Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2014

Intrarea blocului meu arată de parcă a fost bombardată. Profitînd de faptul că avem meşteri care chiar zilele astea fac izolarea exterioară, m-am gîndit că e cazul să ni se repare şi intrarea. Văzînd că nimeni nu mişcă nimic, l-am sunat adineaori pe administrator, punîndu-l la curent cu oportunitatea (ah, urît cuvînt!) ivită. Nu mică mi-a fost mirarea cînd el mi-a spus că nu e treaba dumisale, ci că trebuie să vorbesc cu şeful de scară, dl X. „Păi dl X nu mai e şef de scară!”, i-am răspuns. „Atunci cu şeful de bloc.” „Şi cine e şeful de bloc?” „Dl Y, mi-a răspuns dumnealui. Dar dl Y – a continuat – se ocupă doar de scara lui!” „Bine, nu m-am lăsat eu, şi atunci de noi cine se ocupă? Nu dv.? Administratorul nu administrează?” „Nu, doamnă, dv., locatarii, trebuie să decideţi!”

Şi, uite aşa, m-am trezit făcînd o hîrtie prin care i-am întrebat pe colocatari dacă sînt de acord să dăm cîte 10-20 de lei de apartament pentru repararea intrării şi am lipit-o pe uşa de afară. În drum, deja am obţinut acordul a 5 vecini.

Fiindcă, desigur, pe la noi, administratorul nu administrează.

Anunțuri

Read Full Post »

Eugen DOGA (renumit compozitor român din Basarabia):

„Am învățat de la marele Enescu să caut muzica pretutindeni, în folclor, în natură, fără prejudecățile snobilor. Degeaba râvnești să atingi înălțimile, să experimentezi o modernitate rece, chinuită, dacă nu ai scris nici o piesă miniaturală, ca un diamant mai valoros decât orice taluz zgomotos de zgură. Am descoperit că oamenii n-au uitat să viseze la muzica muzicală, să se bucure, să se vindece prin ea.”

Read Full Post »

Schimbarea la faţă

Dacă admitem că cineva sau ceva a fost pe aici de-adevă­ratelea convertit la comunism, atunci regimul care promitea marea cu sarea n-a reuşit să convertească satele româneşti cum e cel al meu. El le-a înspăimîntat şi fugărit prin păduri şi stufărişuri ca să le colectivizeze, le-a sărăcit şi golit de bărbaţi, a încercat chiar să le sistematizeze – dar mai mult nu, dacă pot spune aşa, fără să nu am senzaţia că limba e, uneori, ceva foarte dubios. Mai precis, n-a reuşit (sau poate nici n-a încercat cu tot dinadinsul?) să le facă să renunţe la ceea ce defineşte de secole felul lor de a fi: tradiţii, superstiţii, cultura zvonului, a traiului ca într-o mare familie etc. Cu atît mai puţin a reuşit să le facă să uite de Dumnezeu şi de marile sărbători religioase!

Dar dacă Dumnezeul lor ortodox era atît de pre­zent, de… de-la-sine-înţeles, încît nu mai trebuia să vorbeşti prea mult despre el, sărbătorile însemnau repere ferme şi de toată ziua ale curgerii timpului. Anul se împărţea în: „înainte de Paşte” sau „după Paşte”, „la sfîntul Ion” sau „la sfînta Maria”, „înainte de Crăciun” şi „după Crăciun”, „înainte de Bobotează” şi „după Bobotează” etc. Pentru că aceste sărbători marcau diverse faze ale vremii, ale recoltei şi pentru că nimeni nu le uita şi nu le putea confunda, numele lor devenea mai semnificativ şi mai atoatecuprinzător decît datele oricărui calendar. Marile sărbători religioase erau pentru ţăranii din zona mea semnele unui limbaj „universal”, un adevărat cod al lumii lor, nu rareori ignorat de orăşeni. Şi nu întîmplător: orăşenii nu au nici o treabă serioasă cu ploaia şi cu soarele ori cu fazele lunii, fiindcă pentru ei cerealele, legumele şi fructele cresc în piaţă.

 

Paştele era reperul cel mai important – începeau însămînţările masive în grădini –, dar şi sărbătoarea cea mai frumoasă, cea mai aşteptată şi cea mai memorabilă. Poate şi pentru că el coincide cu instalarea serioasă a primăverii. Satul meu se schimba la faţă, pur şi simplu. Ogoarele şi grădinile arate, curţile măturate, casele şi copacii văruiţi, lumina dulce, mirosul de zambile, narcise şi liliac, verdele lucios al ierbii mijite ori al frunzelor aspirînd lacome văzduhul parcă abia ieşit din ou şi, nu în ultimul rînd, sentimentul pe care-l încearcă oricine la venirea primăverii – toate creau senzaţia unei prospeţimi aurorale, a renaşterii. Cu atît mai multă forţă simţea renaşterea asta un copil.

