Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 23 ianuarie 2010

Eminescu, semn de carte

Părinţii mei s-au născut în preajma primului război mondial, trăind pe viu o istorie nemiloasă, care le-a frînt vieţile şi caricat destinele. Reformele monetare, inflaţia, alt război mondial, foametea, epidemiile, refugiul, ocupaţia străină, colectivizarea forţată, comunismul, descolectivizarea au fost actele spectacolului absurd în care i-a distribuit Dumnezeu.

Ca şi alte milioane de ţărani din România cu ceva pămînt, ai mei au fost ţinuţi la vatră de părinţii lor, pe post de argaţi. O dată terminate cele patru clase primare, au spus, cu inima sîngerîndă, adio învăţăturii, trudind pe ogorul care promitea să le garanteze măcar un trai independent şi îmbelşugat. Dar n-a fost să fie aşa. Colectivizarea i-a jefuit de pămînt, astfel că ei s-au trezit în afara istoriei: adică şi fără carte, şi fără îndestularea la care îi îndreptăţeau moştenirea legală şi munca de animal de povară.

Întîmplarea îmi pare cu atît mai tragică şi mai revoltătoare, cu cît ai mei au fost dăruiţi cu o minte iute şi cu mare deschidere pentru „frumos”. Frustrarea enormă, de-o viaţă, că li s-a furat „lumina” nu a fost compensată decît de respectul aproape mistic pentru litera cărţii şi pentru oamenii de carte. Iar cel care întruchipa, în mintea lor, la superlativ atributul de om al cărţii era Eminescu. Luceafărul, fără doar şi poate. Adică semnul Răsăritului, punctul cardinal unde, pentru cei care se închină numai cu faţa spre Răsărit, sălăşluieşte însuşi Dumnezeu. Dar Eminescu era nu doar simbolul Cărţii, ci şi al acelor lucruri mirabile şi unice din viaţa fiecărui om: copilăria – pe care ai mei au avut-o tristă; tinereţea – pe care au avut-o mizeră; iubirea – pe care au avut-o amară; viitorul – pe care nu l-au avut niciodată.

Copilăria mea şi a fraţilor mei a fost profund marcată de cultul părinţilor pentru carte şi pentru „poetul nepereche”. Eminescu era prezent în casa noastră în toate zilele, prin poeziile cantabile şi armonioase, recitate sau cîntate de maică-mea în timp ce trebăluia. Ce te legeni…, Codrule, codruţule, O, mamă, dulce mamă…, Somnoroase păsărele, Şi dacă…, Freamăt de codru, Pe lîngă plopii fără soţ, Mai am un singur dor, Sara pe deal, La mijloc de codru, Luceafărul… făceau casă bună cu istorii din Biblie, cu ghicitori, eresuri. În ciuda acestui lucru, Eminescu rămînea pentru noi, copiii, un nume dintr-o carte, în timp ce pentru „bătrîni” el însemna pur şi simplu un Semn din cartea vieţii lor: cînd se simţeau mai copleşiţi, mai nimiciţi de greutăţi, dădeau repede filele zilei, pînă îl găseau pe tînărul romantic, şi privirea li se încălzea: prin poeziile lui, se detaşau de pămîntul negru şi se ridicau în lumină. Deveneau adică, şi ei, oameni!

Un proverb evreiesc spune: „Cum Dumnezeu nu poate fi peste tot, El a inventat-o pe mama”. Şi e adevărat. Doar că mamele mor într-o zi. Cînd i s-a întîmplat şi mamei teribilul eveniment, m-am gîndit intens la viaţa ei ruinată de blestemata istorie românească. Şi m-am mai gîndit – nu se putea altfel – la cultul ei pentru poezie. Astfel că mi s-a părut absolut normal ca poezia s-o însoţească în clipele din urmă. Şi, în timp ce ea stătea liniştită printre candele aprinse, noi, speriaţi şi naivi, i-am citit la căpătîi, alături de rugăciuni, şi Ce te legeni… , şi Sara pe deal, şi O, mamă, dulce mamă, şi Somnoroase păsărele… De parcă am fi vrut să îmblînzim maiestuozitatea misterului absolut încrustat pe faţa ei. Sau poate ca să fim mai siguri că va ajunge printre cei drepţi.

Reclame

Read Full Post »