Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2010

Mic jurnal german (II)

Weimar, Buchenwald

După vizita la casa şi muzeul Goethe, a urmat cea la casa şi muzeul Schiller, situate pe cea mai frumoasă şi mai bătută stradă din Weimar, care îi poartă numele. Poetul a cumpărat-o, găsind-o ideală pentru el, soţia sa şi cei patru copii ai lor. A şi reuşit să o plătească, în cei numai 3 ani cît a mai trăit. După moartea soţiei (1826), această casă a fost cumpărată de primăria din Weimar, care a făcut în ea primul muzeu de literatură germană. Mie mi s-a părut ceva mai modestă, cu mai puţine camere, cu mult mai puţin mobilier sau obiecte de artă şi cărţi decît a lui Goethe, marele lui prieten. Şi rece, cu holurile enorme…

Recomandate în pliant în mod deosebit pentru vizită sînt biroul, salonul şi sala de recepţie a autorului lui Don Carlos, unde sînt plasate cel mai cunoscut portret al său, pictat în 1791 de Anton Graf, mulajul unui bust şi o gravură (Bătălia de la Bunker Hill) pe care o aprecia mult. Le-am vizitat, fireşte, cu mare emoţie. Dar la fel de interesante mi s-au părut dormitorul soţiei şi alte camere din apartamentul ei, decorate cu desene făcute chiar de Charlotte Schiller şi de copii, bucătăria familiei, lungă şi joasă, plină cu obiecte autentice şi ele, şi… camera secretarului (în acelaşi timp servitor al) poetului.

În biserica Sfîntul Petru şi Pavel, datînd din 1555 (în care e mormîntul filosofului, teologului şi poetului Herder – alt mare prieten al lui Goethe), Marga, Julia, Roland şi eu ne-am recules în faţa unei enorme picturi a lui Cranach cel bătrîn, înfăţişîndu-l pe Iisus crucificat, la picioarele căruia, în stînga, erau portretele lui Luther şi al lui Cranach însuşi, acesta din urmă executat de fiul său, el însuşi pictor…

A urmat o plimbare prin oraş. Ne-am amuzat cam strîmb cînd am văzut piaţa Teatrului – cu statuile lui Goethe şi Schiller în faţă – dominată de enorme reclame la Coca Cola. Şi am rîs sănătos descoperind că primăria oraşului ştie să se joace copios: numele pieţii teatrului, Theaterplatz, era scris şi corect, dar şi, în alt colţ al ei, în anagramă: Pheatertlatz, ca şi numele străzii Schiller – Schillerstrasse devenise Stillerschrasse…

***

Apoi, la dorinţa mea expresă – şi puţin masochistă, recunosc, după ziua aceea minunată -, am luat-o spre Buchenwald, temutul lagăr nazist aflat la numai vreo 8 km de Weimar, unde au pierit în cel de al doilea război mondial circa 60.000 de victime – evrei şi nu doar. Am urmat „drumul sîngelui”, prin pădurea de fag (Buchenwald). Cînd am ajuns acolo, se însera, fostele clădiri administrative aveau geamurile întunecate şi nici în cele locuite acum de cetăţeni oarecare nu se vedea încă nici o lumină. Şi muzeul era deja închis. Dar poarta lagărului, cu ceasul oprit la 3,15 – oră la care lagărul a fost eliberat de americani – , era deschisă. Şi, fireşte, etala încă, în broderia ei de fier, inscripţia cinică şi dureroasă „Jedem das Seine” („Fiecăruia ce i se cuvine”). Am intrat în lagăr. Barăcile unde stătuseră în condiţii inumane cei condamnaţi fără vină la moarte cumplită de către nazişti nu mai existau, dar locurile pe care fuseseră instalate, nişte lungi alei de pietriş, erau foarte vizibile. După război, în aceleaşi barăci au fost aruncaţi aici, de către învingători, naziştii şi lăsaţi să moară de foame, frig şi epuizare. Moarte pentru moarte…

Ne-am plimbat fără o vorbă, cu ochii în pămînt, prin zona aceea; la un moment dat, ultimele raze de soare au aprins pădurea din jur; cu o privire încărcată de nedumerire şi tristeţe, Julia mi-a spus încet: „Mi se pare ciudat cum de poate fi aici vreme bună!”