Era, mai întîi, bucuria că scăpam de frigul iernii şi de noroa­iele lunii martie. Apoi, bucuria că scăpam de mîncarea de post, chiar dacă noi, cei mici, nu ne canoneam prea mult cu el: doar ultimele două-trei zile, taman cît să simţim mai bine mirosul îmbietor şi gustul mîncării „de dulce”. Venea pe urmă bucuria hainelor noi: oricît de strîmtoraţi erau ai mei, mama se străduia întotdeauna să fim îmbrăcaţi cu haine nou-nouţe din cap pînă în picioare de Paşte. Doamne, ce tristeţe era dacă ploua în zilele acelea şi nu le puteam arăta lumii, moftangiii de noi! La ce bun funda din păr, fusta plisată, călcată „la fix” şi pantofii de lac ai mei, ori brăcinarii cu pacheşti şi pălărioara verde a lui frate-meu, dacă le plimbam doar pe prispă sau în jurul casei?!

Şi mai era spectacolul de Înviere, de la care nu lipseam şi nimănui nu i-ar fi trecut prin cap la şcoală să ne interzică să-l vedem. Tot satul părea să fie prezent la biserica noastră cea bătrî­nă, cocoţată chiar pe malul înalt al Prutului. Cu salcîmii, sălciile şi plopii întunecaţi de pe malul basarabenesc la numai zece-douăzeci de metri, cu oglinda neagră, neliniştitoare a apei chiar la poalele ei. Vocile preotului şi ale sătenilor din cor erau multiplicate şi căp­tu­şite cu o aură lată de şapte degete de cutia de rezonanţă închi­puită de valea rîului şi de burta nopţii. Afară, la lumina lumî­nărilor, chipurile căpătau o expresivitate acută iar cuvintele şoptite se încărcau de mister. Chiar dacă de fapt noi, puştii, nu eram atenţi la slujbă, preocupaţi mai mult să ne dăm foc la plete şi să ne în­ghiontim, cînd veneam acasă imediat după miezul nopţii, mer­geam ca adulţii, cu un aer un pic solemn şi îngîndurat, de parcă am fi înţeles tot ce auzisem şi nu auzisem…

 

Iar dimineaţa devreme, în fiecare casă cufundată încă în somn, mama, întoarsă abia atunci de la biserică, împovărată de co­şul cu bucate sfinţite, spunea tare, cu vocea un pic voalată, poate din cauza aerului răcoros: Hristos a înviat!

(Din vol. Românul imparţial, Dacia XXI, 2011)

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Read Full Post »

Read Full Post »

Contre-jour

Nu l-am găsit inițial pe Nikita Mihalkov în „lista rușinii” a oamenilor de cultură din Rusia care au susținut politica agresivă a lui Vladimir Putin în Ucraina, anexarea Crimeii. Am fost cumva surprins, pentru că agitația neo-imperială din ultimele decenii a lui Mihalkov, mai ales de când Putin s-a instalat la Kremlin, obișnuința sa de a-i critica și persifla pe cei ce se declară democrați și liberali într-o Rusie care „nu acceptă structural, prin tradiție așa ceva”, anti-occidentalismul înfășurat ironic, panslavismul și ortodoxismul său militant, dar și filmul-omagiu despre Putin, „55”, făcut în 2007 – când președintele rus împlinea 55 de ani –, îl recomandau pe Mihalkov printre semnatarii acelui document înjositor pentru niște intelectuali. Însă, la doar câteva zile, dintr-un răspuns al Uniunii Cineaștilor din Rusia, Uniune patriotică, statalistă, condusă de Mihalkov – există, să precizăm, și o altă Uniune a cineaștilor ruși, mai cosmopolită –, trimis confraților ucraineni care ceruseră susținere și solidaritate, am aflat că regizorul și-a urmat idolul și în războiul din Ucraina.

Nicio umbră de critică la adresa lui Putin care tocmai anexase Crimeea, ci doar acuze acide aruncate conducătorilor netrebnici ai Ucrainei, cei care au „furat” și au „trădat” poporul, amăgindu-l cu slogane de tipul: suveranitate, libertate, democrație. Vinovați sunt și americanii, și europenii, pentru că au băgat zâzanie între frați de același sânge. Finalul acestei misive către cineaștii ucraineni e liniștitor și chiar constructiv: noi, rușii, am revenit la noi acasă, ne-am regăsit într-o mare familie. Hai să creăm împreună și să sporim patrimoniul nostru cultural.

Sprijinul pe care Mihalkov i l-a acordat lui Putin în agresiunea acestuia împotriva Ucrainei nu s-a limitat doar la atât. Regizorul „lucrează la detalii” cu publicul spectator pe site-ul său „besogon tv”, unde citește scrisori primite de la diverși cetățeni (toți aceștia aprobă anexarea Crimeii și cer nimicirea „banderoviștilor și fasciștilor” din sud-estul Ucrainei). Mihalkov nu comentează prea mult, doar se declară de acord cu aceste opinii și își îndeamnă publicul să asculte și vocile care spun adevărul, „un adevăr durut”, credibil, subliniază el, de martori care trăiesc pe pielea lor ceea ce simt și scriu.

