Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2010

corabia întoarsă


demult, ziua de vară era cît o împărăţie şi puls de ocean

îi dădeau guguştiucii ascunşi în salcîmi. slabă ca un ţipar,

înotam fără astîmpăr între hotarele ei.

.

în jurul casei de lut cu acoperişul de forma unei corăbii,

milioane de ochi mă pîndeau; dar eu nu-i întrebam nimic,

de frică să nu-mi răspundă şi să mă trezesc…

.

cînd cădea noaptea, în patul de lemn, îmi ţineam răsuflarea

ca să aud: cu carena în vînt, casa noastră despica încordată

valurile de întuneric în drumul spre soare.

Anunțuri

Read Full Post »

Zilele astea am fost cu Julia să vedem „Russenkaserne” (cazărmile ruseşti) din localitatea ei, Grimma, aflată la 30 de Km de Leipzig. Este vorba de locul în care au stat decenii la rînd, după cel de al doilea război mondial, ocupanţii sovietici. „Prietenii” nemţilor, cum spunea propaganda comunistă. Un stat în stat, mare probabil de cîţiva km pătraţi, situat de o parte şi de alta a drumului de ieşire spre Leipzig. Un ghettou înconjurat cu ziduri înalte de cărămidă, în care se găseau cazărmi, cantine şi terenuri de antrenament pentru soldaţi, blocuri şi case de locuit pentru ofiţeri şi familiile lor, locuri de joacă pentru copii, parcuri sau, mă rog, ceva ce semăna cu parcurile. Nu ştiu dacă şi magazine – fiindcă în oraş exista un magazin al lor, aprovizionat cu tot ce trebuia, spre deosebire de cele ale gazdelor, de unde lipseau unele produse ca, de pildă, cafeaua. Probabil vor fi existat şi locuri de distracţii – deşi sovieticii mergeau în Grimma la dans şi la cinema (unde mirosul de usturoi şi de parfum îi făcea pe localnici să deschidă uşile cu discreţie, ca să aerisească. Ce naiba să facă, însă, cu mirosul de la crescătoria de porci de lîngă spitalul rusesc – o clădire frumoasă, în care actualmente este sediul Poliţiei –, situat în celălalt capăt al Grimmei, pe malul rîului Mulde, într-un peisaj splendid?!)

Spun „probabil” pentru că nimeni nu a putut să jure că aşa a fost, fiindcă nimeni dintre localnici nu a pătruns acolo timp de atîtea decenii de la terminarea războiului, cu atît mai puţin presa (ciudat, presa nu pare a fi fost interesată prea mult nici după căderea zidului Berlinului, netul oferind mult prea puţine informaţii; am aflat doar cîteva date generale: din 1945 pînă în 1994, cînd s-a terminat retragerea sovieticilor, pe teritoriul fostei Germaniei de est au rulat efective de zece milioane de soldaţi, iar numărul celor care staţionau la un moment dat era de 500.000; însă nu am putut afla detalii, de pildă suprafaţa exactă a cazărmilor din Grimma sau numărul „oaspeţilor”. Poate Grimma e o localitate prea mică, mi-am zis. Dar nici despre cele din Leipzig – cel mai mai oraş din Saxonia, unde au început mişcările de revoltă din ’89, care vor duce la căderea zidului – nu am putut afla mare lucru, nici măcar de la un locuitor ca R. E., un scriitor la aproape 70 de ani: doar sugestia că efectivele ruseşti staţionate aici au atins cîteva zeci de mii. Dezinteres naţional? Oroare individuală? Cenzură şi autocenzură? Disciplină nemţească? Încă nu ştiu să vă spun.) „Bine”, am întrebat-o eu pe Julia – care explora acum cu mine, mai pe larg, locurile rămase masiv în părăsire, cu clădirile lungi şi vechi, urîte, murdare, uneori chiar ruinate, printre copaci şi vegetaţie crescînd sălbatică -, „dar copiii nu s-au urcat pe garduri să se uite? Nu s-au căţărat în copacii înalţi din preajma zidurilor ca să tragă cu ochiul?” Nu, nici ea, nici alţi copii nu s-au urcat pe garduri şi nici nu s-au căţărat în copaci. De ce? Fiindcă părinţii i-au dăscălit că nu e bine , „că e primejdios”! Mă uit la ea mirată şi fac presupuneri cu voce tare : mă rog, probabil la început vor fi stat soldaţii ruşi de pază cu mitralierele, gata să secere pe orice instrus, să reteze în faşă orice mişcare, dar mă îndoiesc serios de faptul că mai erau aşa de vigilenţi şi după două-trei decenii de şedere la voi! „Da, e posibil”, răspunde prietena mea, „dar noi nu ştiam asta!” Frica era, deci, cea care făcea zidurile cazărmilor ruseşti inexpugnabile. Cu atît mai mult cu cît, ani la rînd după ce s-au stabilit în fiecare oraş – şi mare, şi mai răsărit – din Germania democratică, soldaţii s-au dedat la destule porcării: violuri, furturi, încăierări, abuzuri de tot felul. Ca stăpînii, ce mai! Asta pînă ce li s-a impus – probabil în urma presiunilor autorităţilor nemţeşti – un regulament de ordine interioară în baza căruia cei prinşi cu mîţa în sac erau pedepsiţi de proprii lor ofiţeri. Ajunsese răcanul rus, dacă era găsit chiar la o femeie care-l primea de bună voie şi nesilită de nimeni, să fie înşfăcat de mîini şi de picioare şi cărat cu forţa în cazarmă. În plus, nu mai circula prin oraş decît în pluton disciplinat, condus de gradaţi.