Foarte aproape de barăci, în dreapta, se înălţa coşul crematoriului sinistru. În imediata lui vecinătate – ne-a zis tînăra noastră prietenă, care a făcut un stagiu de cercetare de cîteva luni acolo –, se descărcau lăzile de bere şi proviziile pentru ofiţerii nazişti, cazaţi cu familiile lor în clădirile de peste gardul de fier, adică la doar cîteva zeci de metri. Şi, totuşi, cînd a venit vremea să fie întrebaţi, au spus: noi n-am văzut nimic, n-am auzit nimic! Ca şi cetăţenii Weimarului, care, după ce lagărul a fost eliberat, au fost obligaţi să meargă şi să vadă ce se întîmplase acolo, la cîţiva km de ei…

Am ţinut să vizităm şi impresionantul Memorial din apropierea lagărului. Am coborît şi urcat cîteva sute de trepte; drumul de coborîre, mărginit de pietre în basorelief cu scene de coşmar din lagăr, era el însuşi o istorie a crimei şi a durerii. Pe latura care unea coborîşul de urcuş – latură la capete marcată cu două gropi enorme, al căror scop era să primească rămăşiţele de la crematoriu şi cadavrele –, nemţii au ţinut să cinstească memoria victimelor, ridicînd 18 pietre enorme, cu doar numele ţărilor din care proveneau cei ucişi (România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria etc.) gravate pe ele. Alături, drapele acestor ţări străluceau viu colorate. Cînd am urcat, cu efort, treptele spre turn, întîmpinaţi de grupul statuar realizat de Fritz Cremer, era deja întuneric.

Anunțuri

Read Full Post »

Mic jurnal german (I)

Naumburg, Weimar

Într-o strălucitoare dimineaţă de august am plecat din saxonul Leipzig spre Weimar, împreună cu Marga, cu soţul ei, traducătorul Roland Erb, şi cu Julia pe post de şofer. La propunerea lui Roland, ne-am oprit şi la Naumburg (oraş din Sachsen-Anhalt, landuri în care mai fusesem în 1998, cînd am avut o lectură din primul meu roman la Magdeburg); la Naumburg urma să vedem străvechea şi celebra catedrală Sfîntul Petru şi Pavel, fondată în sec. al XIII-lea şi inclusă acum în al treilea program de restaurare. Am stat mult acolo, uitîndu-ne la murii înnegriţi (catedrala a ars în sec. al XVI-lea), la vitraliile minunate – dintre care trei erau originale, rezistînd vicisitudinilor a şapte secole! – , la sculpturile de o incredibilă expresivitate înfăţişîndu-i pe Iisus, pe Fecioara Maria şi pe mulţi sfinţi şi donatori. (Printre donatori se numără şi Uta, soţia margrafului Ekkehard II, care a fost luată de către nazişti, săraca, drept model al frumuseţii feminine germane. Anecdotică germană: poate pentru a o apăra de aşa nemeritată „onoare“, la catedrală se întîlnesc în martie, în fiecare an, femei purtînd numele de Uta, ca s-o sărbătorească împreună pe patroana lor. Anecdotică autohtonă: Roland mi-a povestit că acum cîţiva ani, cînd a fost vizitat de poeta Marta Petreu împreună cu criticul Ion Vartic, i-a însoţit şi pe ei la această catedrală: Marta ţinea s-o vadă neapărat pe Uta, fiindcă soţul ei îi spusese că seamănă cu marea donatoare de la Naumburg. Nu ştiu care a fost concluzia ei. Iar eu, cum am văzut-o de prea puţine ori pe colega mea şi la intervale foarte mari, nu pot spune cu mîna pe inimă nici că seamănă, nici că nu seamănă). La final, nu am ratat, cum vă spuneam într-un alt articol, să vedem şi vitraliile semnate de un notoriu pictor contemporan, Neo Rauch, din capela Elisabethei (fostă contesă de Turingia, sanctificată în secolul al XII-lea)…

