nu gust pornografia şi, apoi, personajul meu principal, Pavel Adam, e mai degrabă un pudic, graţie structurii lui şi graţie unei educaţii mai conservatoare, ţărăneşti – din partea bunicilor, semiţărăneşti – din partea părinţilor, primă generaţie de orăşeni. Dacă îl concepeam ca pe un deşucheat, îl puneam să facă şi lucruri deşucheate, că aşa e în viaţă, nu? Dar el nu e un deşucheat. E, dimpotrivă, un personaj care unora din cei ce spun că tinerii de azi sînt foarte dezinhibaţi sexual le va părea poate mai mult sau mai puţin anacronic din cauza pudorii lui. Însă, parcă am mai zis-o şi în altă parte, eu nu cred în clişee, deci nu cred nici în eticheta că junii de azi ar fi foarte libertini. Există, clar, o mai mare libertate sexuală la ultimele generaţii decît la altele, însă nu toţi o exploatează la maxim, aşa cum nu toţi exploatează la maxim libertatea în general…

Ca să revenim la tendinţa unor scriitori tineri de a şterge graniţele dintre erotism şi pornografie – aveţi dreptate, sînt destui care fac asta, din dorinţa de a şoca, de a atrage atenţia asupra lor. Şi mulţi au şi atras-o, doar e o reţetă sigură de tot, porcul din noi e gîdilit citind porcărele spuse de dragul porcărelelor. Ce e mai ciudat însă e că ei au impresia că scriu literatură erotică. O fi prostia mea, mi-o asum, dar sînt de părere că a exhiba într-o carte tot felul de intimităţi care mai de care mai scabroase şi a exalta tot felul de pofte, care mai de care mai penibile ca, de pildă, a mînca pe pîine părul pubian al iubitului – nu e literatură erotică, ci curată pornografie.

Totuşi, nu vreau să se creadă că am ceva cu scriitorii din stirpea asta. Treaba lor, facă ce vor, nu-i laud, dar nici nu-i deplîng, mai ales că sigur îşi vor găsi cititori tot timpul, şi în mod cert mai mulţi decît mine : după jumătate de secol de cenzură drastică, de dresaj din partea unui regim pentru care şi iubirea era ceva deşănţat, setea de senzaţie e enormă. Chiar şi la atîţia ani de la căderea comunismului…

— Atît din proza scurtă (Ul Baboi şi alte povestiri, Polirom, 2004), cît şi din ultimul roman răzbate umorul care animă dramele personajelor. Care este rolul „tehnic” al comicului în acest tip de situaţii?

— Umorul din cărţile mele de proză nu e pus pentru reţetă, eu nu înşir poante şi bancuri la întîmplare, numai ca să cîştig bunăvoinţa cititorilor. Însă e, fireşte, inclus intenţionat: are şi un rol „ideologic”, şi unul „tehnic”. Să vedeţi cum adică: eu încerc să fac din poveştile mele poveşti credibile şi din personajele mele oameni vii, ca în realitate. Or, realitatea, cît de sumbră ar fi ea, conţine şi aşchii luminoase, şi umor. Iar oamenii vii, oricît ar fi de zdruncinaţi de drame, trec şi prin situaţii comice sau au şi momente de umor. Tehnic, umorul e necesar – zic eu – pentru a potenţa momentele dramatice, dar şi pentru a oferi un moment de respiro şi personajelor, şi cititorului. Şi poate nu e deplasată viziunea mea, fiindcă, iată, ea mi-a fost confirmată de curînd indirect: un prieten scriitor mi-a mărturisit că, la lectura unui roman în germană al Hertei Muller, cu acţiunea plasată în vremea dictaturii, a avut şi o anume insatisfacţie: în el prea era totul sumbru, prea erau toate realităţile şi toţi oamenii şi toate întîmplările negre, grave, supuse unei continue tensiuni a eroziunii, a derizoriului, a nimicniciei.

Încă de la debut, care a fost cu o carte de poezie (Măceşul din magazia de lemne, 1982), despre poezia dv. s-a vorbit ca despre un «triumf al stilului», dar şi despre «privirea manieristă a orfevrului» (R.G. Ţeposu). Spre ce anume sau cum a evoluat acest stil în 25 de ani de carieră literară?

— Domnule, ca poetă am avut parte în toţi aceşti ani, chestie de natură să mă năucească dacă aş fi luat-o în serios, de receptările cele mai contradictorii cu putinţă, situate la extreme, lucru care poate fi verificat. Unii critici, cei mai mulţi, spun că poezia mea stă sub semnul autenticităţii, alţii că e manieristă, unii că e profund virilă, alţii că e profund feminină! Facă-se voia lor! Din fericire, pentru a-mi proteja sănătatea mintală, nu am ţinut prea mult cont de asemenea opinii şi mi-am văzut de scris în legea mea. Care înseamnă să mă ţin cît mai aproape de tensiunea de a face din poezie – mă repet, iertare! – o unealtă cu care să sap în pămîntul şi cerul din mine.

Citez din volumul Ultima patrie: «scriu poezie împotriva lumii din mine/ cu naşterea mereu amînată:/ oraşul din ea are culori orbitoare,/ oamenii au feţele in ceaţă/ numai eu nu mă văd deloc» . Este un sîmbure de artă poetică aici sau se mai poate vorbi de noţiunea de crez poetic în literatura actuală?

— Este un sîmbure de artă poetică acolo, da. Prin poezie, prin scris în general, lupt împotriva unei lumi interioare în veşnică agitaţie, mă echilibrez, mă vindec. Dacă se mai poate vorbi de un crez, poetic sau ne-, în literatura de azi? Cred cu tărie că nimic autentic, dar nimic, nici în viaţă, nici în artă nu se poate face fără un crez. Presupun că lumea de azi dă impresia asta de derută şi din cauză că pare a nu avea, în general vorbind, un crez, care după mine funcţionează ca o locomotivă, ori ca un fir de aţă care adună mărgelele, le dă o formă. Iar literatura română de azi are o aşa doză de inautenticitate, după gustul meu, şi pentru că mulţi autori se pliază pe reţeta de succes, pe «ce se poartă» şi pe «ce nu se poartă», devenind un fel de zombi. Moda, şi nu doar cea foarte efemeră, care ţine o vară sau un an, are ceva despotic, e drept, dar îi poţi ţine piept dacă ai un crez al tău şi numai al tău. Eu, mărturisesc, am oroare să mă supun comandamentelor «celor ce se poartă» şi «celor ce nu se poartă», am oroare să mă înregimentez tendinţelor la modă, «înghiţind» ceea ce «mestecă» alţii. E şi păcat, în general vorbind, să-ţi laşi creierul la depou, cînd unul din cele mai teribile daruri pe care ni le face Dumnezeu e gîndirea. Chiar dacă desenul lumii pe care îl refaci tu, de unul singur, cu propriile forţe, e prost, măcar ai încercat! E şi asta o victorie, mai mare decît a fi un ventriloc sau o maimuţă, care imită sau copie gesturile şi vorbele altora.

– Criticul Bogdan Creţu face un bilanţ al anului literar 2007 într-un articol publicat în presa centrală şi afirmă că „a fost anul Marianei Codruţ”. Cum vă motivează acest titlu în sensul proiectelor literare în derulare?

– Păi nu cred că expresia lui Bogdan Creţu – e drept, un critic care preţuieşte ce scriu eu, lucru care mă bucură mult – trebuie luată neapărat în sens, cum să spun, valorizant. Poate o fi vrut să spună că a fost anul meu fiindcă am fost mai harnică decît alţii şi am ieşit cu două cărţi la rampă în 2007! Dacă a vrut să spună ce presupuneţi dv., e bine. Din cauză că nu am fost şi nu sînt o răsfăţată a lumii literare româneşti – de pildă, nu mi s-a dat nici un premiu semnificativ pînă acum, ori poeta Angela Marinescu îmi spunea că premiile te validează –, am fost nevoită să lupt pentru a dobîndi o anume detaşare, o lipsă de dependenţă de aprecierile sau dezaprecierile criticilor, ca să pot să-mi văd de scris. Asta nu înseamnă însă că nu mă bucură şi nu mă stimulează o receptare sensibilă şi deşteaptă.

Read Full Post »

Interviu realizat de Al. Cistelecan (VATRA, nr. 6-7, 2003)

Stimată Mariana Codruţ, nu vă e ruşine să scrieţi azi, A.D. 2003, poezie?

-Stimate domnule Cistelecan, după cîte ştiu eu, pînă acum poezia – ea, în sine – n-a omorît pe nimeni, n-a ţepuit pe nimeni, n-a lăsat pe drumuri pe nimeni, cu excepţia – eventual – a unora dintre autorii înşişi ! Apoi, poate n-aţi băgat de seamă dar, vrem-nu vrem, face parte din viaţa noastră, e prezentă de-a pururi şi în toate, ne « priveşte » pe toţi. Cu distincţii, e drept : cea de calitate stă mai mult prin biblioteci şi librării şi are un public foarte restrîns, un grup de « ţicniţi » ca şi, să zicem, muzica simfonică, şahul sau… biftecul tartar ; cea de toată mîna, de la texte de muzică actuală precum : « fata mea este model/ e fiică de colonel », la anunţuri publicitare ori sloganuri propagandistice gen « URSS/bastionul păcii e » are (a avut ?) un public-ţintă mult mai larg şi se întîlneşte, după cum spuneam, « în toate cele ce sînt/ şi-n cele ce mîine vor rîde (plînge) la soare » !

Apoi, poezia nu e impusă prin decrete prezidenţiale. Mai mult, nici stingherită, deşi eu una, dacă aş fi preşedinte, aş da un decret să facă salahorie în folos public măcar cîţiva ani autorul unor versuri ca « (Burebista) vino printre noi/ şi ne scapă de nevoi », că doar Burebista nu e vidanjorul nimănui !

Dacă poezia pe care o scriu vi s-ar părea o agresiune asupra minţii cuiva, la adresa limbii române ori a istoriei etc. etc., aş înţelege întrebarea dv. Altminteri, nu-mi rămîne decît să vă întreb la rîndul meu, parafrazînd / imitînd un celebru titlu arghezian : « de ce mi-ar fi ruşine ? »

Eu admir felul în care vreţi să evitaţi întrebarea. Dar însă totuşi, cînd faceţi cunoştinţă cu cineva (nu cu vreun literat), nu vi se strînge inima să vă recomandaţi « poet » ?

– A, despre asta era vorba ! O să vă dezamăgesc, nu mă prezint nimănui şi niciodată drept poetă sau, în fine, scriitoare. Spun doar că lucrez la cutare sau cutare instituţie ori că meseria mea de bază e profesor de limbă română şi numai dacă devine cazul adaug, eventual, că scriu. Şi numai dacă sînt întrebată spun şi ce scriu, şi nu, nu mi s-a strîns niciodată inima să « deconspir » că scriu poezie… Însă, da… da, aveţi dreptate, totuşi, e o nuanţă… Îmi dau seama acum că eu nu pronunţ, referindu-mă la mine, cuvîntul « poetă », ci doar că « am cărţi de poezie » sau că « scriu poezie ». Dar nu de ruşinea că o scriu, doamne, nu mi-e ruşine că scriu poezie într-un timp plin de etc.etc.etc., să ne-nţelegem… Nu ştiu de ce nu pronunţ cuvîntul « poetă », care însă nu mă deranjează cînd îl aud folosit de alţii despre mine… Poate pentru că îi atribui poetului aura extraordinară, mitică, aceeaşi pe care i-o atribuiam şi în copilărie sau adolescenţă…

– Bine, dar din cîte faceţi dvs., nu tocmai poezia e lucrul cu care vă mîndriţi mai mult, care vă reprezintă cel mai mult? De unde vine sfiala de a vă prezenta, pur şi simplu, „poet”?

– O să spuneţi că ţin cu tot dinadinsul să vă contrazic, să vă contrariez, şi nu e adevărat. A te mîndri e una, a fi reprezentat de ceva e alta. Nu mă „mîndresc” cu calitatea mea de poetă faţă de nimeni. Cînd totuşi am o reacţie exterioară în relaţie cu ea, e una mai degrabă de orgoliu, dar asta numai atunci cînd sînt contestată, negată sau cînd mi se ignoră cu desăvîrşire preocuparea, atributul, structura de poetă. Şi dacă mă „mîndresc” cu ceva, totuşi, din ce-i al meu, e că pot scrie (cînd pot)…

Cît despre a mă simţi reprezentată de poezie – just, mă reprezintă, total. Dar la ce bun să spun acest lucru, tam-nisam, unora care nu au legătură cu scrisul? Dacă m-aş nimeri printre nişte mahări politruci şi hoţi, mai mult ca sigur aş spune, cu trufie chiar, „sînt poetă!”, probabil pentru a sugera că n-am nimic de-a face cu lumea lor. Altminteri, n-are nici un rost. Să impresionez pe administrator? Pe instalator? Pe electrician? Pe vînzătoarele de la magazine? N-am făcut proba să văd dacă, într-adevăr, i-aş impresiona… Probabil, nu…

– Dar pe cine credeţi că ar trebui să impresioneze un poet?

– Pomenind de administrator, instalator, electrician, n-am vrut deloc să fac o judecată discriminatorie, ci pur şi simplu am vrut să spun că viaţa mea socială e destul de restrînsă, deci nu prea am cui să mă prezint, şi, pe de altă parte, că mi s-ar părea ridicol să-mi declin identitatea în faţa unor oameni aflaţi „în exerciţiul funcţiunii”…

Dar să revin la întrebarea dv.. Cred că poetul – n-am spus un poet! – ar trebui să impresioneze pe toată lumea. Eu fac din poezie un test de umanitate. Nu întîmplător mama mea, deşi ţărancă, deşi cu o minimă instrucţie, iubea enorm, dar enorm poezia: era un om de o rară nobleţe sufletească.

E drept că eu am predilecţie pentru un anume gen de poezie, aşa că poate în mintea mea la acea poezie mă refer, cu deosebire, cînd o numesc „test de umanitate”. Dar nu sînt chiar fundamentalistă. Nu are prea multă importanţă pentru mine dacă pe un ins îl impresionează versuri ca „Mereu şi mereu revii, tu, melancolie,/ O, blîndeţe a sufletului singuratec.”, pe altul – „Cică nişte cronicari / duceau lipsă de şalvari…”, pe un al treilea – „Pe drumul de costişă ce duce la Vaslui” etc.. Important e că omul îşi face răgaz şi pentru acest joc al minţii şi nu doar al minţii, că se lasă „catifelat”, că este receptiv la gratuitate, la copilărire, la gramul de dumnezeire, de miracol, de „lux” care se ascunde în orice formă de artă. Poezia e, pentru mine, nu doar o armă – ei, fireşte, măcar pentru moment, şi nu infailibilă- împotriva singurătăţii şi morţii, dar şi împotriva umplerii noastre cu pămînt, în viaţă fiind…

Însă eu sînt conştientă de faptul că poetul, poezia nu impresionează pe prea mulţi. Şi nici nu cred că va fi fost vreodată altfel. În plus, se vede cu ochiul liber că El si Ea sînt în pierdere de trecere…

-Şi cum vă explicaţi această „pierdere”? Pe ce se bazează?

-Cred că la noi sînt „vinovaţi” toţi, şi cei care fac poezia, şi cei cărora le este destinată, şi cei care intermediază relaţia poezie-consumator, adică profesioniştii criticii literare şi şcoala. Vă şi văd ricanînd: „aha, ştiam eu, criticii sînt de vină, desigur, desigur!” Dar, domnule Cistelecan, nu spun decît un truism: şi poezia e un „produs” şi doar ştim că orice produs are nevoie de publicitate. Şi mai ştim şi că o publicitate bună şi intensă vinde şi ce nu merită să fie vîndut! Poezia din România de acum e la fel de bună/proastă ca şi pe vremea comuniştilor, cînd avea mare trecere, dar mulţi critici, care atunci şi-au construit carierele pe comentariul ei, azi au abandonat-o. Vă asigur că nu-i judec, e numai o constatare – frustrantă, e drept – că de fapt n-au iubit poezia, ci doar… n-au avut încotro… Ştiu, s-a schimbat contextul, „priorităţile momentului” sînt altele, alte genuri literare au căpătat drept la viaţă şi e firesc să fie luate în seamă – dar oare de ce vedem noi, românii, lucrurile doar atît cît intră în raza ochilor noştri plecaţi? Iar dacă au abandonat-o pentru că… e proastă, îi plictiseşte etc., nu înţeleg ce-i împiedică să facă tabula rasa în zona asta…

