Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2010

Nu cu mult timp în urmă, am recenzat volumul Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu, grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului şi detenţiei (Editura Vremea, 2009, ed. a II-a), semnat de fiica lui Toma Arnăuţoiu, dna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu. Volumul a dorit să marcheze comemorarea a 50 de ani de cînd Tribunalul militar al Regiunii a II-a i-a condamnat la moarte pe tatăl şi unchiul autoarei şi pe încă 14 oameni implicaţi în activitatea acestui grup, toţi executaţi de autorităţile comuniste în noaptea de 18-19 iulie 1959. Alţi aproximativ 100 de simpatizanţi, gazde, susţinători – studenţi, preoţi, intelectuali, ţărani din zona Cîmpulung-Muscel, printre care şi Elisabeta Rizea – au primit condamnări de la 3 ani la închisoare pe viaţă, degradare civică şi confiscarea totală a averii. Iar mama autoarei, Maria Plop (din satul Prisacani, judeţul Iaşi), care a făcut parte din grupul de rezistenţă şi a născut-o pe Ioana-Raluca într-o grotă din munţi, a fost condamnată pe viaţă, dar a decedat după numai 3 ani de detenţie la Miercurea Ciuc.

Documentele incluse în volum – declaraţii, procese verbale de interogatorii, note informative, rapoarte despre planurile şi acţiunile întreprinse de Securitate pentru a-i prinde pe luptători, ordine, sentinţe judecătoreşti, fotografii etc.- au fost găsite în arhivele CNSAS de dna Voicu-Arnăuţoiu; ele luminează istoria acestui probabil cel mai longeviv grup de rezistenţă anticomunistă română (1949-1958), autointitulat “Partizanii libertăţii” – cum semna Toma Arnăuţoiu unele bonuri de achiziţie.

Fotografiile – portrete ale rebelilor, imagini ale adăposturilor din munţi, scene atroce de la prinderea partizanilor de către Securitate (între care o fotografie foarte emoţionantă, din momentul capturării, surprinzînd-o pe Maria Plop coborînd din bîrlog pe o lungă scară de frînghie, în braţe cu fetiţa ei şi a lui Toma Arnăuţoiu) – au fost publicate şi separat, într-un album, apărut în 2009 la Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti. Aceste fotografii fac şi suportul unei expoziţii, organizată, fireşte, tot de Ioana Voicu-Arnăuţoiu. Prima expunere s-a făcut în mai 2009, de Ziua Eroilor, la Memorialul de la Sighet. În iulie, expoziţia a fost găzduită de Galeria de artă a oraşului Câmpulung. În noiembrie, graţie colaborării cu Muzeul Ţăranului Român, publicul din Bucureşti a avut şi el acces la fotografiile şi documentele cu pricina. A venit apoi la rînd Cîmpina (parohia Sfîntul Nicolae). După care a urmat pasul spre Europa, ţinta declarată fiind capitalele est-europene, întrucît autoarea e convinsă că exponatele “ar putea să ofere publicului respectiv posibilitatea de a cunoaşte un mic capitol din istoria României, puţin cunoscut în general. Mă preocupă faptul – mi-a declarat ea într-un interviu – că tinerii par să ştie atît de puţin despre istoria noastră recentă, dar şi despre istoria vecinilor noştri cu care am împărtăşit aceeaşi experienţă după al doilea Război Mondial. Mă tem că acest lucru este valabil şi în celelalte ţări foste comuniste”. Ideea autoarei de a expune şi în străinătate s-a bucurat de sprijinul Institutului Cultural Român. Mulţumită promptitudinii doamnei Brînduşa Armanca, şefa ICR Budapesta, expoziţia a ajuns în Ungaria în aprilie 2010. Iar în luna iulie, a fost la Londra, graţie Fundaţiei Raţiu şi Centrului Cultural Român – un ONG britanic, înfiinţat în 1994 de familia Raţiu şi de alţi români stabiliţi la Londra, cu scopul de a promova cultura românească în Marea Britanie. În vederea deplasării, Ioana Voicu-Arnăuţoiu a tradus în engleză albumul expoziţiei la care a colaborat cu Ioan Crăciun.

