Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2015

Întorcîndu-mă azi din piaţa Nicolina, m-am oprit la chioşcul de lîngă pasajul pietonilor să-mi cumpăr ţigări şi un ziar. Atît vinde caşcarabeta de 2/2 m, ţigări şi presă. Însă are un zîmbet şi nişte ochi albaştri, îngropaţi uşor în moliciunea pleoapelor, taman ca ai mamei. Cum, dar, să nu mă opresc acolo de fiecare dată cînd mă întorc din piaţă?
Tocmai cerusem ochilor & zîmbetului dulce ţigările şi tocmai mă buzunăream după bani, cînd am auzit din spatele meu (unde ştiam că mai sînt doar doi clienţi oarecare) somaţia „Închide cassa! Controlul financiar!”, spusă cu tonul „Mîinile sus, bandiţilor!!!”
Educată de maică-mea să mă tem de doctor, de Miliţie şi, dacă mai prindea ea vremurile, de Garda financiară, am tresărit ca un hoţ surprins asupra faptului. M-am întors: un ins mititel, îmbrăcat în ceva cenuşiu şi vechi şi cu urmele unor mieji de seminţe de floarea-soarelui pe buze, mărturie a zelului şi autorităţii cu care făcuse somaţia, avansă „mai în faţă”, bătînd fioros cu palma în pervazul micului geam al caşcarabetei. Mai să mă sperii. Dar, în faţa mea, zîmbetul dulce şi ochii albaştri străluceau netulburaţi…

28 oct. 2015

Read Full Post »

pe-atunci…

aveam pe-atunci auzul unei vulpi de la pol şi văzul unei pajuri. noaptea, pasul tiptil al şoarecelui în pereţii casei îl auzeam, cărăbuşii în pufii plopilor din vale îi vedeam. chemam politicos la sfat îngeri şi zâne, cu diavolii mucoşi luptam la sânge sub copaci, prin codrii zumzăitori de mierea-ursului. e copil, ce ştie el?!, îşi ziceau părinţii, râzând cu-ngăduinţă de câte vorbe cheltuiam cu nimenea şi câte lovituri cu sabia de lemn împărţeam în jur. ce ştiu ei?, şuşoteam cu tovarăşii mei, sunt bătrâni, nu mai văd…

am şi astăzi auzul unei vulpi de la pol şi văzul unei acvile. fiindcă vorbesc cu îngeri şi diavoli maturi, mă-nţeleg din priviri cu duhul casei şi stau la poveşti cu cei duşi. căci toţi, toţi au plecat, şi-acum eu sunt bătrânul pentru copilul din inima mea. e atât de aproape, încât îi aud răsuflarea uşoară, îi văd orice fir de lumină pe faţă, cum stăm noi şi ne holbăm la lumea din jur ca la eclipsă. ce glorioasă mă simt că el mă îngăduie-n preajmă!

(din vol. HIATUS, în curs de apariţie la ed. Paralela 45)

Read Full Post »

De pe Copou,

coboară o femeie de la ţară, cu batic legat la spate şi paporniţe în mînă, însoţită de o tînără. La poalele dealului, se opresc chiar lîngă statuia lui Eminescu din coasta Bibliotecii Centrale. Femeia, roşie în obraji, pune paporniţele jos, îşi dă baticul de pe frunte mai pe spate şi o întreabă pe tînăra de lîngă ea :
– Fa, Ileanî, da’ ista cini-i?
– Eminescu, mamă!
– Da’ aceia?
– Veronica Micle.
– Haita dracului, cum l-o omorît ie pi băiet!

Read Full Post »

mariana-codrut-terMythology

http://miroslavdusaniclyrik.blogspot.ro/2012/03/mariana-codrut-termythology.html

Read Full Post »

1). în omienouăsutenouăzecişi…, într-o noapte cu lună plină (care, după credinţa populară în acord cu legea atracţiei universale, prevesteşte/ favorizează mişcările tectonice sau sociale), după o plimbare fără ţintă prin oraş, Prostul satului naţional a început să se transforme în omidă.