Pe la prînz – cam înfometaţi, deşi am mîncat cîte un sandwich în parcare – , traversînd înverzita vale turingiană presărată cu uriaşe mori de vînt (mă rog, centrale eoliene), am luat-o spre Weimar, loc mitic pentru mine. În oraş erau însă prea multe lucruri extrem de atractive, iar noi aveam prea puţin timp la dispoziţie şi – cel puţin eu – nu destul suflu ca să le vizităm pe toate în aceeaşi zi: Muzeul Naţional şi casa lui Goethe, Muzeul Bauhaus, Muzeul şi casa lui Schiller, Muzeul Liszt, Arhivele Goethe-Schiller, Biblioteca ducesei Anne-Amalia (mama prinţului Karl August, al cărui ministru şi prieten a fost Goethe), Arhivele Nietzsche, Biserica lui Herder ş.a. Ca să ne tragem sufletul şi ca să ne hotărîm ce vrem să vedem, am decis că ar fi bine şi omeneşte să facem un scurt popas: aşa că ne-am aşezat la o masă într-o piaţă, celebră prin faptul că în ea se ţine anual Festivalul… Cepei, şi am mîncat cîte un gustos wurst fierbinte cu muştar, asezonat cu o bere rece. Era o zi minunată, piaţa mişuna de lume, o plăcere să stai şi s-o priveşti leneş, cu o bere în faţă!

Nu ne-am îngăduit însă o pauză prea lungă. Am început cu casa în care Goethe şi-a trăit cam ultimii cincizeci de ani de viaţă, intrată în patrimoniul public abia la cam tot atîţia ani după moartea sa (1832) : multe şi vaste săli în cele două apartamente, al lui şi al soţiei, Christiane (Sala Galbenă, cu un SALVE ! mare sculptat în lemn la intrare, Sala Junonei, Sala cu majolică etc.), zeci de picturi şi sculpturi (destule înfăţişîndu-l chiar pe autorul lui Faust) rămase dintr-o colecţie de aproape 27.000 de obiecte de artă, bucătăria, grajdul cu caleaşca pentru drumuri scurte etc.; nu erau accesibile, decît pentru privit prin gratiile unui grilaj, nici biblioteca, de vreo 6000 de volume, nici biroul marelui classic german. Şi nici încăperea de mici dimensiuni, dar impresionantă prin simplitatea ei, în care a murit : un pat îngust acoperit cu o plapumă roşie, o scoarţă ţesută pe jos, alta pe pereţi, un fotoliu, o noptieră. Văzînd fereastra destul de mică şi ţinînd cont că Germania e ploioasă iar în martie, cînd a murit Goethe, zilele sînt, încă, destul de scurte şi neclare, m-am gîndit la o explicaţie mult mai puţin… metafizică a ultimelor lui cuvinte : “Mehr licht!” : în cameră era prea întuneric, muribundul voia să fie “mai multă lumină”!

În centrul muzeal de alături, am trecut nu foarte rapid în revistă colecţiile de minerale şi păsări şi tot felul de instrumente cu care poetul făcea experimente pentru studiul luminii şi al culorii. Ne-a plăcut să ne uităm şi noi prin fel de fel de prisme sau instalaţii puse, spre încîntarea noastră, la dispoziţia vizitatorilor. Un singur lucru ne-a nemulţumit pe toţi, deci inclusiv pe prietenii nemţi: în casa şi muzeul Goethe – cum nici în casa şi muzeul Schiller, vizitate ulterior- nu găseai nicăieri nici o explicaţie a lucrurilor expuse: ca să ştii ce vezi trebuia să iei căşti sau să te informezi dinainte din pliante. Ciudată politică culturală…

La final, ne-am plimbat prin curtea cu alei şi flori din spatele casei lungi şi galbene, regretînd că timpul nu ne îngăduia să mergem să vedem, la 3 km distanţă, şi Gartenhaus – grădina cu pavilion dăruită lui Goethe de prinţul Weimar-ului, Karl-August, în care scriitorul a locuit pînă a se muta în casa din piaţa Frauenplan şi unde se retrăgea adesea şi după mutare.

Read Full Post »

Duminică, 15 august, s-a închis expoziţia de pictură Neo Rauch, intitulată Begleiter, de la Muzeul artelor plastice din Leipzig, pe care am văzut-o, chiar în ultima zi, la sugestia prietenilor şi traducătorilor Julia Richter şi Roland Erb.

