Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2011

La multi ani!

Anunțuri

Read Full Post »

Un articol mai vechi

Fiindcă nu mai ştiu unde l-am postat, reiau aici, la cererea unor amici, un articol mai vechi, publicat in Ziarul de Iaşi:

STAU PE TREPTELE VÎNTULUI (ICH STEH AUF DEN TREPPEN DES WINDS) – de Rolf Bossert

N-am avut mare curiozitate să citesc Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu, pentru că ştiam şi eu, ca mulţi alţii, cît de superficial, de subiectiv şi de răzbunător poate fi criticul – fapt amendat, de altfel, de marea majoritate a comentariilor apărute în presă. Cînd însă un prieten mi-a dăruit o carte pe care mi-o doream şi despre care mi-am propus să scriu – poemele lui Rolf Bossert, am căutat, pentru documentare, istoria manolesciană. Surpriză: în ea nu am găsit nici un rînd despre acest mare scriitor de limbă germană din România. Surpriza creştea pe măsură ce foiletam cărţoiul ambasadorului UNESCO (în timpul liber cronicar de fotbal pentru un ziar din Bucureşti): nu erau pomeniţi nici alţi scriitori de lb. germană, cei mai mulţi trăitori acum în Germania, unde au emigrat pe vremea lui Ceauşescu. Deşi au publicat cărţi cît au stat aici iar după ’89 au fost traduşi în româneşte şi, în plus, au făcut destule servicii literaturii naţionale (de pildă, au tradus şi promovat mulţi scriitori români), numele unor Herta Müller – propusă pentru premiul Nobel -, Gerhardt Csejka, Werner Söllner, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner ş.a. nu sînt prezente nici măcar la indexul istoriei amintite! Dacă nu sînt prinşi ca individualităţi, atunci ca grup musai trebuie să existe – mi-am zis; aiurea, în capdeopera capriciosului critic nu e pomenită nici măcar mişcarea literară „Aktionsgruppe Banat”, un reper, presupun, pentru literatura de limbă germană de la noi, dar şi pentru unii scriitori şi cititori de origine română, cum ar fi subsemnata…

Pentru acei cititori ai ziarului care nu ştiu ce e „Aktionsgruppe Banat” (Grupul de acţiune Banat), voi cita definiţia succcintă de pe Wikipedia: „gruparea tinerilor autori contestatari de limbă germană din Timişoara, care a existat între anii 1972 şi 1975”. Din această mişcare au făcut parte cei mai mulţi dintre autorii semnalaţi mai sus; aceştia şi alţi cîţiva au publicat în 1982 o antologie de poezii,Vînt potrivit pînă la tare (Mässiger bis starker Wind, titlu împrumutat de la un poem al lui Bossert; ed. Kriterion, antologator Peter Motzan), antologie devenită, de asemeni, celebră. Toţi, în mod programatic, scriau o literatură atentă la real, la concretul ordinar al vieţii din perioada comunistă. Şi toţi, după ştiinţa mea, au fost, într-un fel sau altul, victime ale Securităţii române : supravegheaţi, anchetaţi, daţi afară din slujbe, unii înfundînd şi puşcăriile, cei mai mulţi s-au salvat pînă la urmă prin exilul în Germania.

Am încercat să-mi explic de ce N. Manolescu ignoră total existenţa acestor scriitori; în afară de teama, care mă face să mă crispez, ca majoritar ce sînt, că şi pentru el în România trăiesc şi scriu numai români, ar mai fi una: spus pe scurt, optzeciştii de limbă germană vedeau altfel literatura decît vedetele optzecismului românesc, formate în celebrul Cenaclu de luni, condus de N. Manolescu însuşi. În timp ce reprezentanţii mişcării „Aktionsgruppe Banat” făceau o literatură profund înşurubată într-un real dramatic, o literatură „opusă unui estetism elitarist, apolitic şi distanţat de realitatea imediată” (cum spunea William Totok în revista Contrafort, prin 2003, probabil făcînd aluzie chiar la estetica lunediştilor), românii purtau cu mîndrie drapelul esteticului, al ludicului, al intertextualităţii, al postmodernismului relativizant etc. Cu doar cîteva excepţii, dintre care o voi aminti numai pe Mariana Marin, care a şi mărturisit că, după ce l-a cunoscut pe Rolf Bossert, a fost influenţată de ideile scriitoriilor de limbă germană…