Apoi: vorbind din proprie experienţă: eu n-am întîlnit în toată viaţa/ şcoala mea un profesor care să fi iubit de-adevăratelea poezia. S-o fi priceput şi înţeles, în aşa măsură, încît să ştie s-o facă pricepută şi iubită de elevi sau studenţi. (Admit că zona în care îmi duc eu viaţa va fi fiind o excepţie…) Comentariul poeziei, cînd nu se reducea la imbecilizantul „învăţaţi poezia pe de rost”, era fie ceva de genul : „în această poezie este vorba despre un sergent/meşter/piţigoi/sentiment etc. care face şi drege”, urmat de o plicticoasă, mecanică, inutilă numărătoare sau trecere în revistă a tropilor; fie o năucitoare „analiză” plină de cuvinte revoltător de mari, „abisale”, dispuse în nişte propoziţii atît de sofisticate, de „ezoterice”, încît speriat, intimidat şi cu senzaţia propriei tale nimicnicii, ignoranţe şi nevolnicii, renunţai la orice tentativă de-a te mai apropia de produsul cultural cu pricina. În gura unor asemenea dascăli, chiar şi cea mai simplă, caldă şi umană poezie devenea ceva extrem de complicat. Indigest, de-a dreptul! Nu-i mai puţin adevărat că şi manualele erau pline de poezii idioate. N-am să uit niciodată chinul meu de profesor cînd mi-a venit rîndul să predau o poezie din manualul de clasa a VII-a, cred, scrisă de Ion Brad şi intitulată „Fiul patriei”. Era o poezie atît de cîlţoasă şi de confuză, încît nici eu nu ştiam să le spun copiilor „ce face şi ce drege” suszisul fiu (care probabil era Ceauşescu). Poezia debuta cu un vers sunînd cam aşa: „El vine din (sau în?) istorie călare”! Doamne, cum să vină cineva din sau în istorie călare? îmi spuneam şi visam cu ură să-i dau lui Ion Brad pedeapsa pe care a primit-o frate-meu în armată: să cureţe cu un băţ de chibrit o sobă de teracotă! Ce una, una era prea puţin, douăzeci şi cinci mi se părea numărul cel mai potrivit! Ca să nu mai spun că, din cauza aceleiaşi poezii, cînd eram elevă, pentru că am uitat-o chiar cînd trebuia s-o recit pe scenă, la serbarea de sfîrşit de an, diriginta m-a pedepsit luîndu-mi coroniţa de flori care mi se cuvenea ca premiantă I ! Anul acela a fost singura dată cînd s-au dat, pe vremea mea, coroniţe de flori la premiu, şi eu n-am uitat nici azi suferinţa asta…

Pe de altă parte, cred că şi fatala îndepărtare a poeziei de formula ei originară – mizînd pe simplitate, recurenţă, incantatoriu -, rafinarea expresiei sale (prin rafinat nu înţeleg neapărat mai bun, superior) a făcut ca acest gen literar să-şi piardă mulţi degustători. Nu mă gîndesc, spunînd asta, la cei care, în frisonul galopant de mahalagizare care a lovit ţara de cîţiva ani buni, s-au lăsat seduşi la sînge de farmecele manelelor şi „lovelelor” – de la love! – sau cum naiba să denumesc însăilările de cuvinte mustind de pornografie, cabotinaj şi bancuri proaste, care trec drept poezie de amor!? Deci nu la ei mă refer, ci la ceilalţi, marea masă de fani modeşti, anonimi şi calzi, cum era mama, de pildă. Ei bine, aceştia, îngroziţi de amintirea unui – să zicem – Nichita Stănescu „foarte filozofic”, încifrat, abscons (sau „predat”, livrat cu desăvîrşire confuziei şi ceţii de către profii susamintiţi) şi ajungînd la concluzia că musai aşa o fi toată „poezia modernă”, au dat pur şi simplu bir cu fugiţii din faţa poeziei. Iată, tot din proprie experienţă, nu mai departe de sora mea, care e, totuşi, învăţătoare : mi-a zis că ea nu-mi „înţelege” poezia, dar eu am bănuiala secretă că nici nu a citit-o, victimă a prejudecăţilor de acest ultim soi fiind…

Sînt convinsă că abia o dată cu poeţii din generaţia mea, mulţi deveniţi profesori, poezia va ajunge altfel la cei tineri. Că nu va mai fi percepută ca un lucru fără nici o relaţie cu viaţa vie, un lucru greu, „filozofic” şi, pe lîngă toate, şi… de învăţat obligatoriu pe de rost! Dar nici o şuşanea sau un loc de desfătare pentru tot soiul de cuvinte prin care cei cu, probabil, probleme de ordin sexual sau mentalo-…sexual se defulează – ca să nu spun altfel – public.

Şi eu cred că primul – şi cel mai important – aliat al scriitorului (şi poetului îndeosebi) e profesorul. Dar alianţa asta nu merge chiar bine. Nu ştiu dacă aţi fost vreodată invitată la un liceu să staţi de vorbă cu viitorii dv. cititori, să le Poate că lucrurile nu-s cu totul pierdute. Cum aţi vedea dv. funcţionînd această alianţă?

-Nu, după evenimentele din decembrie 1989, n-am fost niciodată invitată într-un liceu sau în vreo şcoală generală. Înainte da, dar ştiţi bine că atunci nimeni nu dialoga cu nimeni. Copiii erau… adunaţi, poetul îşi citea sau recita poemele, apoi pleca nestingherit şi, eventual, confuz, întrebîndu-se „ce-a fost asta?”. Ce să fie, doar o „manifestare culturală”, pe care UTC-ul judeţean sau cel din şcoala cu pricina sau Comitetele de cultură locale o bifau în agendele lor, mulţumite că pot raporta sus că au avut activitate ! Din punctul ăsta de vedere, într-adevăr, noi, scriitorii, am fost nişte… privilegiaţi: ne vedeau la faţă copiii şi „oamenii muncii” mai des. (Aşa am văzut şi eu pentru prima dată la faţă un poet, cînd eram prin clasa a V a, la şcoala din satul meu. Şi chiar dacă era unul din acei barzi fără de moarte pe plaiurile noastre, în opera cărora, în timp şi prin magia lirei lor, Ilenuţa-tractorista a luat chipul lui… Epiphanie, pe mine întîlnirea m-a emoţionat în cel mai înalt grad cu putinţă pentru un copil.)

Nu sînt prea optimistă gîndindu-mă la o atît de necesară totuşi alianţă scriitor- profesor. E drept, nu cunosc mediul profesorilor de liceu. Însă, întîmplător, ştiu destule şi… neîmbucurătoare despre mediul universitar. La cel ieşean, mă refer. Cu excepţii, fireşte, universitarii – nici chiar cei de la Litere – nu citesc revistele literare şi au o vagă orientare în mişcarea literară contemporană. Au rămas cu lecturile, în cel mai bun caz, la generaţia 60, adică Stănescu, Sorescu, Blandiana, Păunescu… Şi un alt lucru care mi se pare foarte trist: cei mai mulţi nu au curiozitatea măcar să-şi citească, să-şi invite şi să-şi popularizeze în sălile de seminar proprii ex-studenţi, deveniţi scriitori, cum am aflat că fac universitarii bucureşteni şi poate şi alţii, nu ştiu…. Nimeni din generaţia mea sau din cea a nouăzeciştilor nu a fost invitat într-o sală de seminar la o oră de întîlnire cu studenţii, cei de la Litere măcar. E posibil ca din alte generaţii să fi fost invitaţi, dar în mod sigur foarte rar şi doar accidental.

Apoi, cel puţin pe lîngă Literele ieşene, nu există cursuri de creative writing, ţinute de scriitori – cum există în alte ţări – unde studenţii s-ar putea apropia nemediat de genul ăsta de vieţuitoare bipede. Cred că ar fi un lucru bun să existe şi pe lîngă universităţi, şi pe lîngă licee asemenea cursuri… Am mai putea vorbi şi despre cenacluri, şi despre revistele studenţeşti şi şcolare sau, ştiu eu?, despre şcoli sau tabere de vară organizate în comun de USR şi Inspectorate… dar… dar, din păcate, nimeni şi nimic nu-l poate înlocui pe animatorul literar autentic, pe profesorul de literatură îndrăgostit de obiectul muncii lui. Sau, cine ştie, poate doar agentul literar, nume care însă, pare-mi-se, încă nu există în nomenclatorul profesiilor din România.

Poate că la universităţi lucrurile nu sînt – cel puţin nu peste tot – atît de grave. Literatura contemporană ocupă, totuşi, destul loc. Dar şi ce spuneţi dv. e adevărat. Ceea ce înseamnă că divorţul e mult mai grav, înseamnă că literatura contemporană trebuie să moară pentru a ajunge la şcoală. Cum vă explicaţi această ruptură? Totuşi, scriitorii au o grămadă de colegi care sînt pe diverse trepte ale învăţămîntului… De ce nu mai există comunicare între şcoală şi scriitori? Nu cumva şi voi, scriitorii, aveţi o parte de vină? Nu cumva vă ţineţi nasul prea sus, în loc să vedeţi în bietul profesor un adevărat coleg?

-Da, sigur, ce-am spus eu despre învăţămîntul universitar se referea numai la mediul ieşean, unde, repet, există – slavă Domnului! – şi destui oameni şi cărturari minunaţi; de altminteri, cu unii comunic destul de bine, în particular şi ca redactor la editura universitară, deci nu se pune problema că nu aş avea suficientă consideraţie pentru meseria asta şi pentru acei profesori care-şi respectă obrazul… Însă doar ştiţi că universităţile noastre sînt încă pline de caracudă. De inşi intraţi cîndva pe bază de dosar, ca să „ţină totul sub control” şi ca să le facă viaţa amară celorlaţi, intraţi pe bune. Şi care acum îşi aduc discipoli după chipul şi asemănarea lor!…

Aveţi dreptate, literatura română de azi e bine reprezentată în învăţămîntul universitar. Adică în programă. Însă o universitate nu e făcută doar din secţia/secţiile „Limbă şi literatură română”. Iar profesori de literatură română, „perioada contemporană”, cîţi pot fi? Şi 10 să fie în una şi aceeaşi instituţie : pot ei singuri să dea piept cu uraganul stării de semianalfabetism literar cu care intră destui la Universitate? Ce să facă un profesor universitar cînd găseşte în tezele unor studenţi de la română, în loc de Din ceas dedus (I.Barbu), „Din ce-aţi dedus?” Nu poate face nimic, bietul de el, decît un infarct…

Şi aveţi dreptate şi cînd spuneţi că divorţul profesor/literatură/scriitori e mult mai adînc. Nu cred însă că se datorează în mod semnificativ infatuării scriitoriceşti ( care există, cum să nu, cine-a mai văzut vreun artist neîncrezut?). După mine, cauza unei asemenea neaderenţe, sau, ştiu eu cum să spun, a unui asemenea… vid de receptare vine, ca să-l citez pe poetul suspomenit, călare din şi în istorie. Adică e şi străveche, şi nouă, pentru că după ’89 lucrurile nu s-au schimbat decît în rău. Şi anume, mă refer la admiterea la Litere. Facultatea asta nu e (şi n-a fost nici pe vremea cînd eram eu studentă) tratată de către „foruri” ca o facultate… vocaţională, cum sînt cele de muzică, pictură, sport etc. Candidatului nu i se testează, la început, minuţios, calităţile de filolog, pe care trebuie să le aibă nu doar un scriitor… Ce profesor/curs/lege ar putea să facă, ulterior, din cineva fără organ pentru cuvînt un ins sensibil la virtuţile acestuia? Am găsit în traduceri şi cărţi de-ale filologilor, apărute după ’89, perle monstruoase, ca: „pansează-l tu, că ai manualitate”, în loc de „că te pricepi „ ; „Doamne, iartă incredulităţii mele”, în loc de „Doamne, iartă necredinţei mele”; „prima notă informativă despre Lamartine…”, în loc de „prima referinţă bibliografică…” (gura păcătosului!…) !!! Şi pot înşira zeci, sute de exemple de soiul ăsta. Pot fi suplinite bunul simţ lingvistic înnăscut, „nasul” bun, „urechea” fină de conştiinciozitate şi toceală? Nu, eu nu cred că pot. Şi nici un prof, cît de strălucit ar fi el, nu poate face bici de mătase din ştiţi dv. ce…

Or, poezia nu se face – îmi cer iertare pentru truism – cu idei, ci cu… cuvinte. Un ins, intrat la Litere în anii ’80 cu toceala pînă la demenţă a comentariilor prefabricate şi a gramaticii, iar azi doar cu notele din timpul liceului, în cazul cel mai bun, şi cu… taxă, în cele mai multe şi sinistre cazuri – un asemenea ins, ajuns prof, nu poate pricepe nimic din literatura de azi, cea plină de aluzii, jocuri de cuvinte, intertextualisme, polisemantisme, ironie, construcţii lingvistice de tot soiul etc. etc. etc. E posibil să ştie să predea corect şi convingător „predicatul nominal”, dar o fi destul?

-Înţeleg că nu vă puneţi mari speranţe în acest public, totuşi, cel mai recomandat. Dar atunci pentru cine credeţi că se va mai scrie poezia? Şi încotro ar trebui s-o ia, pentru a-şi găsi un public? Care din formulele poetice de azi a agravat această ruptură? Care credeţi că ar putea-o repara?

-Dacă nu-mi pun mari speranţe în acest public, nu înseamnă că-l neg total. Ştiţi cum se spune, rău e cu rău, dar mai rău fără rău… Fireşte că tot pentru el se va scrie, însă mie îmi place să sper că, schimbîndu-se la nivel de minister modul de-a concepe învăţămîntul, publicul literaturii se va filtra, se va distila, se va schimba şi el în mai bine. Nu văd de ce s-ar schimba poezia, nu poezia – vorbesc, desigur, despre aceea care-şi merită numele – trebuie neapărat să „coboare” spre cititori, ci cititorii trebuie ajutaţi să meargă în întîmpinarea ei, pentru a o înţelege. Şi, mai ales, pentru a distinge şi singuri poezia bună de făcătură. Pentru că la ora actuală, A.D. 2003, în România este multă harababură şi confuzie: avem zeci de rimbauzi, sute de baudelairşi, mii de stăneşti şi de soreşti etc.! Tot felul de „trubaduri”, îngrozitori de activi, care au privilegiul neaşteptat şi nesperat de a fi şefi de reviste, de cenacluri şi de concursuri, se desfăşoară nestingheriţi şi se autopropun drept poeţi, ba şi înaintemergători în domeniu, compromiţînd însăşi ideea de poezie. „Ei, şi ce? veţi spune. Cine-i ia în seama?” Asta întrebaţi-i pe miile de tineri şi tinere care trec prin mîinile/revistele/cenaclurile lor şi se uită la ei ca la Mesia…

Fireşte, suszişii barzi profită tocmai de faptul că mulţi dintre criticii consacraţi de poezie s-au retras, iar cîţiva din cei rămaşi joacă, stupefiant, după cum li se cîntă… Însă, cel puţin aici, sînt mai optimistă : îndrăznesc să sper că starea asta de lucruri nu va mai dura mult. Noua generaţie de critici e în plină ebuliţie şi are nu puţine nume deja recunoscute. E clar că ei sînt cei care, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, vor despărţi hotărît apele. Şi vor deveni şi „translatorii” poeziei actuale pentru cititori. Şi, cine ştie, poate şi intermediatorii în relaţia scriitorilor cu profii, nu doar cu cititorii obişnuiţi…

-Dar dv. nu vă simţiţi ameninţată/eliminată de noua poezie?

– Eliminată din ce? De unde? Nu apar în dicţionarele făcute de… centru, cu excepţia celui coordonat de I.B.Lefter. Nu sînt inclusă în manuale şi nici în vederile, jocurile sau planurile cuiva. Constatarea asta mi-a creat o anume frustrare şi amărăciune şi revoltă interioară pînă acum cîţiva ani. Între timp, mi-am mai revenit şi văd mai ales partea bună a lucrurilor : şi anume, că sînt cu desăvîrşire liberă să scriu ce vreau, fără să ţin cont de nimeni şi de nimic şi chiar fără să-mi pese de nimeni şi de nimic. Ameninţată? Ei nu, chiar nu… Eu sînt scorpion şi, întîmplător, pot confirma că e adevărat ce se spune despre acest semn zodiacal : mă simt ameninţată continuu, cu asupra de măsură, de „agresori” cu mult mai pregnanţi şi mai persistenţi… Şi nu, poezia nouă nu face parte din ameninţările exterioare care ar putea rivaliza, concura cu ei…

-Nu staţi rău cu moralul. Dar ce rost i-aţi mai încredinţa poeziei, azi? Aţi auzit, fireşte, că ne facem de rîs în ochii lumii continuînd să scriem poezie şi dovedind c-am rămas nişte retardaţi…

– Nici aurolacii nu stau rău cu moralul, domnule Cistelecan… Ce rost i-aş mai încredinţa azi poeziei? Rostul ei, unul la fel de important ca şi cel al medicinei sau cizmăriei, al cascadelor şi al livezilor de meri, al creşterii albinelor şi al construirii caselor… Adică acela de a face ca lumea să fie completă. Mai mult, cred că aşa cum oamenii se nasc, se îndrăgostesc, fac amor şi copii chiar şi în vreme de război sau de ciumă şi nimeni nu se miră şi nu găseşte nelalocul lor asemenea lucruri, aşa nu poate fi nelalocul ei nici poezia, în nici o epocă, în nici un peisaj, în absolut vorbind. Ea e a oamenilor la fel de intim ca şi sentimentele, chiar dacă în forme uneori nemanifeste, discrete, voalate…

Spuneţi că unii se miră totuşi, ba ne şi consideră retardaţi mintal că mai scriem încă poezie… Am auzit şi eu. Am mai auzit şi că poezie multă se scrie fie în societăţile evoluate, fie în cele primitive. Ei bine, nu e adevărat. Noi nu sîntem nici o societate evoluată, nici una primitivă şi, totuşi, scriem multă poezie. Mie mi se pare un lucru bun. Cum am mai ilustra vorba că românul s-a născut poet?!… Dar, ştiţi, nu numai românul s-a născut poet, ci şi… spaniolul. Dintr-o statistică, întîmplător ajunsă sub ochii mei, am aflat că acum vreo doi ani în Spania s-au editat nici mai mult, nici mai puţin decît trei mii de volume de poezie! Şi numai faptul că eu nu am găsit alte statistici, din alte ţări, nu e un argument hotărîtor că francezul sau americanul sau italianul nu s-ar fi născut, şi ei, poeţi!

Am absoluta convingere că toţi cei care afirmă că sîntem caraghioşi că scriem poezie au idiosincraziile, resentimentele, motivele lor personale. Că adică nu spun lucrul ăsta din senin şi obiectivi. Noica zicea, pare-mi-se, şi el, aşa ceva: însă nu doar că era într-un fel de conflict cu lumea literară, în anii aceia chiar că dominată de poezie, dar se ştie că ar fi vrut – şi e de înţeles din partea unui filozof – să se scrie pe aici mai multă filozofie. Alţii, tot pe atunci, şi-ar fi dorit probabil să scriem manifeste, şi iar e de înţeles. Acum, cei care acuză poezia e posibil să fie nemulţumiţi că nu se scrie mai mult eseu sau dramaturgie sau sociologie sau alte genuri scriptice, mai văduvite la noi. E oare vinovat poetul că nu apar mai multe cărţi „serioase” în România?

