Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2012

numai

 

 

din colţul meu

ca un uter care mă respinge

numai moartea-mi pare

demnă de polemică.

 

 

Anunțuri

Read Full Post »

Schimbarea la faţă

Dacă admitem că cineva sau ceva a fost pe aici de-adevăratelea convertit la comunism, atunci regimul care promitea marea cu sarea n-a reuşit să convertească satele româneşti cum e cel al meu. El le-a înspăimîntat şi fugărit prin păduri şi stufărişuri ca să le colectivizeze, le-a sărăcit şi golit de bărbaţi, a încercat chiar să le sistematizeze – dar mai mult nu, dacă pot spune aşa, fără să nu am senzaţia că limba e, uneori, ceva foarte dubios. Mai precis, n-a reuşit (sau poate nici n-a încercat cu tot dinadinsul?) să le facă să renunţe la ceea ce defineşte de secole felul lor de a fi: tradiţii, superstiţii, cultura zvonului, a traiului ca într-o mare familie etc. Cu atît mai puţin a reuşit să le facă să uite de Dumnezeu şi de marile sărbători religioase!

Dar dacă Dumnezeul lor ortodox era atît de prezent, de… de-la-sine-înţeles, încît nu mai trebuia să vorbeşti prea mult despre el, sărbătorile însemnau repere ferme şi de toată ziua ale curgerii timpului. Anul se împărţea în: „înainte de Paşte” sau „după Paşte”, „la sfîntul Ion” sau „la sfînta Maria”, „înainte de Crăciun” şi „după Crăciun”, „înainte de Bobotează” şi „după Bobotează” etc. Pentru că aceste sărbători marcau diverse faze ale vremii, ale recoltei şi pentru că nimeni nu le uita şi nu le putea confunda, numele lor devenea mai semnificativ şi mai atoatecuprinzător decît datele oricărui calendar. Marile sărbători religioase erau pentru ţăranii din zona mea semnele unui limbaj „universal”, un adevărat cod al lumii lor, nu rareori ignorat de orăşeni. Şi nu întîmplător: orăşenii nu au nici o treabă serioasă cu ploaia şi cu soarele ori cu fazele lunii, fiindcă pentru ei cerealele, legumele şi fructele cresc în piaţă.

Paştele era reperul el mai important – începeau însămînţările masive în grădini –, dar şi sărbătoarea cea mai frumoasă, cea mai aşteptată şi cea mai memorabilă. Poate şi pentru că el coincide cu instalarea serioasă a primăverii. Satul meu se schimba la faţă, pur şi simplu. Ogoarele şi grădinile arate, curţile măturate, casele şi copacii văruiţi, lumina dulce, mirosul de zambile, narcise şi liliac, verdele lucios al ierbii mijite ori al frunzelor aspirînd lacome văzduhul parcă abia ieşit din ou şi, nu în ultimul rînd, sentimentul pe care-l încearcă oricine la venirea primăverii – toate creau senzaţia unei prospeţimi aurorale, a renaşterii. Cu atît mai multă forţă simţea renaşterea asta un copil.

Era, mai întîi, bucuria că scăpam de frigul iernii şi de noroaiele lunii martie. Apoi, bucuria că scăpam de mîncarea de post, chiar dacă noi, cei mici, nu ne canoneam prea mult cu el: doar ultimele două-trei zile, taman cît să simţim mai bine mirosul îmbietor şi gustul mîncării „de dulce”. Venea pe urmă bucuria hainelor noi: oricît de strîmtoraţi erau ai mei, mama se străduia întotdeauna să fim îmbrăcaţi cu haine nou-nouţe din cap pînă în picioare de Paşte. Doamne, ce tristeţe era dacă ploua în zilele acelea şi nu le puteam arăta lumii, moftangiii de noi! La ce bun funda din păr, fusta plisată, călcată „la fix” şi pantofii de lac ai mei, ori brăcinarii cu paşchete şi pălărioara verde a lui frate-meu, dacă le plimbam doar pe prispă sau în jurul casei?!

Şi mai era spectacolul de Înviere, de la care nu lipseam şi nimănui nu i-ar fi trecut prin cap la şcoală să ne interzică să-l vedem. Tot satul părea să fie prezent la biserica noastră cea bătrînă, cocoţată chiar pe malul înalt al Prutului. Cu salcîmii, sălciile şi plopii întunecaţi de pe malul basarabenesc la numai zece-douăzeci de metri, cu oglinda neagră, neliniştitoare a apei chiar la poalele ei. Vocile preotului şi ale sătenilor din cor erau multiplicate şi căptuşite cu o aură lată de şapte degete de cutia de rezonanţă închipuită de valea rîului şi de burta nopţii. Afară, la lumina lumînărilor, chipurile căpătau o expresivitate acută iar cuvintele şoptite se încărcau de mister. Chiar dacă de fapt noi, puştii, nu eram atenţi la slujbă, preocupaţi mai mult să ne dăm foc la plete şi să ne înghiontim, cînd veneam acasă imediat după miezul nopţii, mergeam ca adulţii, cu un aer un pic solemn şi îngîndurat, de parcă am fi înţeles tot ce auzisem şi nu auzisem…

Iar dimineaţa devreme, în fiecare casă cufundată încă în somn, mama, întoarsă abia atunci de la biserică, împovărată de coşul cu bucate sfinţite, spunea tare, cu vocea un pic voalată, poate din cauza aerului răcoros: Hristos a înviat!

(din vol. Românul imparţial, 2011)

P.S. Vă doresc un Paşte minunat!

Read Full Post »