(la vîrsta maturităţii glorioase şi în plin proces planetar de contabilizare pînă şi a sentimentelor, Prostul satului naţional nu e trecut în nici o statistică oficială. deşi satul e dotat cu cele mai sofisticate instrumente de comunicare (motiv pentru care nimeni nu mai poate spune azi că-şi încarcă bateriile citind şi recitind „scrisori din roase plicuri”) şi se scriu biblioteci de tomuri pe tema comunicării,
ceva nu e în regulă cu fenomenul în sine: Prostul satului vorbeşte singur. ar fi, desigur, o exagerare să afirmi că numai el vorbeşte singur, că asta e o boală numai a secolului nostru ori numai a binecuvîntatului spaţiu naţional: se spune că umblînd
Prostul altora prin suburbiile Atenei, cu mulţi ani înainte de Christos, abulic, lătrat de cîini, fugărit de copii şi dialogînd cu sine însuşi cu voce tare, unor cheflii li s-a făcut milă şi l-au întrebat ce-i cu el. „sînt Prostul satului”, le-a răspuns omul, cerîndu-şi iertare. „poţi să fii şi prinţul Mîşkin – au spus ei. acu’ hai să bei cu noi un uzo de trei ani, să te-ncălzeşti” *

* după statistici nesigure, dar care circulă prin mediile marginale, aceasta a fost singura dată cînd cineva l-a luat cu adevărat în seamă şi doar pentru făptura sa după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pe Prostul satului.)

2). evenimentul, neasistat de vreun ziarist ori cameraman, s-a petrecut lîngă restaurantul Unirea de unde răzbăteau ecourile unei petreceri cetăţeneşti: cîteva frumoase voci de femei şi bărbaţi cîntau cu simţire „aşa beu oamenii buni” şi „everybody likes to be a cat” iar o lumină roz şi rece de la biftecul tartar pîlpîia în ferestre. acestea au însoţit metamorfozarea Prostului în omidă.

(desigur, te poţi întreba şi cum să fie Prostul luat în seamă: din toate timpurile şi pretutindeni el îşi bagă nasul unde nu trebuie. ca un copil mereu întreabă „de ce?” şi mereu îşi cere iertare: şi pentru faptul că pămîntul e rotund, şi pentru crizele economice, şi pentru fenomenul Tungus ori pentru năvălirea justiţiară a minerilor din
subterane peste cetăţenii oraşului, asemenea unor furnici momite din muşuroi cu un cadavru de greier. or – se ştie – lumea a evoluat atît de mult, încît fenomenele au toate cauze politice – adică se petrec „din raţiuni superioare” –, iar formula „cine se scuză se-acuză” e înscrisă cu litere de aur şi pe clădirea Parlamentului,
şi pe căsuţa parohială a ultimului preot de ţară. şi – puteţi fi siguri – aici tăria şi consecvenţa neamului omenesc sînt la înălţime: nimeni nu e vinovat de nimic, deci nimeni cu adevărat serios nu va practica această anacronică şi păguboasă reverenţă: „iartă-mă, am greşit”.)

3) Îngerul Prostului – singurul spectator de altfel şi de neevitat al metamorfozei – îşi bălăbănea picioarele stînd pe marginea havuzului prăfuit (care-nvie spectaculos la vizitele prezidenţiale) şi citea aşa-zisul testament al victimei cu gesturi de actor singur declamînd în oglindă: „la aproape patruzeci de ani, în decembrie, mult am iubit o pată de lumină căzută întîmplător pe mîna mea…”.
– promiţător, promiţător, comentă Îngerul.
„citeam pe Berdiaev şi Cehov, dar lăsam drept de viaţă şi anecdoticii pure. credeam la fel de naiv în eroismul cotidian şi-n altruismul fără de prihană ca-n tinereţea dintîi…”.
– se vede treaba că Dumnezeu are şi el cinismele lui, veni prompt comentariul.
„…ei bine, la aproape patruzeci de ani, eram transparent de parcă m-aş fi hrănit doar cu aer: treceam pe stradă şi nici frunza clintea, nici ochiul omenesc nu mă vedea. eram ca de aer…”
– păi vezi? afară de cazurile cînd serveşti Prezidentului, eşti inutil, inutil, inutil! spuse caracuda.
„…iată de ce simt că mă transform în omidă, asemeni kafkianului Gregor Samsa-n gîndac.”
– asta şi merită unul ca tine, din fiinţă zburătoare, să se tîrîie călcat în picioare. doar ţi s-a spus: crede şi nu cerceta! crede şi nu cerceta! a strigat (parcă plin de ură) Îngerul către cel numit Prostul satului naţional.

acesta îşi trăgea cu efort aripile în sine lîngă restaurantul Unirea. apoi şi culorile de pe trup – în stare normală emiţînd lungimi de undă imposibil de cuantificat – s-au retras încetul cu încetul în viscere: mai întîi violetul divin,
apoi indigoul brumat,
apoi albastrul ceresc etc…