***

Destinul lui Rolf Bossert (n.1953) a fost tragic. Atunci cînd haina vieţii româneşti i-a devenit prea strîmtă – mai ales după ce, în 1981, a fost bătut crunt de securişti -, a depus cerere de emigrare împreună cu soţia şi cei doi copii. Ca urmare, a fost dat afară din slujbă, şi-a pierdut dreptul de a publica, a fost anchetat, i-au fost confiscate manuscrisele. În 1985 reuşeşte să plece în Germania, însă la doar opt săptămîni de la sosire, îşi pune capăt zilelor, aruncîndu-se pe fereastra lagărului unde locuia. Din datele oferite de volum, nu aflăm clar motivul sinuciderii…

Volumul bilingv Stau pe treptele vîntului (a cărui traducătoare, scriitoarea Nora Iuga, e şi ea complet ignorată de opul manolescian) e o antologie din textele lui Bossert din perioada 1972-1985, adică din toată cariera lui de scriitor, derulată în cei mai siniştri ani ai dictaturii comuniste. Poemele, simple, fără panglici şi joculeţe lingvistice, au un dramatism şi o violenţă rar întîlnite:  „Minţiţi cu neruşinare că aş fi fost / beat? Eu nici nu v-am învinuit. N-a fost / decît un accident, se întîmplă. / Dar aveţi conştiinţa încărcată. Ştiţi / că m-aţi omorît. Chiar dacă / a fost un accident /…/ Sînt zguduit, chiar mort, de respiraţia asta uniformă / a convingerilor lor. / Aşa n-are cum să meargă / totul bine. Mă culc cu neplăcere, mă culc pe tare şi / ceva atîrnă strîmb. Doamna lume în chingi? Va trebui / să cercetez. Ptiu, doamne, că era să uit: Semnează / certificatul meu de deces, altfel mă cheamă şi duminica / următoare la lucru. Trimiteţi-l la muncă pe ăla de mi-a / montat aparatul de ascultare între crinii care put”, spune Bossert în poemul „După aceea” (Danach), publicat în 1981 în revista clujeană Echinox. Parcă e altceva decît a vorbi despre blugişori, ţîţişoare, amoruri juvenile etc., teme bătute de poeziile unui, să zicem, Cărtărescu, în aceeaşi perioadă… Din păcate, spaţiul nu-mi îngăduie să vă dau şi alte citate din opera poetului şvab, rămînînd să mă credeţi pe cuvînt, pînă vă veţi convinge singuri, că e un creator autentic şi un revoltat în cel mai adevărat sens al cuvîntului.

*Editat de Institutul Cultural Român, 2008; selecţie şi trad. de Nora Iuga; prefaţă Gerhardt Csejka, postfaţă, Ernest Wichner.

Read Full Post »

( Epilog la volumul meu de publicistică Românul imparţial)

Întîmplarea nu mai e chiar nouă, dar o povestesc aici pentru a-i pune în gardă pe colegi, ca să nu păţească ce-am păţit eu cu un volum de publicistică, scos anul acesta. Dacă o povestesc abia acum, e pentru că abia acum mi-au mai trecut necazul şi sila provocate de ea, deşi cartea a rămas condamnată la soarta ingrată de a fi murit înainte de a se fi născut.

La începutul lui 2011, am primit un mail din partea editurii Dacia XXI de la Cluj, semnat „director editorial Anca Dejeu”. În mail, doamna cu pricina îmi cerea să-i dau spre publicare o antologie de poezii proprii. Nu ştiam nimic despre această editură; cum prietenii la care m-am interesat nu mi-au spus nimic de rău, am reacţionat favorabil la mail. Dar, fiindcă nu puteam să dau antologia promisă deja Paralelei 45 (cu care eram în discuţii de cel puţin 3 ani, din vina delăsării mele), i-am propus dnei Dejeu o culegere de articole. Nu a răspuns decît după vreo două luni, cerîndu-mi, repede, cartea de publicistică. Fireşte, nu lucrasem la ea, fiindcă nu ştiusem în tot acest interval dacă o vor sau nu. M-am apucat de căutat – prin computer, prin mape, prin site-urile ziarelor şi revistelor în care publicasem – articole, tablete şi mici eseuri. Au urmat selecţie, corectură, rescriere şi, fireşte, stres, cu atît mai mult cu cît, tot atunci, am decis că e cazul să trimit şi culegerea de poezii Areal la Paralela 45, chiar dacă nu făcusem pe ea atîta muncă de editor cît mi-aş fi dorit şi cît se impunea.

