Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2013

  • „Şi zilele-s tot mai senine, mai înalte. E o sfinţenie-n lumină, o tragedie dulce-n orice obiect luat la piept de soare, un pacinic măcel, un jaf subţire, dar adînc.” (vol. Cerşetorul de cafea, în Emil Brumaru, OPERE III, editura Polirom, 2012, Scrisoare din 18 IX 1980, către L. Raicu – pag. 133.)
  • „Cînd adorm pe Pufnei (seara mai ales), mă gîndesc ce aş mai putea face în poezie. Gîndul umblă dintr-un colţ în altul ca un orb, izbindu-se de pereţi. Cred că maturitatea mea, eu fiind un poet al copilăriei, nu-mi aduce nimic. Dimpotrivă, îmi ia ce-am avut: acuitatea sinestezică a simţurilor, candoarea stupefiantă, spontaneitatea, naivitatea reală, înrourară natural, joaca inconştientă etc.” (Idem, Scrisoare către Florin Mugur, 1978, pag. 595.)
  • „Şi iar îmi amintesc. Întotdeauna începeam o poezie, mecanismul îmi era declanşat ca prin farmec de un cuvînt, un cuvînt ce pînă atunci, deşi-l repetasem, vorbind, de mii de ori, sau îl citisem, nu avea nimic neobişnuit. Şi deodată, n-am înţeles nici acum de ce acest cuvînt mi se ’releva’, îl ’vedeam’, îl ’auzeam’ pentru prima dată altfel, neobişnuit de proaspăt, de ciudat, de străin parcă de limbajul meu de om. Parcă l-ar fi şoptit, cu gura lui ’virginală’, un înger sosit anume pentru asta lîngă urechea şi sufletul meu. Şi de la acest cuvînt orbitor, nemaiîntîlnit (deşi-l întîlnisem pînă atunci de un milion de ori), trîmbiţat auroral sub geana unui orizont genuin, căpătîndu-şi brusc adevărata haină, cea iniţială probabil, nemurdărită-n falduri de nici o semnificaţie alta decît aceea a existenţei lui pure, transparente şi opace în acelaşi timp, de la acest cuvînt inventat, alcătuit din vocale curate ce-mi fulgerau înţelegerea ca-n paradis, în faţa căruia tremurasem de emoţia începutului a ceva tainic, dumnezeiesc, profund fericit că-i pot sufla viaţă-n faţă, că-l pot, pentru o clipă, pipăi-n forma lui necunoscută, de la acest cuvînt, ca-n vis, începea poezia.” (Idem, 13 IX 1980.)

Read Full Post »

A fi matur

Spui lui icsulescu exact ce gîndeşti.

–       Ai greşit!, îţi va zice un binevoitor, lui icsulescu trebuia să-i spui ce voia el să audă. Maturizează-te!

Vrei să faci ceea ce spui.

–       Greşeşti!, îţi va zice un binevoitor, nu e obligatoriu să faci chiar ceea ce spui. Maturizează-te!

Nu vrei să te bagi în treburi necurăţele.

–       Greşeşti!, îţi va spune un binevoitor. Cum vrei să-ţi meargă bine fără să te bagi în treburi mai puţin curăţele!? Eşti în România, ce naiba. Maturizează-te odată!

În România, a fi matur înseamnă a gîndi una, a vorbi alta şi a face cu totul alta.

   (din vol. Românul imparţial, ed. Dacia XXI, 2011)

 

Read Full Post »

răspundeam la comentariul poetului Vasile Gârneţ cu afirmaţia că, uneori, o poezie face mai mult decît un tratat. Iată, pentru ilustrare, două versuri trakliene care, în opinia mea, spun/ fac mai mult decît un tratat despre melancolie:

 

„Mereu şi mereu revii, tu, melancolie,

O, blîndeţe a sufletului singuratec.”

 

(Din poezia „Într-un vechi album” – vol. TÎNGUIREA MIERLEI, editura Facla, 1981, trad. Petre Stoica.)

Read Full Post »

Multă poezie autentică

în Cazaniile lui Ilie Miniat (1669‑1714):

* „un Fiiu al lui Dumnezeu, Carele în ceriuri să îmbracă cu lumina ca cu o haină;

* Absalom bate cu picioarele văzduhul”;

* „Crez cum că Tu eşti foc mistuitoriu, eu mărturisesc cum că sânt iarbă uscată”;

* „Copiii miei cei săraci au rămas nechivernisiţi, muiarea mea, văduvă, rudeniile mêle întristate în zadar m‑au plâns până acuma, iar acuma, înaintea dumnezeieştii dreptăţi, înaintea unui Dumnezeu judecătoriu, eu îţi arăt sângele mieu: Frate, bea!”;