Asta nu înseamnă că furturile au încetat cu desăvîrşire; sau că violul nu a rămas mereu o ameninţare; aşa că nemţoaicele nu s-au liniştit nici după ce potlogăriilor „prietenelilor” li s-a pus o surdină: ele nu îndrăzneau să umble singuratice prin locuri întunecoase sau ferite şi nu ieşeau neînsoţite din casă după ora 6 seara pentru nimic în lume (spre mulţumirea unor soţi care puteau întîrzia la crîşmă, fără riscul de a fi luaţi pe sus de consoarte).

***

În toată discuţia mea cu Julia despre acest subiect nu am simţit în vorbele ei nici o urmă de resentiment la adresa foştilor ocupanţi. Mai mult, am tresărit cînd mi-a spus că soldaţii sovietici le inspirau mai curînd milă (şi imediat după război, cînd păreau nişte amărîţi pe lîngă americanii bine echipaţi şi dotaţi cu arme şi maşinării de luptă superioare armamentului şi cailor ruseşti , dar şi în anii din urmă: se aflase că unii din ei nu erau bucuroşi să-şi petreacă trei ani buni din viaţă atît de departe de patrie şi de familii). Şi, dacă le inspirau milă, atunci, la retragere, localnicii s-au dus şi le-au dus haine şi alimente! Iar statul german a ajutat Rusia cu 12 miliarde de mărci pentru construcţia locuinţelor destinate celor repatriaţi.

Read Full Post »

Casa prietenilor mei nemţi Julia şi Olaf  e chiar pe malul rîului Mulde. Motiv pentru care, glumind, îi spuneam mai an Juliei că sîntem amîndouă … moldovence (Haşdeu şi majoritatea filologilor şi istoricilor români susţin că denumirea rîului şi a principatului Moldova are la bază termenul de origine germanică Mulde – care înseamnă „scobitură”, „carieră” sau „culoar de scurgere”). Casa e foarte mare şi are o grădină interioară dreptunghiulară, mărginită de ziduri. Pe trei laturi, în fiecare unghi, e cîte o terasă. Cea mai atractivă mi se pare latura sudică a grădinii, cea dinspre rîu. Sus, pe zid, am descoperit un dulce şi neaşteptat concubinaj vegetal; spun „neaşteptat” fiindcă eu mă gîndeam, cam crispată, că voi da peste o rigoare specific nemţească, pe care am şi regăsit-o, de altfel, repede, dar în grădina părinţilor Juliei! Aici însă, ghivece cu busuioc, mentă, oregano, dafin – nemţii îmbină utilul cu plăcutul, plantele din ghivece servind şi pentru bucătărie – se simt în largul lor alături de tufe de trandafiri, bujori şi chiar alături de două fire de urzică sălbatică, foarte independentă, nu? Coarda de viţă-de-vie de pe grilajul de fier, plină de struguri, a declarat un amor pătimaş unui păr cu pere cam pipernicite şi pătate, săracele, iar o jerbă de iederă cu flori mari, albe, ca de volbură, vrea cu tot dinadinsul să se insinueze în amorul lor. Dar nu se întîmplă nimic grav. Nimeni nu protestează, nu face figuri, nici măcar pisicile, care se mai încaieră în joacă, pe tăcute…