Rauch este un pictor german născut în 1960, în Leipzig, care, la numai 50 de ani, a ajuns la o mare notorietate, graţie şi faptului că e apreciat de americani. Cel numit „the painter who came from the cold” de către o jurnalistă de la New York Times, mare admiratoare a sa, are tablouri la Muzeul de artă modernă (MoMA) şi a expus la muzeul Metropolitan, ambele din New York, dar şi în muzee din Pennsylvania, Missouri, apoi Canada, Austria etc. E celebru şi în ţara sa: i s-a acordat onoarea – lui, un pictor contemporan – de a picta vitraliile din Elisabethkapelle a renumitei şi străvechii catedrale din Naumburg (sec. al XIII-lea), lucru puţin obişnuit în spaţiul cultural german; riscînd să par cîrcotaşă peste măsură, voi spune că nici culoarea (roşie), nici personajele de pe vitralii nu m-au emoţionat cît m-au emoţionat, de pildă, cele trei vitralii originale… Şi, ca să contrazică proverbul „nimeni nu e profet în satul lui”, Rauch e notoriu şi în oraşul natal – expoziţia aniversară din Muzeul artelor plastice, deschisă în intervalul 4 aprilie -15 august, a fost vizitată de 100.000 de inşi, cifră considerată în mass-media locală un record.

Se spune şi se scrie că stilul lui Neo Rauch e influenţat de René Magritte şi de Giorgio de Chirico. Mie (dar eu, cum spuneam şi cu altă ocazie, nu sînt critic de artă!) mi s-a părut că, în tablourile de mari dimensiuni, care sfidează orice pre-judecată artistică, orice regulă (ca şi pictura naivă, de care artistul îmi pare stimulat, inspirat), nu prea găseşti rigoarea liniei sau a perspectivei celor doi suprarealişti şi nici stranietatea, „frigul” existenţial emanînd din cele mai cunoscute opere ale acestora. Dacă e musai să-l consideri suprarealist pe Rauch (el însuşi are însă o reţinere faţă de asemenea înseriere), în aceste lucrări mie îmi pare mai curînd a adia aerul acelui Dali îndrăgostit de kitsch, de alăturări neaşteptate, de adîncimi „abisale”, la plasticianul german kitschul şi alăturările imposibile şi adîncimile „abisale” luînd în răspăr realismul socialist. Pictate în culori predominant puternice – imaginaţi-vă un predicator cu bluză verde-verde şi adidaşi roşii-roşii!- , neevitînd însă nici tonurile spălăcite, murdare, tablourile sînt populate de mineri, constructori, sudori, femei care tricotează etc., toţi dotaţi, fireşte, cu uneltele specifice – după cum vedeţi, personaje binecunoscute nouă pînă la greaţă din frescele de pe edificiile comuniste şi din pictura amatorilor scoşi în faţă de „Cîntarea României”; alteori, personajele sugerează autoritatea, violenţa sau chiar maleficul. Fundalul, decorul în care evoluează ele sînt peisajele urbane, dar şi interioarele parcă sufocate de o căldură dubioasă strecurată între obiecte, evocînd mai curînd o lume a ruinii, a promiscuităţii, a… desperecheatului. Adesea, cele mai multe lucrări ale lui Neo Rauch din Begleiter „sar” brusc în altă dimensiune, nu atît suprareală, cît metaforică, aş spune, graţie vreunui personaj care e „din alt film”, sau din alt timp, sau care zboară ca la Chagall, sau care trimite direct la ideologia ori la clişeele, obsesiile comuniste. Cîteva titluri de lucrări: Revoltă, Gardianul, Soluţia reacţionară, Răsărit, Noroc, Muncitor. Pentru cei care nu au încă idee de universul lui Rauch, iată, de pildă, lucrarea intitulată Noul, în care descoperi: o figură de Mefisto cu un băţ-şarpe în mînă; la picioarele lui, apare capul lui Marx cu ochelari, un muncitor cu numărul 32 pe tricou şi o femeie care croşetează, supraveghind, se pare, o tigaie în care se lăbărţează un ochi (ou) sub forma unui cap de bărbat; pe lîngă tigaie se strecoară o şopîrlă verde; toată această harababură e pictată pe fondul unei clădiri mari şi dărăpănate, cum întîlneşti adesea în Leipzig şi, probabil, în toate ţările foste comuniste. Sau iată tabloul intitulat – ironic, desigur – Duminică: un dezolant „peisaj” urban schiţat prin doar cîteva linii, conţinînd un autobuz prăpădit, o stradă, nişte siluete de oameni abia conturate, clară fiind doar impresia de încolonare a lor şi de cer gol, pustiu…