Pe de altă parte, eu nu mă îndoiesc de faptul că mulţi din denigratori au ajuns denigratori pentru că sînt sastisiţi de tonele de maculatură lirică deversate anual pe pămînturile patriei şi trecînd drept poezie. ( După cum vedeţi, iar ajungem la rolul extrem de important al criticului…) În plus, noi, cu toţii din ţara asta – care sîntem pur şi simplu torturaţi zilnic de tot felul de griji materiale, de cele mai aberante forme de birocraţie şi de cele mai aberante neplăceri legate de transportul în comun, apă, lumină, căldură etc.- ne întoarcem faţa cu greaţă cînd auzim că ditai Prim-ministrul, ministrul sau primarul de municipiu ( ba chiar şi un prezident al Republicii!), în loc să arate galbeni ca ceara şi să-şi îngusteze mereu cureaua ca dovadă că nu mai pot de grija ţării sau a contribuabilului, aruncă pe piaţă, mă-nţelegi?, poeme şi proze şi memorii scrise în chiar timpul mandatului lor. În chiar timpul cînd în spitale trebuie să te duci cu antibioticele şi anesteziantele tale şi trebuie să dormi cu ochii în patru să nu fii surprins cînd îţi cade tavanul în cap; cînd părinţii fac infarct la uşa liceelor unde copiii lor au picat bacalaureatul pentru că… s-au greşit de la minister grilele de examen; cînd românul e în stare să sape şi un tunel pe sub pămînt, ca Monte-Cristo, numai să poată fugi din ţară, să-şi caute de lucru aiurea; cînd în cele mai multe case apa la WC nu se trage decît după ce merge toată familia, ca să se facă economie; cînd mor pe capete sute de mii de inşi din cauza hipertensiunii, accidentelor cerebrale, bolilor de rinichi şi de plămîni, medicamentele avînd preţuri astronomice… Da, dumnealor, primarii şi miniştrii şi prim-miniştrii României actuale scriu, în nopţile albe ale românilor, poezie! Asta da, e o dovadă de retard mintal. Dar de ridicolul şi de bătaia asta de joc nu poezia e vinovată. Ci Garda financiară, sau Comisia de etică, sau partidul dumnealor, sau guvernul şi şeful dumnealor, că doar nu le putem cere chiar dumnealor bun-simţ şi ruşine şi măsură! Şi… lecturi elementare. Nu mai departe, din… Creangă, cel care spunea că fiecare trebuie să-şi ştie rolul, rostul său pe pămînt : dacă-i cal, să tragă; dacă-i, popă, să cetească; dacă-i copil, să se joace.

Read Full Post »

Rugaciunile din tramvai

Dupa caderea comunismului, am vazut si vad aproape zilnic, pe strada sau in mijloacele de transport, oameni de toate virstele si mai toate conditiile sociale facindu-si cruce atunci cind trec prin fata unei biserici. Mai mult, mi s-a intimplat sa vad – e drept, rareori – ca unele persoane se si ridica in picioare cind fac semnul crucii, daca sint intr-un mijloc de transport, sau se fring din mijloc, atingind cu mina pamintul, intr-un fel de metanie, daca sint pe strada. Recunosc, imaginea cuiva facind cruci largi si ridicindu-se in picioare ori de cite ori autobuzul sau tramvaiul trece prinfata unui lacas de cult ortodox – iar in Iasi aceste lacasuri sint foarte dese – mi se pare obositoare, iar cea a cuiva care bate matanii pe strada mi se pare jenanta. Ma grabesc insa sa spun urmatoarele: nu credinta, reala sau mimata (n-are importanta aici, asta e treaba cui o exhiba!), a acestor oameni ma oboseste ori ma irita, ci manifestarea ei ostentativa. Asta poate pentru ca si eu cred ca raporturile cuiva cu Dumnezeu tin de intimitatea cea mai stricta, deci eu nu as face un spectacol din ele; dar si pentru ca mama si bunica ne-au invatat, pe mine si pe fratii mei, ca in anumite imprejurari e destul sa ne facem cruce intr-un mod discret (in cerul gurii, in imaginatie), ori sa rostim pur si simplu in gind o rugaciune sau formula arhicunoscuta „Doamne ajuta!”. De ce nu fac si altii la fel? Poate fiindca nu le-a spus nimeni ca se pot ruga si discret; sau poate pentru ca li se pare ca e mai eficienta forma asta vizibila de manifestare a supunerii lor in fata divinitatii; sau fiindca nu se gindesc la ceilalti din jur, sau…

La urma urmei, insa, eu – cu siguranta, si altii ca mine – nu vad nimic fundamental rau in asemenea gesturi de care e plina Romania. Dar stiu ca sint destui care nu gindesc la fel. Am avut de curind o discutie cu citiva prieteni pe tema in cauza. Unul, care traieste de multi ani in Franta, vedea in atitudinea cuiva care se inchina pe strada, prin trenuri, tramvaie si autobuze o gindire „consevatoare”, ca sa folosesc un eufemism. Si o dovada de supunere la o institutie – biserica – depasita, conservatoare ea insasi, desueta deci. „Asta e viziunea europeana!”, i-a replicat o prietena din Germania, care a gasit, de pilda, in cartea unui conational, fenomenul din Romania descris si rezumat asa: „in Romania, oamenii INCA isi fac cruce…” etc. Care va sa zica, iata, tarile europene civilizate au depasit asemenea cutume invechite, ele refuza sa mai aiba de-a face cu fantasmele, sa mai ia in serios religia. Romania INCA nu. Deci o alta bila neagra in contul tarii noastre, al nostru. Aici, pentru europeni, oamenii care cred in Dumnezeu si merg la biserica sint retrograzi, plini de superstitii si de mituri, se opun prin urmare progresului si naiba mai stie cui! Mda.

In ce ma priveste, as vrea sa fac niste distinctii. Mai intii, eu nu vad de ce gestul de a face cruce sau de a te ruga trebuie neaparat legat de Biserica, de institutia Bisericii – care ar avea, si dupa parerea mea, destule a-si reprosa, daca ar fi libera de tot felul de servituti si plina de oameni potriviti la locul potrivit. De ce sa nu fie legat un astfel de gest direct de Dumnezeu, de credinta in el? Si, apoi, de ce ar fi credinta in divinitate o chestie depasita, conservatoare, care se opune civilizatiei? Dupa sondaje publicate, deci credibile, americanii cred in proportie de aproape 80 la suta in Isus – sint ei inapoiati? Sint ei conservatori? Au ei o societate bicisnica, primitiva, invechita? Se pun ei in contra progresului? Democratiei? Si altceva: comunismul s-a opus religiei – „opiumul popoarelor”; a transformat bisericile in grajduri de cai si depozite de tancuri iar pe Dumnezeu l-a excomunicat intr-o siberie a spiritului. A reusit el prin asta sa faca o societate de mai mare dragul, prospera, libera, democrata etc.?

Toate intrebarile astea (si ar mai fi destule altele) si le pune un om – subsemnata – care merge rar la biserica si care nu e sigur daca e cu adevarat credincios. Insa care crede cu tarie ca orice forma de salvare personala, daca nu e sinucigasa, violenta si nu incalca drepturile si libertatile altora, e permisa. De ce i-am condamna deci pe cei care cred sau fac efortul de a crede in Dumnezeu? Fireste, unii – cei care se inchina de zor pe strada, in tren etc. – ar putea fi mai discreti in manifestarile lor exterioare. Dar, daca nu stiu sa fie – sa-i lasam in pace! Cu atit mai mult cind ne consideram campioni ai liberalismului, ai democratiei, ai libertatii individuale, cum se considera unele mari culturi si mari puteri europene.

Read Full Post »

Îngeri

La inceput, pentru mine ingerii erau asa cum ii vedeam la biserica din sat: goi, cu obrajii dolofani luminati de cirliontii blonzi ai parului mai mult decit de aureola si cu tot trupul numai valurele de carne alba si roz. Aparitiile acestea incintatoare fie cintau la o mica trimbita, fie zburau prin aer in jurul Fecioarei cu ghirlande de flori in mina, fie atingeau cu un deget scutecele Fiului divin, uitindu-se pe furis la Mama, ca sa se asigure ca nu e rost de vreo chelfaneala pentru indrazneala lor. Dar, cu toata asemanarea ingerilor cu pruncii pamintesti, ei imi pareau abstracti, traind adica in ceruri intangibile si neavind nici o treaba cu niste pirliti ca mine si ca aia din satul meu!