Dimineaţa, cu ceaşca de cafea în mînă, trecînd printre tufele de conduraşi şi printre vrejii plini de roşii parfumate din grădina interioară, urc treptele de cărămidă, mă aşez pe un scaun şi mă uit la Mulde. E mare cam cît Prutul meu.

În noaptea de sîmbătă în care am ajuns eu aici, rîul s-a lăţit, din cauza ploilor din urmă, pînă la zidul grădinii interioare, aflat cam la 20 de metri de mal. Olaf a primit pe mobil un sms de la oficialităţile oraşului, cuprinzînd nivelul de risc şi tendinţa apelor. Dimineaţa, cînd am descoperit eu terasele de deasupra apei, care mă atrag cel mai mult, rîul se retrăsese binişor, dar tot ieşit din matcă era. Luni nu am putut totuşi să-l văd liniştită, fiindcă „Dorelul” german era prezent la arbeit. Venise cu o macara oranj. S-a mişcat de cîteva ori în sus şi în jos, lăsînd în urmă un nor puturos de fum, şi-a mai dat un pic de importanţă plimbîndu-se pe lîngă zid şi bunghindu-se la ţevile groase înşirate de-a lungul malului şi, în scurt timp, a dispărut. Înţeleg de la prietenii mei că Dorelul se fîţîie aşa prin zonă cam de anul trecut. A turnat întîi o bandă de asfalt pe plajă – probabil pentru bunul mers al utilajelor -, apoi a tot venit din cînd în cînd, mai aducînd cîte un obiect, cîte un utilaj cu care mai face praf, pentru binele public, gardul vreunei grădini private, apoi se cărăbăneşte. Şi asta pentru că, după inundaţiile dezastruoase din 2002, cînd apa a sărit peste garduri cu maximă uşurinţă, pătrunzînd în oraşul de jos (păi se lăţise cît Dunărea, calculez eu în gînd), Primăria a decis să ridice un dig, care să împiedice distrugerile, în cazul în care Mulde o să şi-o ia din nou în cap. Hm, de ce se mai face digul, dacă va fi doar cu cîţiva cm mai înalt decît zidul de cărămidă cu care riveranii îşi închid grădinile? mă mir eu cu voce tare. „Politică, Mariana!”, îmi răspunde Julia, cu un zîmbet ironic, ridicînd din umeri a lehamite.

Acum, cînd scriu pe una din terasele de pe mal, Dorelii sînt prezenţi, fireşte, la datorie. De data asta au venit cu o macara albastră care stă morocănoasă, cu braţul gol atîrnînd în jos, cea oranj căscînd plictisită ceva mai departe. Mai au şi un camion, care a adus două containere. Cu veste oranj şi mănuşi de protecţie cei mai mulţi dintre ei, Dorelii şed. Unul cu cercei e cocoţat pe camion şi rîde, vorbind cu altul de jos. Doi s-au pitit la umbra camionului, unul mîncînd tacticos tartine dintr-o cutie. Alţi doi stau în drum, pe mal, cu mîinile în şolduri. Încă unul, aşezat pe o ladă, îşi leagănă leneş picioarele. E atîta pace-n aer!