Ca peste tot, la vernisajul expoziţiei a rulat un scurt film (de genul docu-drama) al tinerei realizatoare Monica Tănase, iar autoarea a susţinut o prezentare a Grupului de rezistenţă de la Nucşoara. În ziua următoare prezentării, cei interesaţi de subiect au revenit la Centrul Cultural Român, unde – expoziţia coincizînd cu a şaptea ediţie a Festivalului filmului românesc, organizat tot de Fundaţia Raţiu şi de Centrul Cultural Român – au rulat două filme despre rezistenţă, realizate de echipa Luciei Hossu-Longin de la TVR, între care şi cel despre Toma Arnăuţoiu (”Partizanii Libertăţii”).

Întrebînd-o pe Ioana Voicu-Arnăuţoiu dacă nu aduce expoziţia şi la Iaşi, ea a răspuns: “Dacă vor fi şi alte centre interesate să găzduiască expoziţia, mă voi strădui să o duc şi acolo. Desigur, mi-ar plăcea să ajungă şi la Iaşi, mama mea fiind născută într-o comună de pe malul drept al Prutului”. Am vrut să-mi închei articolul cu acest răspus, sperînd că voi trezi interesul vreunei instituţii pentru implicarea în proiect: documentele despre rezistenţa anticomunistă şi reprimarea ei din expoziţia Ioanei merită cu asupra de măsură să fie văzute şi de publicul ieşean.

(Ziarul de Iaşi, 22 iulie)

Anunțuri

Read Full Post »

totuşi, pe mal…

la Karin, restaurantul de pe Bahlui. omorîrea ca şi ritualică a timpului de sîmbătă seara cu prietenii începuse. îi tăiasem deja capul, dar ceva nu prea se lega între noi, cu toate că vorbeam care mai de care. nici prea veseli nu eram, în ciuda aparenţelor, şi eu credeam că ştiu de ce: numai lîngă umărul lui Ovidiu strălucea steaua speranţei, cu gingii roz, o guşuliţă voluptoasă şi planuri de migrare în Europa, de care el se va ţine ca mînzul…

e bine, mi-am spus, moartea lui va fi cu mult mai mişto decît a celorlalţi. mă rog, a mea. că eu m-am sastisit de cît îmi e de familiară, cum locuieşte ea pe o stradă vecină, la o casă vecină, clocind nemişcată în gura de aerisire de la bucătărie. (în timp ce curentul îi unduie gingaş penele din guler, o femeie – cred că eu – îi cîntă cu voce joasă, ca s-o-mblînzească: “porumbiţa, porumbiţa, hai la mama, hai la mama”!)

la un timp, păi s-a înserat bine de tot şi s-a lăsat liniştea. Lia înota graţioasă în aurul berii. Costică tăcea, cu zîmbetul său de înger păros pus veşnic pe şotii crude. (privindu-l, pentru prima oară m-am gîndit că are tăceri cu mult mai tăioase decît atacurile lui Ovidiu, cărora nu le-am rămas de-a lungul timpului datoare.) şi Michael tăcea, dar altfel, că el e Elveţia doară…

apoi am văzut prin ferestre cum umbrelele de pe terasă au început brusc să se zbuciume-n vînt. şi ciufurile albe şi roz ale unor copaci chinuiţi – poate zarzări – se zbăteau scurt şi aprig. “wow, ce frig!”, am protestat, cutremurîndu-mă în bluza subţire. „so what?!”, şi-a stropşit la mine Radu ochiul de pirat sentimental, cine ştie de unde, poate de sus, din Pojărnicie (unde toamna cad perele băboiului vecin, sigur viu cîndva). ei, nimeni nu l-a auzit. Mick s-a uitat şi el scurt pe geam, a aruncat un “e frig, da’i afară!” şi s-a întors calm la halba abia începută. am mestecat o clipă ce spusese, am admis cu mirare toantă “ai dreptate!” şi m-am oprit pe dată din tremurat.

(2010)

Read Full Post »

La începutul lunii iunie, a fost la Iaşi Roland Erb, un pasionat traducător din literatura română în limba germană; iată o scurtă enumerare, din memorie, a titlurilor româneşti traduse de el: două ediţii Eminescu, o ediţie Bacovia, alta Blaga, Matca lui Marin Sorescu, romanul Cimitirul Buna-vestire al lui Arghezi, nuvele de Sadoveanu, Jurnalul lui Mihail Sebastian, poeme de Ştefan Augustin Doinaş, de Ana Blandiana etc. şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, romanul subsemnatei, Nudul Dianei (co-traducătoare: Julia Richter). Mai adaug însă că el traduce şi din alte limbi: franceză, portugheză, italiană şi spaniolă.

Eu l-am cunoscut pe Roland Erb acum zece ani, tot la Iaşi, cînd fusese invitat la un congres al PEN Clubului Internaţional. În 2000 încă nu făceam parte din PEN Club, iar prezenţa mea la acel congres s-a datorat faptului că mă ocupam de pagina culturală a Monitorului. M-am dus deci la congres în ultima zi, am luat în pauze cîteva interviuri scurte, mi-am notat cîteva prezenţe mai deosebite şi am reţinut cîteva comunicări mai importante. Date fiind succesiunea rapidă a evenimentelor, discreţia domnului Erb şi lipsa mea, asumată în altă parte, de calităţi reportericeşti, nu am aflat însă la timp faptul că dumnealui tocmai fusese decorat, pentru traducerile sale din literatura română, cu medalia „Mihai Eminescu” de către preşedintele ţării, Emil Constantinescu. Probabil dacă venea la Iaşi însuşi preşedintele, sau măcar ministrul Culturii, Ion Caramitru, să i-o înmîneze, s-ar fi făcut o mediatizare pe măsură a acestui eveniment cultural; dar medalia a ajuns la Roland prin poeta Ana Blandiana, şefa de atunci a filialei române a PEN Clubului, care nu a găsit, nici domnia sa, în zilele acelea sau măcar ulterior, o posibilitate de a-l celebra cum se cuvine şi în presă. Aşa se face că un asemenea împătimit de literatura română a rămas ca şi necunoscut la noi; ca să vă convingeţi, căutaţi pe internet, nu veţi găsi aproape nimic – nici un interviu, nici un articol, nici o referinţă mai de doamne-ajută, nici o biobibliografie a sa. Rară ingratitudine, nu credeţi?