Probabil astfel de tablouri, cu asemenea personaje şi asemenea tematică, i-au adus lui Neo Rauch voga printre americani. Dar mie mi-au plăcut mai curînd cîteva piese „realiste” de mici dimensiuni, de altfel singurele dintr-o expoziţie destul de vastă: Bestii, Tivul pădurii, sau metaforicele Tatăl (în care raportul clasic e inversat, un fiu tînăr, cu o figură melancolică, ţinîndu-şi tatăl în braţe) şi Blana. Pînă acum nu pot spune, deci, cu mîna pe inimă că pictura lui Rauch mă atrage în mod deosebit. Cu toate acestea, cred că opera lui reprezintă un fenomen cultural interesant. Cu siguranţă există şi alţi artişti din zona estului ex-comunist obsedaţi de vremurile din care am ieşit acum două decenii, dar îmi vine greu să cred că valorifică, şi încă atît de pregnant, asemenea lui Neo Rauch, clişee, imagini, o viziune „naivă”, rudimentară, kitsch, agresivă în final, din arta agreată de apusa ideologie.

(Observator cultural, sept. 2010)

Read Full Post »

Interviu cu Ioana Voicu-Arnăuţoiu

Nu cu mult timp în urmă, am prezentat în paginile revistei “Contrafort” volumul Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu, grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului şi detenţiei (Editura Vremea, 2009, ed. a II-a), semnat de fiica lui Toma Arnăuţoiu, dna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu. Volumul a dorit să marcheze comemorarea a 50 de ani de la data când Tribunalul militar al Regiunii a II-a i-a condamnat la moarte pe tatăl şi unchiul autoarei şi pe încă 14 oameni implicaţi în activitatea acestui grup, toţi executaţi de autorităţile comuniste în noaptea de 18-19 iulie 1959. Alţi aproximativ 100 de simpatizanţi, gazde, susţinători – studenţi, preoţi, intelectuali, ţărani din zona Cîmpulung-Muscel, printre care şi Elisabeta Rizea – au primit condamnări de la 3 ani la închisoare pe viaţă, degradare civică şi confiscarea totală a averii. Iar mama autoarei, Maria Plop (din satul Prisacani, judeţul Iaşi), care a făcut parte din grupul de rezistenţă şi a născut-o pe Ioana-Raluca într-o grotă din munţi, a fost condamnată pe viaţă, dar a decedat după numai 3 ani de detenţie la Miercurea Ciuc.

Documentele incluse în volum – declaraţii, procese verbale de interogatorii, note informative, rapoarte despre planurile şi acţiunile întreprinse de Securitate pentru a-i prinde pe luptători, ordine, sentinţe judecătoreşti, fotografii etc.- au fost găsite în arhivele CNSAS de dna Voicu-Arnăuţoiu; ele luminează istoria acestui probabil cel mai longeviv grup de rezistenţă anticomunistă română (1949-1958), autointitulat “Partizanii Libertăţii” – cum semna Toma Arnăuţoiu unele bonuri în care consemna alimentele şi obiectele pe care le luau partizanii de la stâni sau şantiere silvice.

Fotografiile – portrete ale rebelilor, imagini ale ascunzătorilor din munţi, ale obiectelor găsite în ele, scene atroce de la prinderea partizanilor de către Securitate (între care un instantaneu cutremurător, surprinzând-o pe Maria Plop coborând o lungă scară de frânghie, în braţe cu fetiţa ei şi a lui Toma Arnăuţoiu) etc. – au fost publicate şi separat, într-un album, în 2009 (Ed. Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti, coautor Ioan Crăciun). Aceste fotografii fac şi suportul unei expoziţii (iulie-august) cu care Ioana Voicu-Arnăuţoiu se află acum la Londra. Am folosit ocazia ca să readuc în atenţia cititorilor revistei “Contrafort” un subiect de un rar dramatism şi de o mare semnificaţie pentru istoria recentă a României: rezistenţa anticomunistă română şi reprimarea ei.

– Dragă Ioana Voicu-Arnăuţoiu, cum ţi-a venit ideea acestei expoziţii?

– Ideea de a face o expoziţie de fotografii şi documente s-a născut dintr-o discuţie cu directorul editurii Ars Docendi, Ioan Crăciun; ne uitam la copiile fotografiilor pe care tocmai le primisem de la C.N.S.A.S. şi vorbeam despre grozăviile pe care le surprindeau imaginile, despre rolul pe care l-au avut în alcătuirea dosarelor, în mersul proceselor celor implicaţi (cu sprijinul fostei mele studente, Oana Carianopol, făcusem deja o pagină de Internet http://www.tomaarnautoiu.ro)…

– Spui despre fotografii “le primisem de la CNSAS”. Presupun că ai făcut multe drumuri şi multe petiţii până le-ai primit…

– Nu e greu de obţinut fotografii din dosarul propriu sau din cel al părinţilor; chiar şi din altele, dacă eşti cercetător acreditat. C.N.S.A.S., odată ce are dosarele, răspunde destul de prompt, deşi – trebuie spus – primeşte din ce în ce mai multe solicitări. Sala de studio este plină de oameni veniţi să citească dosare.