E aceeași propagandă și intoxicare pe care o fac televiziunile din Rusia, dar într-un stil mai cordial, mai artistic. Iată, de pildă, „un eseu minunat”, ne anunță jubilator Nikita Mihalkov, semnat de scriitorul Zahar Prilepin. Numitul Prilepin e membru al partidului național-bolșevic, în declarații un partid anti-Putin, dar când e vorba de alipirea pământurilor rusești și refacerea URSS-ului, animozitățile acestui partid în raport cu puterea dispar. Scriitorul are o problemă cu intelectualii liberali, democrați, care au semnat un Apel împotriva războiului din Ucraina. E dreptul lor, le concede Prilepin. Dar ei sunt puțini, pe când majoritatea elitei rusești, care n-are complexe de inferioritate față de europeni și, mai ales, poporul rus gândește altfel. După ce termină de citit (pe un ton afectat) eseul „genialului” Prilepin, Mihalkov își permite – nu putea scăpa această ocazie – un comentariu mai lung despre intelectualii democrați și liberali din Rusia. Aceștia nu trebuie prigoniți, condamnați pentru felul cum înțeleg ei să-și iubească țara, observă el ironic, ci trebuie aleși în Dumă pentru a servi acolo ca un revelator. Orice lege respinsă de democrați și de liberali va trebui votată imediat de majoritatea deputaților. Iar tot ce vor aproba, ca fiind bun pentru statul rus, potrivit criteriilor lor, să fie respins fără discuții. Așa să funcționăm.

***

Nikita Mihalkov despre Vladimir Putin într-un interviu televizat cu scriitorul și ziaristul ucrainean Dmitri Gordon (http://bit.ly/1qWyeyV):

– De ce ați făcut acel film, „55”, despre Putin?

– Eu scuip pe cei care îmi reproșează că am făcut acest film. Doamne-Dumnezeule! Eu niciodată n-am urcat la tribuna Mausoleului lui Lenin și n-am cuvântat de la tribuna congreselor, n-am lăudat conducerea țării. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a apărut, în sfârșit, un om care mi-a redat din nou sentimentul onoarei și demnității, mie și țării mele. Eu îl respect, îl iubesc pe acest om, e colegul meu. Și cine poate, blin, să-mi interzică să spun altor oameni, care se uită în acest moment la televizor, ce să gândesc despre tovarășul meu?

– Și credeți că și ei îl iubesc pe Putin?

– Dar mă c.. eu pe opiniile liberalilor care, cu acest prilej, se vor întreba din nou: chiar așa, să fii atât de aproape de cei de la putere!? (…) N-am nicio mustrare de conștiință.

– Sunteți fascinat de Putin ca om?

– E un om fermecător! Puternic, inteligent, cu o reacție minunată!… Are umor. E un lider adevărat.

– Vă tutuiți cu Putin?

– Când suntem doar noi doi.

***

Îmi amintesc de o discuție cu regretatul Serafim Saka, al cărui roman-fapt, „Pe mine mie redă-mă” (ARC 2013), l-am citit în aceste zile. E o carte curajoasă, disperată, explozivă, polemică, de o subiectivitate grea, trenantă uneori. Cum obișnuia să-mi citească fragmente la care lucra, am ascultat un mic preambul despre clanul „adaptaților sub orice regim” – Mihalkovii. (Acest fragment, și altele pe care le-am citit sau ascultat, lipsesc, din păcate, din sumarul cărții lui Saka. Poate că se vor găsi la o nouă ediție). Mihalkovii nu erau protagoniștii subiectului pe care voia să-l dezvolte, ci doar un pretext, o ilustrație pentru tipul de oameni de acest fel, „pânditori”, conjuncturiști, din lumea intelectuală de la Chișinău. Mihalkov-tatăl, spunea Saka, a scris și a refăcut 3 imnuri sub 3 conducători sovietici și ruși, și toți au fost încântați de talentul lui. De fapt, a scris ca să placă locatarilor de la Kremlin, indiferent cine era acolo, și să fie printre cei invitați la masă. Ca și X.X. al nostru (Saka tocmai se certase, din nou, cu un coleg de generație). „Iar Nikitușka, un regizor bun înainte, are același suflet de sclav ca și tatăl său”.

Cum ar fi dezvoltat Serafim Saka acest subiect acum?

VASILE GÂRNEŢ, Chişinău – http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-omagiu-conducatorului-iubit/

Read Full Post »

Cuore matto

O melodie care ne-a tulburat, pe mine şi pe întregul meu anturaj de puberi dintr-un sat (cam) fără televizoare:

Read Full Post »

Older Posts »