Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 8 ianuarie 2010

A doua zi de Crăciun, deşi într-o stare de sănătate nu tocmai grozavă, am făcut cu doi prieteni, Narcisa şi Matei, o scurtă ieşire pe la cîteva mănăstiri din judeţul Neamţ. Drumul era destul de bun, doar pe mici porţiuni ud sau cu noroi şi zăpadă, vremea îngăduitoare – e drept, la un moment dat ne-a prins şi o ploiţă cu soare, care a făcut să apară curcubeul, dar în rest soarele strălucea chiar orbitor pentru ochii noştri pregătiţi de iarnă. Graţie lui Matei, implicat în proiecte cu impact cultural, am descoperit pentru prima dată mănăstirea Horaiţa – ridicată în secolul al XIX-lea, dar, potrivit unor documente, datînd din secolul al XV-lea. Principalul ei ctitor – şi primul ei stareţ – a fost arhimandritul Irinarh Roseti, care, la vîrsta de peste 60 de ani (1837), îmbolnăvindu-se, s-a hotărît să meargă să se închine la Locurile Sfinte; aici, în anul 1859 începe construcţia unei mari biserici de piatră pe muntele Tabor, întru slăvirea Schimbării Domnului la Faţă; moare înainte de a reuşi s-o termine…

Biserica mănăstirii Horaiţa cu hramul „Pogorîrea Duhului Sfînt” ne-a impresionat prin simplitatea, rafinamentul coloristic al interiorului şi ne-a mişcat cu chipul în argint al Maicii Domnului, “Izbăvitoarea de secetă”, a cărui copie prinsă într-o ramă modestă prietenii mei au cumpărat-o şi mi-au dăruit-o pe loc. Toate astea, plus splendidul peisaj din Subcarpaţii Stînişoarei în care e situată Horaiţa ne-au determinat să facem planuri de revenire cînd vremea va fi caldă. Am trecut apoi, fără să ne oprim, fiindcă fusesem de multe ori acolo, şi pe la mănăstirea Văratec, după care am poposit pentru scurt timp la Sihăstria, vara copleşită de flori. Noua biserică ne-a strivit cu dimensiunile ei de catedrală şi ne-a făcut să ne întoarcem ochii la vechiul lăcaş – alb, discret, familiar cu arhitectura lui specifică mănăstirilor româneşti…

Punctul terminus al micii noastre călătorii a fost mănăstirea Secu, unde eu, dacă tot am ajuns pe neaşteptate acolo, voiam să mă închin la moştele unchiului meu, părintele Antim Găină, propus pentru canonizare: am aflat că, dacă un om se învredniceşte de placul lui Dumnezeu, pune o vorbă bună la El şi pentru cei din neamul lui, indiferent dacă sînt păcătoşi sau nevolnici!

Auzind pentru ce venisem, părintele Cleopa (iertare, nu ştiu „gradele”, ierarhia mănăstirească), un călugăr înalt şi bine legat, cu o barbă înspicată pînă la brîu şi cu ochi blînzi, albaştri, ne-a condus cu multă bunăvoinţă spre paraclis. S-a închinat îndelung în faţa uşii şi abia apoi a descuiat-o; în timp ce domnia sa se închina temeinic şi la toate icoanele dinăuntru, noi, zgribulindu-ne de frig, ne-am oprit în faţa celor două lăcriţe de lemn auriu sculptat cu migală în care erau depuse moaştele părintelui Antim şi ale duhovnicului său, ieroschimonahul Vichentie Mălău, şi el propus pentru canonizare. Ştiam din „Patericul românesc” un episod care-i lega pe cei doi: protosinghelul Antim Găină s-a dus la duhovnicul său şi i-a cerut smerit voie să meargă la muntele Athos, dar acesta nu l-a lăsat să se ducă. După un timp, cel respins a revenit la duhovnic, insistînd că vrea să plece la Muntele Sfînt. Atunci părintele Vichentie şi-a dat acordul, însă i-a prezis că, dacă se va duce, nu va sta mult acolo, iar la întoarcere va fi călcat de tren. Lucrul s-a adeverit: Antim s-a întors după puţin timp şi la revenire, la trecerea peste o cale ferată, a fost surprins de tren. A scăpat de la moarte lungindu-se pe şine!

Părintele Cleopa ne-a spus şi alte lucruri despre Antim, care ne-au uimit – de pildă, că nu dormea pe pat, ci pe scaun! Că, graţie unei vederi extrem de agere şi la bătrîneţe, evita să calce chiar şi o furnică de pe cărare! Că încerca să descopere şi să cultive în novici răbdarea – o calitate foarte de preţ pentru oricine, nu doar pentru călugări. „Răbdărică, răbdare, răbdăroi” – sînt treptele iniţierii pe care ghidul nostru, un monah cultivat şi încă tînăr, ni le-a dezvăluit cu un zîmbet, cînd eu m-am demascat că nu strălucesc nici la acest capitol…

***

Despre propunerea de canonizare a moşului meu, mort la mănăstirea Secu în 1974, am aflat acum doi-trei ani de la preotul din Prisacani, satul în care s-a născut Antim, pe care l-am rugat să mă anunţe şi pe mine cînd se va întîmpla evenimentul; în naivitatea mea, îmi imaginam că se face o ceremonie solemnă la o biserică sau la o mănăstire. Nu am primit între timp nici o veste, dar nu mi-am pierdut… răbdărica: preotul Iulian mi-a spus că procesul de canonizare durează, se fac cercetări minuţioase, dosare peste dosare etc. Acelaşi lucru mi l-a spus şi părintele Cleopa de la mănăstirea Secu, care a adăugat că acum Biserica e ocupată cu alte treceri în rîndul sfinţilor. Însă, ne-a asigurat sfinţia sa, va veni şi rîndul celor doi monahi ai mănăstirii, ale căror moaşte sînt depuse în paraclis. Dacă înalta ierarhie bisericească e cea care alege, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, momentul canonizării, oamenii de rînd din partea locului, care i-au cunoscut bine pe călugării veneraţi la Secu, i-au canonizat deja, şi pe Antim, şi pe Vichentie: cînd vin la mănăstire, primul lucru pe care-l cer e… să-i vadă pe sfinţi! Şi, se ştie: în multe împrejurări, oamenii simpli nu au nevoie nici de răbdărică, nici de răbdare, nici de răbdăroi. Ei trasează cărările mari cu un instinct ale cărui consecinţe le dau întotdeauna dreptate.

Reclame

Read Full Post »