– Era prima oară când vedeai acele imagini atroce cu tinerii tăi părinţi? Nu îndrăznesc să-mi imaginez cum, cu ce ochi le-ai privit…

– Unele imagini le mai văzusem şi le-am publicat în prima ediţie a cărţii mele de documente, reproducându-le în condiţii destul de precare, după copiile xerox pe care le-am primit atunci.

– Să revenim…

– Concluzia discuţiei mele cu Ioan Crăciun a fost clară: imaginile sunt atât de grăitoare, încât ar trebui prezentate într-o expoziţie! A urmat apoi munca laborioasă a Editurii Ars Docendi de prelucrare a imaginilor, de aducere la dimensiuni care să le poată face vizibile într-o sală. Expoziţia urma să marcheze, în 2009, împlinirea a 50 de ani de la procesele în urma cărora 16 oameni au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, iar alţi aproximativ o sută au fost condamnaţi de Tribunalul Militar pentru ajutorul dat membrilor Grupului de rezistenţă de la Nucşoara, condus de Toma Arnăuţoiu.

– Ai expus mai întîi în ţară? Ai avut cronici, articole etc.? Deci publicul român a fost receptiv?

– Prima expunere a fost în mai 2009, de Ziua Eroilor, la Memorialul de la Sighet. Apoi, în iulie, expoziţia a fost găzduită de Galeria de artă a oraşului Câmpulung. În noiembrie am avut şansa să colaborez cu Muzeul Ţăranului Român şi, în felul acesta, publicul din Bucureşti, numeros de altfel, a avut posibilitatea să vadă în Sala Irina Nicolau fotografiile, documentele şi cele câteva obiecte expuse cu deosebit gust, graţie sprijinului muzeografilor. Din acest moment expoziţia a avut ecou, articolele, interviurile, câteva reportaje de televiziune şi emisiuni radio au subliniat ineditul conţinutului, au evocat ceea ce a fost rezistenţa în munţi în general, şi cea a Grupului de la Nucşoara în special, dar şi represiunea practicată de Securitate împotriva oricărui gest de opoziţie la regimul comunist.

– Faptul că ai transformat-o într-o expoziţie itinerantă se datorează căror factori? Ai avut oameni care te-au sfătuit, încurajat, finanţat?

– Am fost încurajată de entuziasmul manifestat de oameni a căror părere o preţuiesc şi de curiozitatea manifestată de vizitatorii mai tineri care au văzut expoziţia la MŢR. Am acceptat sugestia Părintelui Petru Moga de la parohia Sf. Nicolae din Câmpina de a prezenta expoziţia în cripta noii biserici în stil brâncovenesc. Parohia este cunoscută pentru activităţile culturale şi educative pe care le oferă enoriaşilor.

– Doar la Sighet, Bucureşti, Câmpulung şi la parohia aceea din Câmpina ai expus fotografiile partizanilor? Deci nu ai fost în marile oraşe ale ţării? La Iaşi nu o aduci?

– Tot ce am făcut, am făcut prin forţe proprii şi cu ajutorul celor menţionaţi în acest interviu, cărora le sunt recunoscătoare. Dacă vor fi şi alte centre interesate să găzduiască expoziţia, mă voi strădui să o duc şi acolo. Desigur, mi-ar plăcea să ajungă şi la Iaşi, mama mea fiind născută într-o comună de pe malul drept al Prutului. Deşi provenea dintr-o familie săracă, mediu social din care comuniştii şi-au recrutat iniţial membrii, văzuse chiar în comuna ei ce s-a întâmplat când au intrat trupele sovietice în ţară şi cine erau noii conducători. Astfel, s-a alăturat celor care se opuneau comunizării României.

– Pasul spre Europa cu această expoziţie cum a fost făcut?