Cam pe la începutul lunii mai, am expediat volumul de publicistică, intitulat Românul imparţial, la Dacia XXI. Între timp, am semnat şi contractul care, cu excepţia tirajului de doar 150 de exemplare, era ca oricare contract pe care l-am semnat pînă acum, adică se obliga să asigure difuzarea şi promovarea produsului. În cîteva zile, mi s-a trimis BT-ul cărţii; surpriză neplăcută, undeva pe ea scria că „apare cu sprijinul primăriei” din Prisacani, satul meu natal. I-am scris doamnei Dejeu că nu sînt de acord cu asemenea înscrisuri pe carte şi nici cu ideea de a lua bani de acolo. Ca să mă asigur, l-am sunat şi pe primarul din sat, domnul Constantin Chirilă, avertizîndu-l să nu dea nici un ban pentru mine – mă gîndeam că, nu de alta, dar la vîrsta asta ar fi trebuit să donez eu bani satului, nu invers.

La scurt timp, m-am trezit cu un telefon de la Ion Vadan, directorul editurii: insista să fiu de acord cu subvenţia din partea primăriei din Prisacani; i-am spus hotărîtă că, dacă asta e condiţia să-mi apară cartea, atunci renunţ. Omul mi-a tipărit-o, fără înscrisul cu pricina, mi-a dat exemplarele de autor, dar apoi şi-a bătut joc de ea: nu i-a făcut promovare şi nu a trimis-o în librării (cu o singură excepţie cunoscută de mine, librăria Junimea din Iaşi, fapt pentru care le mulţumesc doamnei Narcisa Gherghe şi prietenilor de la Sedcom libris care au cerut-o expres de la editură, aflînd de la mine de existenţa ei). Am sunat la Dacia XXI şi le-am scris pe mail, cerîndu-le să respecte contractul, dar nu mai erau de găsit, de parcă intraseră în pămînt! După insistenţe, spre finele lui august am primit, în fine, o scrisorică prin care mă puneau la curent că au expediat cartea la cîţiva dintre cei trecuţi de mine pe o listă de „protocol”, dar că în librării nu o pot trimite, nefiind cerere pentru ea! De silă, nu am mai răspuns nimic: editorii de la Dacia XXI încă nu au aflat că, dacă vrei să vinzi o marfă, trebuie să o promovezi, să faci să se afle de existenţa ei. Fireşte, ar fi trebuit să-i acţionez în judecată pentru nerspectarea contractului, însă un asemenea gest era şi este peste puterile mele.

Prea tîrziu am aflat apoi că şi alţi scriitori căzuseră în aceeaşi capcană cu editura dlui Vadan. Acum îmi rămîn nelămurite mai multe lucruri: de ce nu m-a avertizat din timp că urmăreşte să implice primăria din satul meu – refuzam din start şi nu mai pierdeam vremea unii cu alţii; de ce, aflînd eu abia în stadiul bunului de tipar şi refuzînd, mi-a tipărit, totuşi, cartea, cheltuind nişte bani, fie şi pentru 40-50 de exemplare, cîte bănuiesc eu că a scos; şi de ce, dacă tot a tipărit-o, nu s-a purtat omeneşte, ca să nu spun profesionist, cu ea?

P.S. O prietenă, profesoară de limba română şi directoare de colegiu, a încercat să cumpere cartea de pe net. Oricîte combinaţii a încercat pentru semnele indicate drept cod, nu a avut nici un succes: i se răspundea mereu că a greşit codul!

(Ziarul de Iasi, dec.)

PPS. Colegul Ovidiu Pecican mi-a trimis linkul la un articol, pe aceeasi tema, al colegului George Vulturescu. (Articolul ar fi avut si el nevoie  de o lectura a unui redactor profesionist, cum e nevoie in absolut toate cazurile inaintea publicarii unui articol sau a unei carti. Insa, se pare ca, pe masura ce meseria de redactor e tot mai necesara, ea e tot mai dispretuta in lumea romaneasca!) Iata linkul: http://ovidiupecican.wordpress.com/2011/01/27/george-vulturescu-%e2%80%9eharababura-editoriala%e2%80%9d/

Read Full Post »

Read Full Post »