După un timp, munca începe totuşi în forţă! Utilajul albastru înşfacă pe rînd, de pe camionul albastru, cele două containere albastre şi le plasează lîngă zid. Un trandafir roşu, dintr-o fostă grădină, scapă ca prin minune să nu fie strivit. La ce bun?! Utilajul duduie, pămîntul trepidează, fumul puturos urcă încet la cer. Eu mă decid să părăsesc terasa de pe malul lui Mulde. Traversez grădina şi urc scările în casa enormă. Cînd ajung la etajul I şi ies cu un pahar de kinley pe terasa bucătăriei, văd că macaraua albastră stă potolită, cu cîteva crenguţe verzi printre maţele metalice. Dorelii nu se mai aud. Au plecat. Vor reveni. E ora 12. Soarele, în plină glorie, muşcă niţel. Dar la umbră e cum nu se poate mai bine : apa lui Mulde şi pădurea de pe malul celălalt, prin care se plimbă toată ziua biciclişti (se vede că nemţii sînt mari amatori de plimbări cu bicicleta), fac aerul foarte plăcut. Rîul curge potolit, intrat de-a binelea în matca lui. Ai zice că s-a cuminţit. Dar nu se ştie niciodată, mi se spune, aici plouă frecvent. S-o vedem şi pe asta. Deocamdată, e cald şi bine. „Mariana, ai adus cu tine vremea bună!”, mi-a spus Roselind, mama Juliei, cind ne-am întîlnit. Poate pentru mai multă vreme, nu doar pentru cîteva zile!

P.S. Fiindca meşterul meu, don´Dorel, despre care am scris mai demult, se pricepe la absolut toate – văruieşte, pune gresie, faianţă, îţi repară lustra, îţi instalează maşina de spălat etc.etc. – şi pe toate le face repede, curat şi bine, cred că ar trebui să trimit un protest că numele lui, folosit într-o reclamă de-a noastră, a devenit sinonim pentru români cu meşterul constructor care doarme în papuci şi face totul de-a hoarţa! Mă întreb numai unde să trimit protestul: la Parlamentul României? La Consiliul Evropei? Mă mai gîndesc…

Read Full Post »

Scriitorul…

Scriitorul – şi, cu deosebire, poetul – nu are nevoie de bani, fiindcă el trebuie să se hrănească numai cu “ambrozie şi nectar”, adică vara cu dudele, corcoduşele şi vişinile de pe marginea drumurilor, iar toamna cu nucile şi gutuile de prin parcuri; iarna şi primăvara devreme, dacă nu mai găseşte niscaiva porumbrele vinete prin hăţişuri, dumnealui trebuie să ajuneze, fiindcă alte fructe nu sînt şi ajunatul îi face bine la inspiraţie. Pe scurt, scriitorul – şi, mai ales, poetul – poate muri fără grijă, fiindcă nimeni nu are nevoie de el.

Nimeni nu are nevoie de el şi, totuşi, televiziunile, radiourile, revistele şi editurile îl caută şi îl cheamă. Prin urmare, chiar dacă ratingul emisiunilor literare e sub nivelul mării iar tirajele nu sînt astronomice, totuşi patronii sus-amintitelor instituţii umplu spaţiul editorial cu el şi librăriile cu cărţile lui, dînd de mîncare şi librarilor ori difuzorilor. Dar sciitorului nu-i dau nimic, fiindcă, după cum spuneam, scriitorul – şi mai ales poetul – trebuie să se hrănească doar cu “nectar şi cu ambrozie” iar, dacă nu-i convine, poate muri în pace.

Chiar şi mort, scriitorul român caută şi speră să primească ajutor de la redactorul, reporterul sau realizatorul cultural. Însă redactorului/ reporterului /realizatorului cultural îi e totuna dacă pe poet îl cheamă Foarţă sau Forţa; cînd e căutat să i se anunţe un subiect de presă culturală interesant, e nervos că a fost trezit din somn iar cînd e întrebat de scriitorul invitat dacă a citit vreuna din cărţile lui, îi răspunde mirat: “păi, dacă ţi-aş citi opera, cînd aş mai avea timp să-mi fac meseria?”

Scriitorul – şi mai ales poetul – pleacă atunci ochii, copleşit de vină. Da, ştie, nimeni din lumea asta nu are nevoie de el.

Read Full Post »