L-am revăzut pe Roland Erb la Leipzig, în 2008, unde poetul Constantin Acosmei şi subsemnata am fost invitaţi, întrucît poeziile noastre au făcut obiectul unui atelier de traduceri, organizat de Universitatea Bucureşti (secţia de germanistică) şi Institutul de romanistică din Leipzig. Atelierul a fost condus de poeta şi traducătoarea Ioana Crăciun-Fischer, profesor universitar doctor, şi de Sabine Krause, dozentin. Julia Richter făcea parte din colectivul de studente traducătoare, iar domnul Erb era invitat, ca personalitate cu mare experienţă, să supervizeze munca studentelor. Cum tocmai îmi apăruse la Polirom romanul Nudul Dianei, i l-am oferit şi domnului Erb, cu care nu am apucat nici cu acea ocazie să schimb prea multe cuvinte. Dar numai după o lună de la întoarcerea în ţară, am primit de la dumnealui o scrisoare, în care îmi spunea că e tentat să traducă din roman cîteva capitole pentru a le prezenta unor edituri germane. Apoi a făcut echipă cu Julia Richter pentru traducere şi aşa am ajuns să avem toţi trei o relaţie strînsă, nu doar profesională, ci şi de prietenie. Astfel, la dorinţa lui deseori exprimată şi la invitaţia mea, Roland a venit în oraşul nostru, mitic pentru el prin rezonanţa numelor unor Eminescu şi Creangă. În cele şapte zile cît a stat aici – timp în care şi Julia a fost la Iaşi -, Roland a bătut oraşul, singur sau în compania noastră, lacom să vadă cît mai multe din muzeele importante – Pogor, Sadoveanu, Bojdeuca, dar şi casa de la Humuleşti a lui Creangă (pentru o vizită la Ipoteşti nu am mai avut mijloace) – sau puncte turistice rezonante în memoria lui culturală: mănăstirile Galata, Cetăţuia şi Agapia, apoi Mitropolia, Trei Ierarhi, Sinagoga, Catedrala catolică – unde a fost şi la concertul-recital cu Maia Morgenstern -, cimitirul Eternitatea, parcul Copou, Bolta rece, Cetatea Neamţului ş. a. (Le mulţumesc din toată inima pe această cale prietenelor Dana Scumpu, Dana Diculencu şi Cerasela Cirimpei, care ne-au facilitat excursiile, ducîndu-ne cu autoturismele personale). Dar probabil cele mai bătute locuri de către Roland au fost librăriile şi anticariatele. A cumpărat cel puţin 30 de cărţi; am simţit însă – cu amărăciunea că nu i le puteam oferi eu – că ar fi vrut să le cumpere pe toate, să le citească pe loc pe toate, să ştie totul despre noi, dovadă stînd şi faptul că m-a bombardat tot timpul cu întrebări legate de literatura şi de autorii români.

Nu ştiu dacă sînt mulţi traducători atît de buni cunoscători ai literaturii române. Nu ştiu nici dacă avem mulţi prieteni din afară atît de devotaţi nouă şi culturii noastre. Habar nu am cum sînt trataţi alţi traducători de către scriitorii români şi, mai ales, de către instituţiile româneşti abilitate să-i onoreze, să le mulţumească într-un fel sau altul pentru devotamentul lor: Uniunea Scriitorilor, Academia Română, PEN Clubul român, Institutul Cultural Român etc. etc. Cert este că Roland Erb a fost prea puţin recompensat de partea română pentru munca şi devotamentul lui. Ori de cîte ori am împărţit zilele astea o cină cum nu se poate mai modestă cu el şi cu Julia – la care uneori ni s-au alăturat prietenii mei scriitori (Michael Astner, Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Bogdan Creţu, Ovidiu Nimigean, Vitalie Ciobanu) şi nescriitori (Miruna Andriescu – traducătoare, Lia Gociu – redactor de editură şi traducătoare, Emilia Boghiu – autoare de cărţi şcolare şi profesoară de limba română în Oneşti, dar şi doamnele amintite mai sus), mă gîndeam cu tristeţe la cîţi bani se cheltuiesc în acelaşi timp de la buget pentru afaceri politice de doi bani, pentru afaceri culturale de doi bani, pentru invitaţi de doi bani. Roland Erb a fost doar de două ori în România cu burse mici (atenţie însă: şi acelea oferite de statul german!) – or, se ştie, un traducător are nevoie să stea mult timp în mediul lingvistic, în rîul limbii din care traduce. Ei bine, poate articolul meu le va aminti unora dintre cei potenţi că saxonul îndrăgostit de literatura română există. Dar, poate mai mult decît articolul meu, o vor face microinterviurile luate de TVR Iaşi (le mulţumesc şi doamnelor Carmen Olaru şi Andreea Ştiliuc de la TVR Iaşi, care au găsit, în penuria lor de mijloace şi de timp, posibilitatea să-i intervieveze pe cei doi traducători în germană, invitaţii mei). Şi, cine ştie, poate vor apărea şi alţi… mediatizatori! Ar fi cazul să învăţăm odată să ne respectăm pe noi înşine, respectîndu-i pe cei care ne iubesc.

Read Full Post »