De Sfîntul Nicolae, ziua tatălui meu, la întoarcerea de la serviciu m-am oprit, ca în fiecare an de la trecerea tatei în nefiinţă, la Catedrala Mitropolitană să aprind o lumînare şi să mă rog pentru odihna sufletului său. Mai întîi, am avut, fără nici o plăcere, un pic de parlamentări cu femeia îmbrăcată ca o călugăriţă care vindea în tinda Mitropoliei obiecte de cult, de la care voiam să cumpăr lumînări. În loc să-mi răspundă de la bun început „nu mai am lumînări”, mă tot trimitea afară, scurt, şi eu nu pricepeam de ce. În fine, am înţeles, am ieşit – eram deja puţin contrariată – şi am cumpărat lumînări de afară, apoi m-am întors în catedrală. Coadă mare numai la Sfînta Paraschiva, în rest, doar zece-douăzeci de oameni. M-am aşezat la o coadă mică în faţa unui altar din mijlocul gol al sălii. În timp ce aşteptam să-mi vină rîndul la închinăciune, m-am uitat în jur şi, printre altele, am văzut chiar lîngă mine un bărbat îmbrăcat într-un parpalac negru, pe spatele căruia erau brodate cu auriu cuvintele „Pază şi ordine”. Abia am apucat să mă întreb ce rost avea un asemenea personaj, şi mai ales la vedere, în mijlocul Casei domnului, că mi-a venit rîndul să mă reculeg în faţa icoanei (nu am apucat să văd ce sfînt era). Am început să şoptesc propoziţia ticluită dinainte şi, înainte de a apuca s-o termin, cineva m-a bătut pe umăr: am tresărit. Era Paza şi ordinea! „Ce s-a întîmplat?” am întrebat. Bodyguardul mitropolitan a bolborosit ceva, făcînd semn celui din spatele meu să avanseze, adică să-mi ia locul. Am replicat revoltată: „dar cum e cu putinţă să nu-mi daţi voie să-mi termin rugăciunea?” „Tre’ să faceţi loc, doamnă, vine preotul!”

Ei, şi uite aşa am aflat eu care e rostul serviciului de Pază şi ordine din Mitropolie. Ca să nu te scape din ochi, pe tine, cel care te rogi la sfinţi. Prin urmare, tre’ să te rogi scurt, eventual numai în consoane, cum fac în zilele noastre tinerii sau sms-iştii – Sf Is Chr, rgt pt mn, de pildă –, provocînd astfel cine ştie ce confuzii (ceri o motocicletă şi sfîntul îţi dă o motoretă, să zicem)! Asta, fireşte, dacă vrei să apuci totuşi să-i spui ce ai de spus celui în faţa căruia te-ai oprit şi pe care speri, nu?, să-l convingi să te ajute. După care, trebuie s-o ştergi rapid, să nu încurci treburile, ca prostul! Ca şi la carne sau lapte pe vremuri, coada la sfinţi tre’ să se mişte repede, disciplinat, ordonat: vreo 15 secunde în faţa Maicii Domnului, poate cam 20 în faţa lui Isus şi numai cam vreo 5 în faţa Sfintei Paraschiva, că acolo e mereu multă lume. Şi, pentru Dumnezeu, renunţă, creştine, la interiorizare în Mitropolie, nu e timp de asta! Nu uita: ciocul mic, atenţie maximă la mişcările din jur, vigilenţă totală să nu-l obstrucţionezi şi deranjezi din misia lui pe slujitorul Domnului şi să nu-l faci pe bodyguardul creştinesc să-şi piardă slujba! În rest, cum rămîn lucrurile cu sufletul tău şi cu tine, cel intrat în sfîntul lăcaş taman ca să fii întîmpinat cu blîndeţe şi înţelegere, ca să te reculegi, ca să te linişteşti, ca să scapi de comenzi şi plan şi time is money, e treaba ta. Important e doar: pază, ordine şi disciplină, că altfel eşti trimis la plimbare de oamenii bisericii.

Ieşind de la Mitropolie umilită şi mult mai tulburată decît am intrat, m-am gîndit cu necaz: păi, dacă Dumnezeu e oriunde, atunci e şi în trupul unui copac. Or, dacă te rogi în faţa unui copac, măcar de un singur lucru eşti foarte sigur: că nu te pune nimeni pe fugă înainte de a termina să spui ce ai de spus Domnului sau vreunui sfînt protector!

(Ziarul de Iaşi, dec. 2011)

Read Full Post »