Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2014

„În România modernă, cea de dinainte de primul război mondial, noi aveam o magistratură de elită, cu o pregătire ştiinţifică juridică de cel mai înalt nivel, în special de puternică influenţă franceză; în acelaşi timp, această magistratură română era de o onestitate, de o obiectivitate şi de o conştiinciozitate ce atingeau limitele supreme ale noţiunilor de ’dreptate’ şi de ’justiţie’, în sensul misiunii ei. Un magistrat de la orice instanţă, de la judecătoria de pace şi până la Curtea de Casaţie, era sobru şi măsurat în atributele funcţiunii sale şi ale vieţii sale particulare, privit de întreaga societate de la noi şi de către intelectualii de orice specialitate şi de orice rang ca un om aproape coborât din cer, spre a face ’dreptate’ aici pe pământ.”

(Fragment din lucrarea nepublicată Amintiri din viaţa mea, de Octavian IONESCU, doctorat în drept la Paris în 1931 cu prof. Georges Ripert, în juriu fiind René Cassin – Cassin e cel supranumit «Le Père de la „Déclaration Universelle des Droits de l’Homme”», premiat cu Nobel pentru pace în 1968 şi ale cărui oseminte au fost îngropate în Panthéon, alături de cele ale lui Rousseau, Voltaire, Hugo etc.)

 
Ştiu la ce vă gîndiţi citind cele de mai sus: la standardele profesionale ale apărătorilor dreptăţii de azi din ţara noastră. Dar eu voiam doar să vă invit să comparaţi claritatea ideilor şi expunerii profesorului ieşean O. Ionescu (epurat de la Univ. „Cuza” în 1950 de comunişti) cu cele din frazele de mai jos, aparţinînd unor universitare de azi, Tofan şi Bercu. E drept, autoarele volumului din care le-am cules nu ţin de domeniul legii, dar se ocupă de… funcţia publică şi managementul carierei funcţionarului din „Lúnion Europeenne” (sic!). Cum se ocupă? Iată, cum promiteam, alte cîteva mostre:
„Italia de exemplu, a înlăturat prin norma legislative bună conduită ca şi factor de a lua în primire un post public, administraţia neputând cerceta conduita candidaţilor şi nici nu poate să constrângă acestora o bună conduită civilă, morală sau de obligaţie etică profesională”;
– „Clauzele subiective sunt determinate de organele destoinice în calitate de specificul funcţiilor ce trebuie a fi înfăptuite şi de valorile personale ale fiecărui pretendent”;
– „Ce ţine de statornicie, Germania constituie una dintre statele care regularizează norma potrivit căreia personalul public se cuvine, ca prin conduita sa să se înscrie la orânduirea elementară liberală şi democratică şi să se încadreze pentru conservarea ei”;
– „De exemplu, în Belgia se vorbeşte de corectitudine, cinste sau comportament impecabil, în Danemarca de un bun renume, pe când în Grecia despre o dispoziţie pasabilă”;
– „Nevoile organizaţiei se sprijină şi se fundamentează pe baza analizei nevoilor individuale”;
– „Ele pot fi modificate în condiţiile în care autoritatea sau instituţia le modifică pe ale sale sau, trimestrial, fiind consemnate într-un document semnat şi datat de evaluator şi funcţionarul public care urmează a fi evaluat”;
– „Devotamentul este una din calităţile fundamentale care determină îndeletnicirea unui angajat, alături de profesionism”

– „Constituţia asupra Uniunii Europene” ;”Evaluarea rezultatelor profesionale a funcţionarilor publici”;
– ” Procesul de evaluare a performanţelor profesionale a funcţionarului public;”
– funcţionarul public şi evaluatorul înscrie…;

– „„Sursa: Ioan Mihuţ, Euromanagement, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.148, după Tayeb, M., England (???), în volumul Exploring Management across the World, Penguin Books, London, 1997, p. 55.” etc. etc.

 