Nu stiu de la cine si cum am aflat apoi ca fiecare om are un inger al sau, care il insoteste si-l pazeste, cam cum pazeam noi vacile cu care ne duceam la pascut. Mai mult ca sigur mama mi-a spus vestea cu pricina, dar e posibil s-o fi facut si sora ei, la care imi petreceam adesea verile si care avea o Biblie, lucru rar prin casele cunoscutilor mei – niste pirliti, dupa cum v-am spus. Cind am auzit una ca asta, am tras concluzia ca e repartizat unul si pe linga mine. L-am luat repejor in custodie si l-am botezat Daniel.

Daniel avea virsta mea, musai virsta mea, adica nu era prunc. Fara sa vreau, pe nesimtite, m-am sustras astfel de la doxa comuna. Dar nu am inregistrat disidenta asta ca pe o revolutie, nu m-am intrebat de ce ingerii erau pictati pe murii bisericii numai ca prunci, in timp ce Daniel era de-o seama cu mine – el era ingerul meu si il vedeam cum voiam eu! Nu credeam neaparat ca purta, ca si mine, pantaloni scurti de doc si bluza albita de soare (de rochita de stamba nu putea fi vorba, ingerul meu era baiat suta la suta, fiindca nu auzisem la nimeni cuvintul „ingerita”), dar sigur eram de-o seama, deci puteam fi buni tovarasi. Era prezent mereu in gradina, in vacanta de vara. Poate nu stiti, dar si el iubea total si anotimpul asta, si gradina mea: aproape numai atunci si acolo venea sa se joace cu mine. Iarna nu stiu unde se pitea, insa multe ginduri nu-mi faceam pe seama unei asemenea absente. De ce nu-mi faceam? Nu stiu, dar sint posibile doua explicatii: fie aveam dosita in pliurile creierului o urma de scepticism ca ingerii chiar ar fi existat, fie numai soarele, minunea anotimpurilor solare si, mai ales, vacantele lungi ii dadeau consistenta: trebuia si eu sa ma joc cu cineva – cind nu aveam cu cine, trebuia si eu sa fiu aparata sau razbunata de cineva, mai ales cind mirosea a cafteala cu frate-meu sau cu cine stie ce mici diavoli ascunsi prin gradina…!

Nu asta era cel mai potrivit rol pentru Daniel?

Imaginea ingerului ca prunc am revazut-o, mai tirziu, in alte biserici si catedrale, in puzderie de albume de arta, in carti. Treaba lor! Ingerul meu crescuse o data cu mine. Acum imi e clar ca asa gindeam: cel putin Daniel crestea in virsta o data cu mine. Am dat din cap cu hotarire, asta insemnind „Sint de acord!”, cind am gasit prin facultate, la Marquez, un inger batrin. Si sa va spun de ce credeam ca numai asa, si cu nici un chip altfel, puteau sta lucrurile: altminteri cum ar fi putut un inger-copil sa inteleaga dramele unui om-adolescent sau ale unui om-matur? Doar se spunea mereu despre copii: „eh, ce minte au ei?” Ce minte puteau sa aiba, deci, si ingerii-copii? Nu din cauza asta, fiindca ingerii lor nu puteau sa-i inteleaga, erau oamenii atit de nefericiti? Ba da! Ei, si atunci? Atunci, ingerul care mi se repartizase trebuia sa fie de virsta mea. Insa, dilema: nefericirea nu ma prea ocolea nici pe mine. Era clar ca ingerul meu raminea mai curind o abstractiune…

De un timp, cred cu tarie ca ingerii nu sint o abstractiune, ca ei chiar exista. Eu cred in ingeri. Dar, sa ne intelegem, nu in cei imortalizati in atitea picturi, laice sau religioase, ori in alt fel de opere – cu chipuri dolofane de prunci si aripi albe -, ci in cei deghizati in oameni: copii, tineri sau batrini, femei sau barbati, uriti sau frumosi, plini de doxa ori foarte simpli, bogati sau saraci, bolnavi sau sanatosi, ba chiar si cinstiti sau impostori, nu are importanta! Si cred fiindca i-am vazut cu ochii mei si fiindca nu pot altfel sa-mi explic cum de-am reusit sa depasesc unele momente ale vietii care mi se pareau de nedepasit: ei, cu siguranta, ei au fost cei care m-au luat de mina si m-au scos la lumina! „Ei”? Deci eu am mai multi ingeri? Sau e unul si acelasi, aparind cind mi-e foarte greu, mereu sub alta infatisare? Nu stiu. Si nici nu ma intereseaza. Bine ca exista. Mai devreme sau mai tirziu, voi scrie o carte despre ingerii mei. Nu de alta, dar trebuie sa afle ca i-am recunoscut.

Read Full Post »

Nu am acceptat niciodată ideea că mama mea e muritoare. Acum, cînd a murit, mi-a devenit cum nu se poate mai clar că nu doar în copilărie, ci tot timpul cît am trăit amîndouă în aceeaşi lume sublunară, eu nu am văzut în ea un om de rînd. Adică nu am admis că durerea poate s-o doară ca şi pe mine, că frigul poate s-o înfrigureze asemenea mie ori că spaima o poate înspăimînta întocmai ca pe mine. Nu, nu am fost niciodată stăpînită de gîndul că ar putea fi din aceeaşi carne şi din acelaşi sînge cu mine, copilul său. „Ştiam” că există Dumnezeul cel mare, pe care mama îl pomenea uneori, dar pentru mine ea era Dumnezeu. Şi cine a mai văzut un dumnezeu obosit, bolnav sau înfricoşat?

Uneori, se întîmpla cîte o după-amiază de duminică. Vara. Vară uscată, fierbinte. Prin grădini sau pe drum, nici ţipenie de om, nici un zgomot. Salcîmii din jurul casei şi plopii nu mai foşneau, aerul încremenea în văzduh în valuri de teracotă aurie, porumbeii sălbatici, toropiţi de căldură, tăceau prin frunziş. Sau poate muriseră! Dacă atunci se întîmpla ca mama să aţipească, mă cuprindea un de neînţeles sentiment de singurătate şi teamă: sîngele îşi pierdea vibraţia, ziua se umplea de lipsă de rost, mă simţeam ameninţată ca de moarte. Cu o iubire plină de cruzime, făceam zgomot să se trezească. Şi, dacă nu reuşeam, o strigam, îi treceam mîinile peste faţă, îi ridicam pleoapele pînă ce, biata, se întorcea la mine: cînd ochii ei albaştri se deschideau, privindu-mă cu infinită dulceaţă, sîngele revenea în inima lumii…

***

Că lucra în grădină sau în casă ori cosea la maşina noastră Singer, nu mai termina de recitat poezii, de cîntat sau de spus tot felul de istorii. Îmi povestea cîte şi mai cîte: despre fraţii ei morţi pe Frontul de est – şi plîngea; despre anii copilăriei ei nenorocite – şi suspina; lăcrima pentru boala vreunui copil din vecini; pentru basarabenii deportaţi în Siberia; pentru evreii purtaţi în vagoanele de tren ferecate, prin căldura sufocantă a verii; pentru înfometaţii din lumea largă; pentru cerşetorii şi nefericiţii de pe stradă; pentru părinţii ei, că erau bătrîni şi neputincioşi; pentru tata, că era la Iaşi, „prin străini”; pentru sora ei, rămasă văduvă de război la douăzeci şi şase de ani cu doi copii mici; pentru boii şi oile şi pămînturile noastre luate cu japca de comunişti; pentru noi, plozii, că nu avea cu ce să ne îmbrace şi să ne poarte cum şi-ar fi dorit…

Îmi povestea şi viaţa lui Iisus. Dar istoria asta o spunea cu o aşa participare emoţională, încît eram sigură că Iisus a fost cineva pe care ea l-a cunoscut nesmintit mai demult. Poate era un prieten din copilărie (şi eu îi şi vedeam mergînd amîndoi cu vaca la păscut!), un consătean ori chiar o rudă iubită.

Cînd ajungea la refugiul în Egipet al Fecioarei cu pruncul, mama plîngea chinuit, retrăind probabil refugiul propriei familii din faţa frontului, din cauza căruia şi-au părăsit casa şi agoniseala de-o viaţă în voia sorţii. Iar cînd înşira, suspinînd, patimile lui Iisus, ceva-ceva mă făcea să cred că simţea şi gustul de oţet al vremurilor care a legat-o de pămîntul strămoşesc, privînd-o de bucuriile învăţăturii; simţea şi suliţele înfipte de război în coasta familiei ei, dar şi durerea răstignirii pe crucea sărăciei de către comuniştii care i-au deposedat – pe ea, şi pe tata, şi pe ceilalţi ca ei – de toate bunurile şi de toate drepturile…

Îmi plăcea s-o ascult, dar nu-mi plăcea să plîngă. Fiindcă atunci simţeam o mare povară pe inimă: Dumnezeu apăsa cu toată greutatea lui pe inima mea. Eu trebuia să-l car pe umerii mei! Astfel că mai totdeauna eram pusă în faţa unei alegeri dureroase: să-l las să-mi povestească, dar să-l aud plîngînd, să nu-l mai aud plîngînd, dar să renunţ la poveştile lui. De cele mai multe ori, alegeam povestitul, mai ales că şi Dumnezeul meu abia aştepta s-o facă pentru mine.