– M-am gîndit că, dacă Institutul Cultural Român ar fi interesat să o găzduiască în capitalele est-europene în care fiinţează, expoziţia ar putea să ofere publicului respectiv posibilitatea de a cunoaşte un mic capitol din istoria României, puţin cunoscut în general. Mă preocupă faptul că tinerii par să ştie atât de puţin despre istoria noastră recentă, dar şi despre istoria vecinilor noştri cu care am împărtăşit aceeaşi experienţă după al doilea Război Mondial. Mă tem că acest lucru este valabil şi în celelalte ţări foste comuniste. Mi-a răspuns prompt d-na Brâduşa Armanca, directoarea ICR Budapesta, şi astfel, în luna aprilie a acestui an, expoziţia a trecut pentru prima dată graniţa, fiind bine primită de un public provenind în bună parte din mediile literare din Ungaria.

– A urmat Londra, unde te afli acum, când facem acest mic interviu. Ai ales pentru a expune acolo – Londra nefiind o capitală est-europeană – vreo ocazie anume? Aici cu ce sprijin ai ajuns?

– Soţul meu a trăit mulţi ani la Londra şi cunoştea activitatea patriotică şi prodemocratică dusă de Ion Raţiu înainte de 1989, pe când se afla în exil. De aceea, m-am adresat Fundaţiei Raţiu şi Centru¬¬lui Cultural Român – un ONG britanic, înfiinţat în 1994 de familia Raţiu şi alţi români stabiliţi la Londra cu scopul de a promova cultura românească în Marea Britanie. La Londra am avut şansa ca expoziţia să coincidă cu a şaptea ediţie a Festivalului filmului românesc organizat de fundaţie şi de Centrul Cultural Român. În cadrul evenimentelor conexe, pe lângă expoziţie am susţinut şi o prezentare a Grupului de rezistenţă de la Nucşoara. Şi, ca peste tot, la vernisajul expoziţiei a rulat un scurt film (de genul docu-drama) al tinerei realizatoare Monica Tănase, care rezumă foarte bine şi cu puterea de sugestie a imaginii ceea ce a fost grupul de rezistenţă şi ce metode a folosit Securitatea pentru capturarea ultimilor patru supravieţuitori. În vederea expoziţiei de la Londra, am tradus în engleză albumul expoziţiei la care am colaborat cu Ioan Crăciun, publicat de Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti. Albumul conţine o prezentare a Grupului de la Nucşoara, majoritatea imaginilor din expoziţie şi lista celor aproape 100 de condamnaţi, membri şi susţinători ai grupului.

În ziua următoare prezentării pe care am făcut-o, cei interesaţi de subiect au revenit la Centrul Cultural Român, unde au rulat două filme despre rezistenţă, realizate de echipa Luciei Hossu-Longin de la TVR, între care şi cel despre Toma Arnăuţoiu (”Partizanii Libertăţii”).

– Ce ecouri ai avut? Te rog să ne vorbeşti despre impactul acestor documente asupra publicului din Londra.

– Vizitatorii expoziţiei de la Londra sunt oameni interesaţi de istoria postbelică a României, inclusiv de accesul la arhive şi de posibilităţile de documentare oferite de existenţa CNSAS. Expoziţia începe cu o prezentare a activităţii grupului şi este completată de explicaţiile fiecărei fotografii, care îi reprezintă pe cei implicaţi, locurile în care s-au adăpostit timp de aproape nouă ani, manifestele pe care le-au răspândit, obiectele găsite în ascunzătorile lor ş.a. Impresionează, fireşte, dramatismul ultimelor fotografii ale celor condamnaţi la moarte şi contrastul cu imaginile lor din tinereţe. Unii vizitatori au fost atraşi şi de un dosar care cuprinde o selecţie de fotocopii ale unor documente, care pot fi consultate în sala de expoziţie: printre ele sunt rapoarte ale gardienilor din închisori care propun pedepsirea Mariei Plop cu regim de izolare pentru că şi-a scurtat zeghea, a lui Gheorghe Paul, pentru a fi denigrat regimul într-o discuţie cu alţi deţinuţi, pedepsirea cu izolare şi lanţuri la picioare a lui Benone Milea, pentru că ar fi primit nişte ţigări în timpul unei înfăţişări la tribunal, procese verbale care descriu cum decurgeau execuţiile etc. Tot în acest dosar am inclus fotocopii după ordine prin care Ministerul de Interne fixa domiciliu obligatoriu pe un număr de ani unor elementele “contrarevoluţionare” sau “ostile regimului democrat-popular, care ispăşiseră deja o pedeapsă cu închisoarea; se împiedica astfel revenirea lor în sânul comunităţii şi al familiei din care proveneau. Sunt aspecte necunoscute multora, sau uitate de unii dintre nostalgicii acelor vremuri.