Ce nu ştiţi e că dna prof. univ. Pascariu prezintă în termeni laudativi volumul conţinînd asemenea inepţii şi pe autoarele lui. Iată un citat din „Cuvîntul înainte” semnat de doamna Pascariu, copiat întocmai din documentul word:
„Demersul științific teoretic se completează cu analize și studii de caz, realizate de autoarele volumului, cercetatoare cu experientă in domeniul studiilor europene si membre ale Centrului de Excelenta Jean Monnet in Studii Europene din cadrul Universitatii Alexandru Ioan Cuza. Cititorul va descoperi o analiză asupra evoluției legislației Uniunii Europene în scopul identificării locului și rolului funcționarului public european, a statutului său reflectat de condițiile imperative impuse de cadrul normativ dar si de condițiile informale, impuse de mediul de lucru si organizarea carierei profesionale. În aceeași direcție se înscriu și abordările din punct de vedere a aplicarii practice a normelor de drept incidente, sintetizate atat prin prisma activitații Tribunalului Funcției Publice, cat și prin intermediul studiilor de caz realizate de catre cei mai silitori dintre absolvenții cursurilor școlii de vara Performantă in funcția publică europeană, organizată in cadrul Centrului de Studii Europene, din Universit Alexandru Ioan Cuza din Iași.”
Nu încercaţi să-i aduceţi la cunoştinţă doamnei Pascariu, cum am făcut eu, că a recomanda  (şi încă în triplă ipostază, de referent ştiinţific, de prefaţator şi de coordonator de colecţie) spre publicare o asemenea carte, fără s-o citeşti, spune ceva despre lipsa de conştiinţă, de deontologie a celui care o recomandă. Vă va răspunde că datoria dsale a fost să fie atentă doar la „continutul de idei a textului” (sic!) şi va considera bălmăjelile în cursiv pe care tocmai le-aţi citit drept „bagatele”, simple erori de limbă română, pe care trebuie să le îndrepte redactorul de carte! („Ea se miră cum de noi, în anul 1868, îi cerem fond pentru aceste forme, cerem limbă bună, ortografie, gramatică /…/ şi ne declară că nu are timp să se ocupe de asemenea ’bagatele’”. Citat din Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română). Şi vă va acuza că, reproşîndu-i lipsa de implicare, deci de conştiinţă profesională, exhibaţi o atitudine „specifica strazii, eventual persoanelor ce nu au depasit un anumit prag de educatie si dezvoltare personala si nu mediului institutional”.

 

Cine e doamna Pascariu? Cum cine? E „Director al Centrului de Studii Europene” al univ. „Cuza” din Iaşi şi autoare, printre altele, a volumului „Integrare economic europeană/Economie europeană, 2012” (sic!), cum scrie chiar pe pagina domniei sale de pe google.

 

 

Anunțuri

Read Full Post »

un poet din nord

un poet din nord

are doi dinţi enormi

în faţă

şi o cocoaşă de cămilă.

 

„nu poate fi poet!”

spun unii

privindu-i dinţii şi cocoaşa.

„trebuie să fie categoric poet!”

spun alţii

privindu-i dinţii şi cocoaşa.

 

„totuşi n-are tuberculoză

nu merge pe acoperişuri

e destul de gras

şi zice «bună ziua!» ziua

şi «bună seara!» seara –

nu poate fi mare!”

hotărăsc toţi.

 

dar toţi îi dau de băut

şi-l bat cu îngăduinţă

pe cocoaşă gîndind:

„şi dacă se descoperă

că e chiar mare?”

 

el bea ce i se dă

fumînd 60 de ţigări pe zi

cu faţa în mîini.

uneori se răstoarnă pe cocoaşă

dar spre norocul lui

după un timp rudele sau

prietenii îl întorc

trăgîndu-l de picioare.

(din vol. BLANC, Vinea, 2000)

 

Read Full Post »

O propoziţie/ frază/ carte confuză trădează o gîndire confuză. Prin urmare, acurateţea exprimării e semnul unei bune organizări a minţii. Dar a spune un asemenea lucru unor impostoare sau impostori cu grade universitare, de care e plină ţara, cerîndu-le în acelaşi timp rigoare în îngălatele opuri semnate de ei, înseamnă a le pretinde să priceapă ceva peste puterile minţii lor. Şi mai înseamnă să-i ridici împotriva ta. Şi să te trezeşti pus la colţ. Mai ales că mulţi alţii, ca să-şi prezerve căldurica morală, nu au reacţie, nici măcar în privat, faţă de impostoare şi impostori sau faţă de cei care acuză o asemenea mizerabilă stare de lucruri.

Read Full Post »

cuiva care nu se îndrăgosteşte nici de idei (cărţi etc.), nu se ataşează nici de oameni şi nu are vreo treabă nici cu Dumnezeu?

Read Full Post »

Întrebarea Ruxandrei Cesereanu:

Care este declicul (psihologic, sufletesc, artistic, tehnic) care decide incheierea unei carti? Care si cum este momentul cand un autor stie in mod cert ca si-a finalizat manuscrisul si ca acesta este, deja (fie si numai teoretic vorbind) dincolo de autor (id est – orice fel de interventie nu mai este posibila, manuscrisul functioneaza deja de sine statator, este o carte aruncata in lume, cu destinul ei).

 

Răspunsul meu:

„N-aş putea să scriu despre chiparoşi, cînd eu văd toată ziua salcîmi…”

În ce mă priveşte, nu sînt sigură că e vorba de un declic, termen care îmi sugerează un fapt brusc, spontan, ca o revelaţie.

Scriu numai despre lucrurile în care sînt, ca să zic aşa, competentă: n-aş putea să scriu despre chiparoşi, cînd eu văd toată ziua salcîmi… Asta înseamnă că materialele mele sînt, în proporţie covîrşitoare, cele trăite de mine. Dacă s-a întîmplat şi se întîmplă să construiesc şi pe cele auzite ori văzute la alţii, mă gîndesc mult la ele şi încerc să le interiorizez. Cu alte cuvinte, nu pun nimic din burtă, tot ce scriu trece prin… inima şi creierul meu (ştiu că sună patetic, dar nu-mi pasă, ăsta-i adevărul).

Scriu „strîns”, ţinîndu-mă de firul gîndului clarificat în mare dinainte, chiar dacă valorific şi drumuri secundare apărute în timpul lucrului. De aceea cred – dar e posibil să mă iluzionez! – că nu s-ar putea elimina hălci din ceva semnat de mine, fără a nu afecta întregul. Apoi: unele texte ies relativ repede, adică în cîteva zile, o săptămînă, trei, cinci (vorbesc despre lucrări de mici dimensiuni, nu mă număr printre fericiţii care dau gata un roman în timpul concediului). Altele, nu. Asupra celor din urmă revin de nenumărate ori: dacă e poezie sau un text scurt, tot scotocindu-le, fără să vreau le învăţ pe de rost şi nu scap de ele nici în somn! Ajung să procedez cu cuvintele cum proceda mama cu ouăle pentru cloşcă: ridica fiecare ou cu o mînă, încropea un paravan cu palma celeilalte mîini şi se uita lung în lumină la el, ca să se asigure că e fertil. Uneori, treaba asta îmi ia şi ani (timp în care, desigur, mai fac şi altceva). Fiindcă ţin ca fraza să fie cît mai fluidă, cît mai simplă şi, în acelaşi timp, cît mai cuprinzătoare.

În fine, cînd consider, după mintea mea, că am verificat tot ce mi se părea în neregulă şi că am reuşit să prind în cuvinte exact ceea ce gîndeam despre subiect, pun punct.

Read Full Post »

În nr. următor TIUK – poezii de Serghei Jadan (poetul ucrainean, bătut aseară de ruşi, la Harkov). Traducere şi prezentare: Leo Butnaru

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

Din geamul spitalului se vedeau merii.
În această vară ei s-au încovoiat atât de mult
sub povara ploilor
încât prin crengile de la poale s-a încâlcit iarba.

Dimineţile, curtea era pustie.
Ştiţi doar, verile există câteva zile anume,
nu, nu că cele mai lungi, ci mai curând – spălăcite.
Să mai ţină poate vreo pereche de zile – şi gata, s-a zis, s-a dus,
după care, în genere, începe-a se întomna.
Însă în atare zile, cam pe la ora şase,
în cerul senin se vedeau stelele
tot mai opace, până dispăreau cu totul.

Femeile aduceau a lunetiste cecene –
precum lunetistele cecene
aveau ochi răi şi venele
înţepate cu anestezice.
Iar bărbaţii semănau cu luminiştii Chiril şi
Metodiu – asemeni luminiştilor Chiril şi
Metodiu purtau halate lungi,
iar în mâini ţineau istoriile bolirii lor
asemănătoare primelor Evanghelii traduse.

Dimineţile, când ieşeau în grădină şi
fumau, stelele dispăreau treptat
şi iarba fremăta.

Blagoslovit fie numele Domnului, – spunea
Chiril. – Blagoslovite fie mâinile lui,
din care ne primim pâinea cea de toate zilele.
Sora-căţea, – traducea Metodiu
în kyriliţă, – iar şi-a potricălit venele cu morfină.
Trebuie să scriem o ţidulă anume, altfel
rămânem fără baftă.
Şi lunetistele se-nclină spre picioarele lor,
spălându-le tălpile cu apă de ploaie.

Există o fermitate de nespus în chipul bărbaţilor
ce ies în curtea spitalului;
fermitatea de-a munci viaţa-ntreagă pentru ţara lor
în fine primind de la ea
un halat gri şi friguros:
din mâinile tale, patrie, moartea, chiar dacă e amară,
dorită rămâne, ca pâinea la război.

Uneori ieşeau spitalagioaice-bocitoare
rugându-i pe cei mai puternici
să ducă la morgă încă vreun cadavru.
Şi-atunci bărbaţii mergeau,
iar femeile le ţineau între degete
ţigările
ce se tot potoleau, se potoleau
treptat
stingându-se.

Foto

Read Full Post »