(ignorată fiindu-i existenţa în cea mai mare parte a timpilor, cum dar să se ştie din ce specie face parte Prostul satului sau cîte exemplare numără specia pentru a fi cuprinsă în statisticile oficiale şi în bugetul naţional? fireşte, cînd mulţimea iese în stradă şi cere pîine şi case bătînd din picioare, Prezidentul i-l aruncă pe Prost, asigurînd-o că el e pricina răului astăzi stîrpit printr-un dans ritualic peste făptura după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. iar dacă totul se sfîrşeşte cu bine
şi mulţimea se întoarce potolită acasă, Prezidentul dă un cocktail pentru care oamenii lui îl recuperează pe Prost, îl pun la patru ace, îi înfig o garoafă la butonieră şi-l bagă în faţa oaspeţilor străini să facă elogiul individualismului, al libertăţii şi-al gîndirii creatoare.)

4). – tu nu mă iubeşti! a strigat Prostul către Îngerul său care s-a-ntors ca să plece (ultimul lui tramvai ajunsese în staţie). tu nu ştii ce-i iubirea. eşti mort!… dar eşti tu oare chiar Îngerul meu? a mai bolborosit Prostul satului, terminîndu-şi metamorfoza.
– vai de lumina ta cea pură, luminînd fără măsură! a răspuns în barbă Îngerul, trezindu-se şi privind speriat prin local: dar la două mese distanţă, Prostul satului bea liniştit dintr-o ceaşcă aburindă. însă nici un semn nu dădea că-n omidă să se transforme ar vrea.
ei, drace!

PS 1 Din vol. BLANC, 2000
PS2 La postare au dispărut, fireşte, italicele şi distribuirea iniţială a versurilor…

Read Full Post »

cum curge ploaia

ascult darabana ploii pe blocuri, francheţea ei pură. francheţea ei absurdă într-o ţară unde până şi moartea e un politician: nu-i pasă de aparenţe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur ţel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.

cum curge ploaia într-o ţară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuţele cu funduri roşii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuţele de lumină: jos, în cuibul şobolanilor. sus, în podul cu molii drogate de aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperişuri flutură pieile nobile puse pe beţe.

(din vol. HIATUS, în curs de apariţie la editura Paralela 45)

Read Full Post »

• În facultate, eram sigură că proful X (de Lit. comp.) respiră/inspiră, şi nu doar la Universitate, ci şi acasă – în baie, la bucătărie -, în piaţă etc., pe ritmul numelui Etiemble: E-ti-em-ble, E-ti-em-ble, E-ti-em-ble! Fiindcă îl repeta atît de des la fiecare curs, încît, cînd ieşeam din sală, nu auzeam în cap decît muzica acestui nume. În rest, „un silenţium lugubru”…
• Proful Y, de Economie politică. Ginerele nu-mai-ştiu-cui-important. Mic, îndesat, rumen la faţă. Ne punea săptămînal cîte un 2, fiindcă nu aveam „Revista economică”. Odată, eu m-am revoltat: „Dar nu vin decît 2 exemplare la chioşc!” (las’-că, şi dacă mi-ar fi trecut prin cap s-o cumpăr, n-aş fi avut cu ce). „Stai jos, 2!!!”, mi-a răspuns roşu de furie. M-a lăsat pe vară (în treacăt fie spus, am pierdut din cauza asta 2 tabere studenţeşti). Am tocit cu greu, înspăimîntată de limbajul materiei. M-am dus la examen. Am răspuns, m-a trimis afară, să… se gîndească ce notă îmi dă. Cînd a ieşit, fumam. „Cum o să faci dumneata borş familiei dacă fumezi?”, s-a răţoit la mine. Peste cîţiva ani, l-am văzut pe stradă suflîndu-şi mucii în degete, ca tractoriştii.
• Proful Z, care preda „perioada marilor clasici”. A venit cursul despre Dobrogeanu-Gherea. Cînd ajungea la expresia gheristă, foarte frecventă, „a regulat chestia” (n.m. – a rezolvat problema), pe faţă i se lăţea un zîmbet triunghiular, cu un unghi aplecat nu mai ştiu în care colţ al gurii, cel drept sau cel stîng. Şi se uita la noi complice. Nu-mi amintesc dacă vreunul din puţinii colegi de an pufnea în rîs. Dar, dacă totuşi cineva pufnea, sigur nu eram eu… A murit cam de tînăr, a „regulat chestia” vieţii cam repede.

Read Full Post »

Older Posts »