Cînd eram foarte mică, dacă îi simţeam lacrimile în gît, plîngeam şi eu cot la cot cu el, că, de ne-ar fi văzut cineva, s-ar fi crucit. Ceva mai tîrziu, ca să mă apăr de lacrimile lui, fie îl rugam să tacă, fie îi porunceam furioasă: ”Nu mai plînge! NU MAI PLÎNGE!”

***

La plecarea la Iaşi, la liceu, m-am eliberat oarecum de mama, de durerile ei. Mi-am rupt cordonul ombilical cu dinţii. Au rămas să-l poarte pe Dumnezeu pe umerii lor sora, revenită ca învăţătoare în sat, şi, mai tîrziu, tata, întors şi el acasă, pensionat din cauza unui accident. Dar oare şi ei gîndeau ca mine? Oare şi ei vedeau în mama un dumnezeu? Asta n-o ştiam. Dar nici n-o credeam. Şi eram liniştită.

Din fericire, cît am fost împreună zi de zi, ea n-a zăcut niciodată la pat, răcelile obişnuite ducîndu-le pe picioare. Şi după ce am plecat, tot pe picioare a dus bolile care o încercau. De la un timp – era deja înaintată în vîrstă – a dat semne că nu mai voia să trăiască: nu mai avea grijă de ea, iar asta îl supăra pe tata şi o scotea din minţi pe sora mai mare, care fulgera plină de obidă… Cînd am aflat, în capul meu a mijit bănuiala că, şi pentru ei, mama tot rolul lui Dumnezeu trebuia să-l joace, fiindcă, iată, nici ei doi nu-i îngăduiau să fie ce era: un biet om, adică…

Cu cîţiva ani înaintea de a muri – eram în sat –, s-a simţit rău şi s-a dus să se culce. În plină zi! În timpul săptămînii! Nemaipomenit! De necrezut! Toţi ne foiam încolo şi-ncoace pe lîngă odaia ei, aşteptînd să se scoale, speriaţi şi nervoşi că e bolnavă, uimiţi că îi trebuie pentru a învia mai mult de o oră, două! Atunci mi-a fost aproape clar : da, şi pentru sora şi tatăl meu mama tot Dumnezeu era. Înspăimîntător!

Cu puţin înainte de sfîrşitul ei, pe care nu l-am presimţit, am dus-o la spital pentru un banal control la ochi şi ea a căzut acolo, lovită de un atac cerebral: vai mie, Dumnezeu venise la mine să moară, mă alesese pe mine să-i văd chinul cumplit pe care nici măcar nu-l putea povesti, să-i port trupul inert pe umeri! Şi eu, doborîtă de groază, dar şi de o urmă de resentiment („deci e muritor, m-a înşelat!”), a trebuit să găsesc energie să-l car pas cu pas timp de două săptămîni către tărîmul morţii izbăvitoare. Am internat-o, sunînd în sat în fiecare zi ca să-i ţin la curent pe tata şi soră-mea cu evoluţia bolii. De fiecare dată, tata, surd la vorbele mele, o ţinea una şi bună: „spune-i mamei să vină acasă!” „Nu mai poate veni, tată, nu mai mănîncă, nu mai vorbeşte, e în comă!” răspundeam. Dar el nu putea crede: „spune-i mamei să vină acasă!”. „E gata, tată, mama noastră, nu înţelegi?” l-am repezit într-o zi, orbită de furie. „Chiar dom’le, chiar? Şi cum adică, nu se mai face bine!? NU SE MAI FACE BINE???” , m-a întrebat tata, şocat.

Putea fi mai clar de atît? Nu, nu putea fi: deci nici el nu credea că e muritoare, or el nu era „copil”!

Post factum, m-am culpabilizat de multe ori pentru viziunea asta, în fond plină de o cruzime inocentă, asupra mamei. Însă, cînd am aflat proverbul evreiesc, de o rară frumuseţe: „Pentru că Dumnezeu nu putea fi peste tot, el a inventat-o pe mama”, m-am gîndit că e un lucru pe care-l trăiesc poate toţi. Aproape o fatalitate, deci. Şi m-am resemnat.

Read Full Post »

Pe drumul de costisa al Comarnei, in fata mea si in spatele Gretei mergea, cu un pas de soldat trecut prin multe – asa mi-i imaginam pe pazitorii fortaretei Bastiani din Desertul tatarilor – , Domnisoara Tincuta. Cojocul din blana artificiala, legat strins in talie cu un cordon de piele neagra, purta si el semnele razboiului cu ploile, vintul si zapada. De sub caciula de miel, ochii verzi ca buratecul ai Tincutei te priveau mereu cu un zimbet care te putea insela, luindu-l drept ironic. Insa eu n-am intilnit niciodata in viata mea un om mai putin ironic si mai „copil bun”. Un copil pentru ale carui vreo 45 de kg in carne si oase, ori de cite ori rabufnea o pala de vint mai serioasa, ma temeam ca vor zbura in tarii. N-ar fi fost o miscare prea inspirata, pentru ca noi ar fi trebuit sa ne lasam tagirtile in drum si sa fugim nauci pe dealuri, impiedicindu-ne printre butucii viilor, printre ciresi, sa o prindem, ca sa nu se faca zob in cadere, si nu stiu zau daca am fi fost in stare de atita eroism. Insa temerea mea era aiurea: cele doua sacose cu care se prelungeau in mod natural miinile Tincutei erau atit de grele, incit ea n-ar fi putut s-o ia din loc nici chiar la un uragan. Sint convinsa ca nu se despartise macar pentru o zi, in cei vreo 15 ani de naveta, de bagajele astea si, mai mult ca sigur, in principal din motivul sa n-o ia vintul pe sus! Era clar, ea nu se voia un personaj al lui Chagall. Si daca si-o fi dorit – ei bine, asemenea lucruri noi nu ni le-am spus niciodata in cei trei ani de front comun.

Si la sacosele ei, nu numai la ea si la miinile domnisoarei Sanda, ma uitam eu fascinata. Chiar daca aflasem inca din prima zi ce se ascundea in pintecul lor de doc: intr-una, colega noastra avea, fireste, material didactic, planuri de lectii meticulos pregatite si un vesnic teanc de caiete sau de file cu lucrari scrise. Maruntaiele celeilalte burti insa erau cele de poveste.

Se intimpla asa: noi intram in cancelarie dupa un ultim asalt al dealului in virful caruia era scoala. Rebegiti de frig, ca vai de noi. Ca sa incapa rebegitii veniti de pe drum, colegii din sat isi faceau de lucru cu elevii pe holuri sau in curte. Si noi ne scoteam mai intii hainele, apoi borcanele cu mincare, rapid plasate dupa soba fierbinte. Ei bine, momentul asta devenea la Tincuta apoteotic. Din cea de-a doua sacosa a ei, scotea (indiferent de anotimp, de zi, de starea vremii si eram sigura ca indiferent si de coltul globului, de sistemul politic, de starea economiei mondiale etc.etc.) urmatoarele obiecte, pe care le insira meticulos pe masa lunga si dreptunghiulara, acoperita cu pinza rosie: una bucata termos maricel cu ceai; una bucata termos mic cu cafea; un servetel flausat in care erau invelite lingura, lingurita, cutitul si o furculita; o punga de hirtie cu citeva felii de piine in ea; doua borcanele cu mincare gatita – iahnie de cartofi, orez cu cirnati, tocanita de pui s.c.l., plus un sandwich pregatitor. Si servetele. Sandwich-ul il minca imediat ce ajungea, asezonat cu un pahar mare de termos maricel plin cu ceai fierbinte si un pahar mare de termos mic plin cu cafea fierbinte; mincarea gatita, incalzita iarna, cum spuneam, dupa soba, si restul de udatura ramineau pentru ora 10. Mereu la fel, cu rigoare neabatuta, de amploaiat gogolian.

Asezati toti jur-imprejurul mesei, fiecare cu tartinele lui mai mult sau mai putin prapadite (hei, parizerul nostru, fara gust de carne, insa cu miros de usturoi si suspecte gogoloaie si fire prin el!), cu ouale fierte tari sau pur si simplu cu cite un mar, ne uitam pe furis la mincarea ei si o fericeam in gind ca „uite care-i avantajul daca stai cu parintii!”. Pai da, cea de-a doua tagirta a Tincutei insemna pentru celelalte navetiste un univers al calmului si al tihnei, departat la mii de ani-lumina de noi. Univers unde, oricit de frig ar fi fost, era o mama care trebaluia pe linga aragaz, invelita in aburi frumos mirositori. Care te elibera de sacose si de haine cind intrai in casa odata cu noaptea, lasindu-te pe tine in ale tale. Si care, dimineata, iti dadea pachetelul cu mincare, iti lega mai bine fularul peste guler etc.etc.etc.