* „Atuncea când s‑au închis uşa raiului din care s‑au izgonit omul, s‑au deşchis îndată uşa păcatului prin care au întrat moartea în lume”;

* „Eu pohtiiam lumina aceasta să fie cu altă floare, ceriul acesta să fie cu altă închipuire”;

* „Au născut Rahiíl, iar la naştere au murit şi au fost când îşi lăsa ea sufletul, că muriia, şi au numit numele lui ’fiiul durerii mêle’” ;

* „să pornesc asupra lui pentru ca să‑i bea sângele”;

* „văzând pre un împărat, pre însuşi împăratul lor, singur, făr’ de nici o tovăroşie, plin de întristare, făr’ de nici o mângâiare, gol de toată podoaba împărătească, zăcând pre pământ, ud obrazul lui de lacrămi”;

* „Pentru păcatul lui, Adám au împărăţit moartea în lume”;

* „O, ce mare tămăduire iaste vieţii aducerea aminte de moarte!”;

* „Făr’ de putinţă iaste a voi cineva să urască pre un Dumnezeu, Carele iaste vrêdnic de nehotărâtă dragoste, şi să voiască a să urî de un Dumnezeu, Carele iaste cea nehotărâtă bunătate”;

* „iar precum iaste asêmene a pune cineva apă într‑un vas crăpat, aşa şi a să încredinţa o taină unii muiari”;

* „viaţa corăbiiariului nu iaste departe de moarte, fără numai trei dêgete, cât iaste groasă scândura corăbiei”;

*  „Când iase pruncul din pântecile mâne‑sa, i să pare cum că au ieşit din odihna lui, cum că au pierdut viaţa lui, cum că s‑au lipsit din lumea lui şi pentru acêia plânge, lăcrămează şi‑l doare”;

* „la cearcănul pântecelui Tău Celui Sfânt”;

* „Mintea noastră iaste foarte strimtă şi nu le încape, iaste foarte grasă şi nu poate să zboare”.

(Ediţia Cristina Creţu, 2013)

Read Full Post »

Îmi lipseşte enorm mama.

A fost singura fiinţă care m-a iubit dogoritor, din toate puterile. Şi a fost singura fiinţă lîngă care m-am simţit cu adevărat liberă. De aceea, numai de ea mi-e dor, aproape zilnic.

Cînd eram copilă, stăteam mereu în preajma ei: era stăpîna poveştilor. Şi a blîndeţii, şi a toleranţei faţă de toţi şi de toate, fără a renunţa însă la un riguros simţ al dreptăţii. Mă săruta, mă îmbrăţişa. O sărutam, o îmbrăţişam, o hrăneam cu mici îmbucături cînd cosea la maşina „Singer”, sau văruia, sau spăla la covată, sau…

Am repezit-o adesea mai tîrziu – iar ea îmi atrăgea atenţia, discret, glumind. Am părăsit-o deseori. Şi ea îmi transmitea doar, cum putea, prin cine putea: „m-ai uitat!”.  Am jignit-o, poate, iar ea, numai prin ochii albaştri înrouraţi brusc, mă făcea să mă ruşinez adînc. Odată (eram la vîrsta matură) i-am spus: „Numai mata m-ai iubit cu adevărat!”. Ea mi-a răspuns, lăsîndu-mă fără replică: „Deci ai avut noroc…!”.

Nu am ştiut să fiu la înălţime nici la viaţa, nici, mai ales, la moartea ei. Totuşi, mă consolez, cu lacrimi, că poate m-a iertat. Fiindcă şi eu am iertat-o pentru acel „Dar e tatăl tău…!”, moştenit cu siguranţă, înfricoşător, din mamă-ţărancă-amărîtă în fiică-ţărancă-amărîtă… Şi fiindcă de mii de ori i-am cerut iertare, cu lacrimi în ochi, la mormîntul ei însorit, în timp ce pliveam buruienile şi udam florile, singură în toată grădina cu morţi. Dar asta nu îmi vindecă rana că nu am ştiut s-o iubesc, s-o mîngîi, s-o apăr îndestul…

Read Full Post »

Întotdeauna,

pentru politicienii şi administratorii de la noi, vinovaţii de orice sînt foarte uşor de găsit. Aceştia sînt:

–         străinii,

–         morţii,

–         absenţii,

–         „proştii” (adică săracii),

–         fenomenele naturale (vijelii, inundaţii etc.) şi

–         animalele.

Le urez (politicienilor şi administratorilot autohtoni), cu o formulă dragă lor, fiindcă o spun cînd îşi iau în primire funcţiile înalte, deci gras plătite: aşa să îi ajute Dumnezeu!

Read Full Post »