– Ai avut şi discuţii cu cei din public pe parcursul manifestărilor asociate expoziţiei? Sînt curioasă: spre ce anume merge interesul publicului foarte tînăr?

– Publicul tânăr era interest de motivele care au determinat încercarea de a organiza o rezistenţă locală la Nucşoara. Puţini vizualizează contextul în care a pornit această revoltă: faptul că ţara era aservită Moscovei, că pe teritoriul României se aflau trupe sovietice, că în toate marile instituţii funcţionau consilieri sovietici. De asemenea, e greu de imaginat astăzi duritatea cu care au acţionat conducătorii ajunşi la putere prin fraudarea alegerilor din noiembrie 1946; modul în care au distrus elitele ţării, de la politicieni, universitari, magistraţi, oameni de afaceri etc., până la elita satelor, învăţători, preoţi, oameni înstăriţi; totul în numele luptei de clasă şi al unei ideologii impuse din afară. Astăzi lumea se revoltă împotriva unor măsuri de austeritate, dar îşi exprimă nemulţumirea fără a-şi risca libertatea. În 1949, când au pornit fraţii Arnăuţoiu, era imposibil să te împotriveşti confiscării pământului sau animalelor din gospodărie, adică mijloacelor tale de existenţă, fără a ajunge în închisoare. Dictatura comunistă sub Gheorghiu Dej a fost mult mai dură decât regimul Ceauşescu, cu privaţiunile şi excesele lui. Ea este cea care a îngenuncheat ţara pentru următorii 40 de ani. Or, mulţi tineri par să echivaleze comunismul de la noi din ţară doar cu perioada Ceauşescu, necunoscând cum s-a ajuns la ea şi cu ce preţ.

– Ai petrecut sute de ore în arhivele CNSAS pentru a căuta documente, a le compara, copia etc. Ai editat o carte masivă cu ele, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu, grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului şi detenţiei (ajunsă în 2009 la a doua ediţie), apoi un album cu fotografii, iar acum ai pus pe picioare această extraordinară expoziţie care vorbeşte poate mai rapid, mai direct şi, cine ştie, chiar mai eficient publicului despre dramele prin care au trecut Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop, ca şi grupul de partizani asociaţi lor. Eşti mulţumită cu ce ai făcut pentru memoria părinţilor tăi sau ai şi alte planuri?

– A spune că sunt mulţumită ar fi prea mult. Dacă am compara cu mai multă atenţie tipologia celor care şi-au păstrat demnitatea şi au fost hăituiţi, persecutaţi sau, în cel mai bun caz, marginalizaţi, cu cea a celor care au conlucrat cu ocupanţii sovietici, au sprijinit minciuna comunistă şi au făcut parte din corul aplaudacilor, am înţelege mai bine de ce ne aflăm unde ne aflăm la 20 de ani de la alungarea lui Ceauşescu…

Sunt, însă, bucuroasă că am reuşit să determin autorităţile locale să aprobe ca Şcoala de la Nucşoara să primească numele tatălui meu, Toma Arnăuţoiu, iar căminul cultural, pe cel a bunicului, Ion Arnăuţoiu, care nu a fost doar învăţătorul de la care au învăţat carte mai multe generaţii de nucşoreni, ci şi omul care şi-a ajutat cât a putut consătenii. De asemenea, şcoala din satul vecin, Zboghiţeşti, a primit numele învăţătorului Ion Moldoveanu, erou de război, executat şi el în lotul Arnăuţoiu. Cât despre planuri de viitor, prefer să vorbesc despre ele când sunt sigură că le pot duce la îndeplinire.

– Dragă Ioana, am observat pe parcursul acestui scurt interviu o discreţie a ta care m-a intrigat: foloseşti cu maximă parcimonie cuvintele „mama” şi „tatăl meu”. Cărui fapt se datorează această reţinere, discreţie a ta?

– „Mama” şi „tata” sunt cuvinte pe care le rostesc în gândurile mele intime. Nu le folosesc în public atunci când vorbesc despre grupul de rezistenţă din care au făcut parte, deoarece nu doresc ca cercetările mele şi eforturile de a face cunoscută o pagină de istorie să fie interpretate ca un demers personal sau subiectiv.

Iaşi-Londra, iulie 2010

(Publicat în „Contrafort”, aug. 2010)

Read Full Post »