Lumea asta nu era o utopie nici pentru Luca, si el un rasfatat al soartei. Inca de pe drum ne anunta: „ieri, nevasta-mea a facut pirjoale!” si ne povestea in detaliu:

cum el a tocat „carnita frageda de purcel (am un amic la abator!!)”,

cum ea a mestesugit pirjoalele mici si rotunde,

cum el le-a fiert in ulei incins,

cum ea a facut maioneza,

cum el a taiat pestisor si a oparit, cu foi de dafin si piper, ceapa,

cum ea a amestecat pirjoalele cu ceapa racita si cu maioneza!

Si noua ne lasa gura apa. Si el ridea, privindu-ne. Si spunea: „merge si un vinut negru la asta! La Paraschiv e un vinuuuut! Mmmm!”…

Dupa Tincuta, urmam eu, cu o scurta de blana artificiala „leopardesca”, neagra cu pete albe, peste salopeta blanita de doc, si cu caciula ruseasca, de iepure vopsit. Si eu aveam o tagirta in mina, afara de geanta de pe umar, si eu tineam capul in piept, stergindu-mi din cind in cind lacrimile stoarse de ger. Spatele meu era acoperit de Lucia: cojocul ei era nou si fara nici o pata. Noi doua rideam mai rar. Inca nu ajunsesem la acel grad de disperare, mai precis de acomodare cu disperarea, care te face sa-ti reduci la minimum dorintele si asteptarile. Prag dupa care, odata trecut, poti sa rizi din orice, cum faceau cei din fata noastra, care aveau deja la activ 15-20 de ani de naveta. Lucia abia terminase facultatea si, cu cele doar citeva luni de apostolat, nu apucase sa guste bine din „deliciile” vietii de navetist si era inca in faza senin-candida a stuporii.

Cit despre mine: atunci, in ’83 (perioada care coincisese cu scoaterea autobuzelor pe anumite rute, motorina mergind toata la „campania agricola de toamna si primavara”), eram la al treilea an de naveta. Cu deja o pielonefrita la activ, pentru ca, pe linga altele, devenisem, ca si Tincuta, un pachet de oase invelit in piele umana, eu imi doream hotarit sa fiu un personaj chagallian, sa zbor intr-o zi de acolo. Imi aparuse deja prima carte si nu-mi doream decit sa scriu; cum imi devenise clar ca nu ma pasiona meseria de profa, stiam ca invatamintul era doar o etapa provizorie. Voiam sa renunt la el dupa terminarea stagiului, dar ce urma sa fac, habar n-aveam: slujbele la care visam cu infocare – bibliotecara, cercetator, redactor de revista ori de editura etc. – erau de neatins. Gindurile astea, dar si isteria ca dincolo de „pusceasulsasune-somn-sculat-mers-pe-jos-lectii-mers-pe-jos-pusceasulsasune” nu mai raminea loc pentru mai nimic faceau ca disperarea mea sa fie beton. Si, pentru a ma salva pe moment, fictionalizam in mintea mea intens.

Read Full Post »

La terminarea facultatii, am facut stagiul obligatoriu de profesoara la scoala din satul Comarna. Asta a insemnat o experienta unica, dar si o naveta mizerabila, care mi-a marcat sanatatea pentru toata viata. Intrucit „Greta”, profesoara de franceza, cu care am avut si o relatie de prietenie, a murit, ii dedic aceasta relatare, in care vreau sa surprind atmosfera unei zile comune de munca; in ea totul e real, cu exceptia numelor…

Avansam in sir indian. Cu genti si tagirte in mina, infofoliti in caciuli si haine legate crucis si curmezis cu panglici, cordoane si curele de piele, ca sa stea lipite de cap si de trup…

In fata, Luca, proful de engleza, inalt, solid si rumen. Ca intotdeauna, ne-a spus imediat ce am coborit la rascruce, la Mocra, din autobuz: „doamnelor, treceti in spatele meu!”. Si noi, cele sase femei – profele de romana, de franceza, de istorie, de stiinte naturale si de chimie -, ca intotdeauna ne-am executat. Si inca pline de recunostinta. Pentru ca numai el putea sa despice vintul deloc amabil si zapada acoperind in gramezi canalul dintre dealuri care era drumul nostru spre scoala. Numai el putea depista cararea printre crestele de glod inaltate de masini toamna, acum inghetate si ascunse perfid sub troiene. Si pline de recunostinta mai ales – sint sigura ca toate simteam asta – pentru acel „doamnelor!”, spus cu un zimbet ce se voia seducator, dar care nu reusea sa fie decit hitru: ne facea sa ne simtim femei si, nu?, doamne.

Dupa el, venea Eva. Alura sportiva, geaca de fis „curechie”, cum spuneau pustii si satenii din Comarna, blugi si cizme cauciucate si imblanite. Era rar mohorita si intotdeauna ridea cu pofta la glume. Si atunci, ochii – unul albastru si unul verde – dispareau aproape cu totul sub pliurile fetei. Cind glumele lui Luca „sareau calu'”, pufnea scotind un vag amenintator: „Hai-hai…!”, care toti stiam ca inseamna „acusi o furi!”.

Eva era foarte priceputa sa depisteze toate buruienile si radacinile comestibile de pe dealurile pe care le taiam oblic, atunci cind alegeam alt traseu. Le ochea de departe, le smulgea cu abilitate si ni le arata triumfatoare: cu asta va face un bors, asta o va pune la cuptor, asta e un ingredient bun pentru gulas… Stilcea putin cuvintele romanesti, facindu-ne sa zimbim. Cumva protector.

Inalta si masiva in blana ei maro artificiala, uzata si plina de pete, domnisoara Sanda, cealalta profa de romana, o urma pe Eva miscindu-si hotarit coapsele solide. La cei probabili 45 de ani, isi pastrase o gratie a gesturilor care pe mine ma incinta. Intotdeauna avea oua fierte in pachetul cu mincare si, in timp ce le descojea, ii priveam fascinata degetele subtiindu-se aristocratic spre virfuri, cu unghiile taiate scurt si drept si cu o vaga urma de negru dedesubt: cum o fi facut ea o casa pe pamint cu ele?

Dupa ce isi minca zimbitoare si cu inghitituri mici tainul zilnic, Luca, de alaturi, comenta adesea, adulmecind mirosul „cam fistichiu” al oualor fierte tari: „ei, domnisoara, acum, dupa fripturica asta, ar merge si-un vinut!”. Ea pufnea de fiecare data in ris, punindu-si mina la gura, intr-un gest amintindu-mi de tarancile pudice de altadata sau de copii… Izbucnea din te miri ce in ris si, cind povesteai ceva, nu neaparat neobisnuit, te privea uimita, intrebind mereu: „chiar?”.

In spatele ei avansa prin nameti Greta, bunul meu tovaras de trancaneala despre carti, intr-un cojoc imbracat in doc cafeniu, cu cizmulite negre, palida, insa si ea vesela de obicei; acum bocea mocnit – de trei zile o auzeam plingind, si la dus, si la venit: ramasese gravida, copilul nu-l putea lasa pentru ca se rusina de fata ei cea mare, deja studenta. Dar nu putea nici sa riste un avort clandestin. „O sa mor…!”. Si plingea. Si plingea chinuit, in timp ce avansa anevoie prin nameti. De piatra sa fii, si tot iti dau si tie lacrimile cind auzi pe cineva linga tine plingind pe un drum de 8 km.

Cind ne-a anuntat vestea asta, abia a zimbit la intepaturile cu dedesubturi ale colegului nostru de naveta. Si ne-a ascultat amarita sfaturile, precipitarile si propunerile femeiesti: o sa vorbesc cu „tanti Nela” a mea, sa-ti puna sonda, i-a soptit una. Nu, a dat ea inspaimintata din cap, am alergie la (si eu n-am auzit la ce). Si au urmat alte solutii soptite: se iau citeva legaturi de creasta cocosului, se pun intr-un litru de apa, se fierb si se bea…; se ia un kg de seminte de patrunjel, se pun intr-un litru de apa, se fierb la foc miiiiiic si se bea…; te urci pe un dulap si sari de acolo…; faci baie fierbiiiiinte tare cit induri…; faci masaj apasat…; bei vin rosu… – aici Luca devenea atent: „da, da, cit mai mult vin rosu! mai ales asta de aici, mmmm! Are Paraschiv un vinuut! Nu ne abatem chiar acu’ pe la el?”, si facea cu ochiul si noi izbucneam in ris, iar Eva ameninta: „hai, hai!”. Zimbea si Greta, dar printre lacrimi care ii inghetau pe fata si o faceau si mai palida. Eu n-am mai indraznit sa-i recit din poezia lui Jacob, La Paris, di, di, /Pe-un cal gri/ La Nevers m-as pierde/ Pe-un cal verde/ La Issoire/ Pe un negru armasar/ Ah! ce frumos! ce frumos! Ah! ce frumos! ce frumos!/ Tii! – proaspat descoperita in Antologia inocentei.

Din Ziarul de Iasi

Read Full Post »

Older Posts »