Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2012

Lumea călduţă

 

 

Pe aici, nu ştim ce să facem cu cei răi. Hoţii, tîlharii, criminalii (ca şi nebunii ori cerşetorii) ne îngrozesc, ne scîrbesc. La zdup cu ei cînd îi prindem în exerciţiul funcţiunii, şi cu asta – basta!, ne-am spălat pe mîini. Nu ne interesează cum şi-au dus zilele înainte, deşi era clar că, lăsaţi să crape de mizerie, nu puteau să devină, în destule cazuri, decît hoţi, tîlhari şi criminali. Nimeni nu-şi bate capul cu viaţa lor nici după ce au fost vomitaţi în libertate de porţile puşcăriei, aşa că, inevitabil, cei mai mulţi dintre ei o iau de la capăt, sucombînd iar la sînul „mititicăi”. Nici cînd răii noştri îşi fac de cap afară nu ştim ce să facem: mă îndoiesc de faptul că acum, după atîtea întîmplări care au îngrozit lumea din UE, statul român are habar măcar de numărul celor plecaţi, că a-i cere să ştie şi de soarta fiecăruia în parte pare prea mult! Mă îndoiesc de faptul că statul român, cu toată liota de funcţionari mai bine sau mai prost plătiţi de prin consulate şi ambasade, e, în fine, în stare să-şi protejeze iar la rigoare să-şi aducă la ordine cetăţenii alungaţi aiurea, după o pîine mai bună, tot de neputinţa lui. Gîndindu-mă la atîţia amărîţi, al căror număr creşte vertiginos din cauza sărăciei tot mai acute, nu mă pot împiedica să nu văd în statul român, în politicienii şi funcţionarii lui un fel de părinţi detracaţi care, păruindu-se între ei sau înfundînd cîrciumile, îşi uită cu zilele copiii închişi în casă, unde aceştia mor de foame sau iau foc de la plitele nesupravegheate sau sînt îngropaţi sub pereţii cocioabelor de vreo ploaie mai acătării! Nu sîntem, aşadar, nici după astă lungă tranziţie, deloc pregătiţi pentru cei răi. Avem alte griji: alegeri, jocuri politice, partizanate, bîrfe, şuete…

 

Dar, nu ştiu cum se face, nici pentru cei buni nu sîntem pregătiţi! Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu au adus la „Altfel”, emisiunea lor cel mai adesea plină de miez de la Realitatea TV, tineri români atît de deştepţi şi de culţi, vorbind o limbă românească atît de frumoasă, încît văzîndu-i şi ascultîndu-i îţi mai venea inima la loc după spectacolul mustind de prostie, îngălare şi vulgaritate dat zilnic de aproape toate canalele media. Aveau studii la înalte şcoli din străinătate, doctorate la prestigioase universităţi occidentale, diplome de invidiat, tinerii aduşi de Liiceanu şi Pleşu. Ei, şi ce dacă? Nu-şi găseau un loc de muncă în ţară! Cum nu-şi găsesc nici alţii, de care nu ştim. Fiindcă sînt mulţi tineri compatrioţi care se specializează în lume, dar, la întoarcerea acasă, nimeni nu are nevoie de specializarea lor. Ei nu încap nicăieri. Şomează, disperă, se prostesc, se degradează, se sinucid sau aleg exilul, în cele din urmă. Şi asta în timp ce, de pildă, universităţile autohtone gem de parodii obosite de doctori în diverse ştiinţe, pricepuţi pînă la Dumnezeu la plagiate, turnătorii sau „lucrări” de culise, prin care îşi păstrează poziţia pînă ies, în glorie, la pensie – nu înainte însă de a asigura o pîine comodă şi pentru niscaiva neamuri, ca să perpetueze, pe de o parte, mediocritatea şi neadecvarea lor, pe de altă parte, exasperarea noastră că nu se mai schimbă odată lucrurile în bine şi la noi.

 

Dacă nu sîntem pregătiţi pentru cei răi şi pentru cei buni, unii, ca mine, nu ştiu cum să-i ia nici chiar pe sfinţi. Acum cîţiva ani, cînd am aflat de la preotul din satul în care m-am născut că părintele Antim Găină, vărul primar al tatălui meu, urmează să fie canonizat, am avut o reacţie mai curînd idioată: pentru mine, sfinţii se nasc întotdeauna undeva „departe” sau măcar în locuri necunoscute mie sau foarte misterioase sau, cel puţin, demult! Dacă printr-o întîmplare, posibilă de altfel, l-aş mai fi şi cunoscut pe unchiul acela preacuvios, mirarea mea ar fi fost, cu siguranţă, şi mai mare: cum, un om pe care l-am cunoscut şi eu, născut la cîteva case de mine, va fi trecut în rîndul sfinţilor?! Nu m-am purtat mai bine nici cînd, mergînd la mănăstirea Secu să mă închin la moaştele moşului meu, depuse în paraclis, am cerut… alte dovezi ale existenţei sale de acolo. Dusă de un călugăr să văd chilia în care şi-a trăit ultimii ani, acum locuită de alt călugăr, m-am holbat la încăperea sufocată de lucruri nu ca la o chilie, ci ca la locuinţa unui bărbat singur, fiindcă semăna cu locuinţa unui bărbat singur şi cam neîngrijit. „Păi atîtea perne şi pernuţe avea părintele Antim?”, l-am întrebat, dezamăgită, pe călugărul-ghid. „Nuuu, mi-a răspuns cuvioşia sa, pe vremea părintelui nostru aici nu erau decît o laviţă de lemn, o măsuţă tot din lemn şi o sobă de lut.” Şi s-a uitat la mine cu atîta milă descumpănită, încît mi s-a făcut ruşine de stupiditatea şi necuviinţa întrebării mele. Şi doar citisem în Patericul românesc ce viaţă, nu austeră, ci de canon dusese părintele Antim. Dar, sub imperiul aceleiaşi uimiri prosteşti, uitasem cu desăvîrşire tot ce citisem!

 

Nu ştim cum să-i luăm nici pe criminali, nici pe cei străluciţi, nici pe sfinţi. Mai curînd ne temem de ei, fiindcă sînt nişte limite. Iar cei mai mulţi dintre noi, cum au spus-o alţii, mai înţelepţi, nu ne îngăduim bine cu limitele. Ne simţim în largul nostru numai în partea călduţă de lume.

(din vol. Românul imparţial, 2011)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »