Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2010

În ultimul număr al revistei “Contrafort” (de găsit pe site-ul http://www.contrafort.md), poetul Dorin Tudoran, care a făcut înainte de ’89 dizidenţă anticomunistă, e intervievat de directorul publicaţiei, poetul Vasile Gârneţ. Nu intenţionez aici, într-un spaţiu limitat, să trec în revistă întregul interviu, foarte incitant în întregime; ci doar să glosez pe marginea unuia din răspunsuri, referitor la o temă interesantă pentru mulţi (Tudoran o aminteşte doar în treacă, detaşat). Citesc deci următoarea şocantă mărturisire: aflat la un tîrg de carte de la Bucureşti, Tudoran – trăitor acum în SUA – se întîlneşte cu regretatul Marin Mincu. Criticul s-a uitat lung la poet, zicîndu-i, în loc de bună ziua : “Ştiu. Sunt un porc. Dar tu eşti de vină.” Poetul, nedumerit, cere lămuriri şi află că a fost eliminat dintr-un condei de către Mincu din proaspăt atunci tipărita sa istorie literară, pe motiv că nu-l citase într-o listă mai mare de critici! Degeaba i-a explicat DT că înşiruirea acelor critici dintr-un text mai vechi era legată de un subiect anume, nu de valoarea lor generală, de prestanţa lor în viaţa literară, Mincu nu s-a arătat mai conciliant. În glumă, Tudoran i-a propus tîrgul următor: el să-l pomenească într-o viitoare convorbire, iar la a doua ediţie a istoriei, Mincu să adauge capitolul dedicat poetului, scos la mînie din prima ediţie. “Marin se uită la mine şi, cu imensa lui lipsă de umor, îmi spune: Nu. Eu nu fac asemenea compromisuri.Te-am scos, te-am scos şi scos rămîi, dar tu ştii că te consider un poet foarte important”(s.m.)!

Pentru cel care nu cunoaşte cît de arbitrară e viaţa literară de la noi, e greu de înţeles asemenea schizofrenică atitudine din partea unui profesionist de la care aştepţi, naivul de tine, obiectivitate, imparţialitate, responsabilitate faţă de valoare. Mai ales cînd te gîndeşti la frumoasa detaşare de sine a unui critic precum Eugen Lovinescu, care, deşi prezentat într-o lumină crudă de tînărul Eugen Ionescu în Nu, cartea lui nonconformistă, nu s-a răzbunat pe cel care îl desfiinţase, pur si simplu!

Dar nu doar Dorin Tudoran a fost victima unui asemenea gest arbitrar din partea lui Mincu: şi poeta Angela Marinescu mi-a spus ce-a păţit cu acelaşi autor: calificativele onorante puse la adresa ei într-o cronică s-au întors în istorie cam în reversul lor, după ce criticul şi poeta au avut o dispută. Cu siguranţă, însă, destui alţi scriitori, neincluşi în istoria aceasta, au şi ei la activ diverse păţanii cu autorul, care i-au costat. În ce mă priveşte, Mincu a considerat drept argument zdrobitor pentru ignorare faptul că nu m-am dus să citesc la cenaclul “Euridice” din Bucureşti, pe care îl conducea. Cînd i-am spus că în perioada în care mă programase pentru lectură trebuia să fiu prezentă la o ceremonie legată de moartea mamei, criticul mi-a răspuns, foarte supărat : “ M.C., înseamnă că nu eşti o poetă atît de importantă dacă te ţii de fleacuri!”

În acelaşi interviu din “Contrafort”, Dorin Tudoran aminteşte şi că nu s-a regăsit nici în “Istoria…” lui Manolescu. Cum naiba să nu te miri? Toate cărţile sale au avut cronici foarte favorabile şi au fost recompensate cu diverse premii şi, totuşi, la ora bilanţului, nu există! Nici aici Tudoran nu e singurul cu asemenea tratament arbitrar: mulţi alţi scriitori, ale căror cărţi au fost primite foarte bine de-a lungul timpului, au şocul de a vedea că nu sînt consideraţi demni de a intra în istoria lui Manolescu (majoritatea cronicilor, foarte acide, au amendat acest lucru) sau în istoriile, bilanţurile şi analizele făcute de aceiaşi critici care i-au declarat de-a lungul timpului valoroşi!

Dar arbitrarul vieţii literare româneşti cunoaşte multiple feţe.

Iată alte cîteva, la întîmplare: cărţile tale sînt întîmpinate foarte favorabil de criticii de vîrf ai momentului, care te numesc “scriitor foarte interesant, scriitor de primă mînă, scriitor de raftul întîi, scriitor foarte important, valoros, original etc.”, pentru ca apoi, stupoare, să te trezeşti aneantizat într-un dicţionar de către un critic-cercetător care ignoră complet felul în care ai fost receptat în epocă. E complicat, nu?, să meargă la bibliotecă şi să citească ce s-a scris despre tine, aşa că scrie el la repezeală două rînduri pe un colţ de birou, rînduri în care – dacă, vai, ţi-ai permis un gest critic sau nu l-ai salutat cînd v-aţi văzut ultima oară – te face una cu pămîntul. Un prieten mi-a relatat şi următoarea întîmplare, care ar fi tristă, dacă… n-ar fi de-a dreptul hilară: “am fost inclus într-o istorie literară cu o cronică la primul roman (atîta avea scris despre mine domnul cu pricina, cînd s-a decis că ar trebui să aibă şi ambiţia de a semna o istorie literară!); în scurta notă biobibliografică în care mă prezintă, autorul istoriei spune că sînt <un poet valoros> al generaţiei mele. Totuşi, la capitolul <poeţi> eu nu sînt de găsit nici cu lumînarea!”

Tot din categoria “arbitrarul vieţii literare româneşti” fac parte şi alte întîmplări de genul: cărţile tale se bucură de cronici foarte favorabile, dar nu eşti luat în seamă la premii. Sau: eşti nul ori aproape nul ca scriitor, dar eşti copleşit de premii (a se vedea premiile Uniunii Scriitorilor sau ale unor asociaţii de scriitori, mai ales cea din Iaşi, din primul deceniu postdecembrist şi nu doar). Dar şi: cărţile tale trec neobservate, însă primeşti premii foarte importante. Ori: poţi fi cîştigătorul unor premii foarte importante, totuşi, următoarea carte se întîmplă să treacă total nebăgată în seamă, chiar foarte bună fiind. Sau: unii spun despre cartea (/ înzestrarea) ta că e zero, alţii te învelesc în superlative. Unii spun că scrii o literatură foarte virilă, alţii – foarte feminină…

Nu am epuizat nici pe departe lista paradoxurilor lumii literare româneşti, dar trebuie să mă opresc aici, cu convingerea că singurul efect al acestui articol va fi nu o discuţie pe bune, între scriitori, despre cele semnalate cu toată buna credinţă de mine, ci că mi se va da mie peste degete, pentru că am îndrăznit să fluier în biserică…

P.S. Nu altă viaţă te aşteaptă în România dacă ai vreo obiecţie critică la adresa unei reviste literare: în veci de veci nu mai eşti publicat sau recenzat în ea. De aceea, chapeau bas pentru colegii de la “Contrafortul” din Chişinău, care, tot în ultimul număr, îi dedică două cronici celui din urmă roman al lui Vasile Ernu, deşi prozatorul a spus cuvinte deloc amabile despre publicaţie!

(Publicat în “Ziarul de Iaşi”)

Anunțuri

Read Full Post »

dacă vineri trebuie să achit factura la apă, chiar de luni îmi spun mereu, îngrijată:

am de plătit factura la apă, tre’ să plătesc factura la apă!

e vorba să merg în vară la Praga? încă din iarnă îmi tot repet:

am de mers la Praga, tre’ să mă duc la Praga!

de aceea, e cum nu se poate mai crud să ştiu că voi muri. nu e zi să nu-mi zic:

am de murit, tre’ să mor!

Read Full Post »

Am în mînă o carte pe cît de monumentală (peste 800 de pagini), pe atît de mişcătoare: Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu, grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului şi detenţiei*, semnată de fiica lui Toma Arnăuţoiu, dna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu. Volumul a dorit să marcheze comemorarea a 50 de ani de cînd Tribunalul militar al Regiunii a II-a i-a condamnat la moarte pe tatăl şi unchiul autoarei şi pe încă 14 oameni implicaţi în activitatea acestui grup, toţi executaţi de autorităţile comuniste în noaptea de 18-19 iulie 1959. Alţi 100 de simpatizanţi, gazde, susţinători (studenţi, preoţi, intelectuali, ţărani din zona Cîmpulung-Muscel), printre care şi Elisabeta Rizea – au primit condamnări de la 3 ani la închisoare pe viaţă, degradare civică şi confiscarea totală a averii.

Documentele incluse în volum – declaraţii, vădit smulse în timpul unor interogatorii durînd şi 10-12 ore sau sub tortură, procese verbale de interogatorii, note informative, rapoarte despre planurile şi acţiunile întreprinse de Securitate pentru a-i prinde pe rebeli, ordine, acte de acuzare, pagini din jurnalul scris, la îndemnul lui Toma, de tînărul membru al “bandei”, Constantin Jubleanu, sentinţe judecătoreşti etc.- au fost găsite în arhivele CNSAS de dna Voicu-Arnăuţoiu; ele luminează istoria acestui probabil cel mai longeviv grup de rezistenţă anticomunistă română (1949-1958), autointitulat “partizanii libertăţii” – cum semna Toma Arnăuţoiu unele bonuri de achiziţie. Cum se explică faptul că, în timp ce alte grupuri naţionale sau din ţările vecine erau lichidate chiar şi numai după un an-doi de funcţionare, cel al fraţilor Arnăuţoiu – nu e singurul, fireşte – a supravieţuit atît de mult timp? Eu presupun că acest lucru a fost posibil datorită inteligenţei, mobilităţii şi capacităţii de organizare a capului mişcării, datorită carismei lui personale, care i-a adus mulţi susţinători şi, nu în ultimul rînd, datorită armelor şi diverselor obiecte foarte utile (binocluri, hărţi ale zonei etc.) păstrate din timpul războiului. De altminteri, dacă nu intervenea şi aici trădarea, probabil grupul nu ar fi fost prins niciodată.

Pentru cei foarte tineri, care ştiu prea puţin despre circumstanţele istorice ce-au favorizat apariţia mişcărilor de rezistenţă postbelică în care se încadra şi cea a fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu, iată cîteva repere: pierzînd războiul, ţara a fost ocupată de sovietici, fapt care a însemnat instalarea prin fraudarea alegerilor a comuniştilor; birurile impuse de stat ţărănimii în urma reformei agrare din ’45 au atins cote ameţitoare; proprietăţile industriale au fost naţionalizate, cele agricole trecute, prin colectivizarea începută în 1949, în stăpînirea statului; partidele politice au fost interzise, membrii lor de frunte fiind arestaţi, ca şi mulţi industriaşi, comersanţi, reprezentanţi ai elitei ţărăneşti şi intelectuale; Biserica ortodoxă a devenit obiect de persecuţii, cea Greco-catolică a fost scoasă în afara legii etc. Şi asta pentru a se face loc “revoluţionarilor de profesie” – comuniştii.

Neputîndu-se împăca defel cu abuzurile şi samavolnicia instalate în ţară – şi convinşi fiind că nici americanii şi occidentalii nu se vor împăca, iluzie creată şi de posturile de radio în limba română de la Londra, Paris şi Madrid, care “sprijineau mişcarea de rezistenţă” (cf. “Cuvîntul înainte” al volumului, semnat de Nicolae Henegariu) – , mulţi locuitori au luat drumul munţilor şi al codrilor, constituindu-se în mişcări de rezistenţă independente, necoordonate de un centru. Iluzia intervenţiei puterilor lumii s-a risipit definitiv cu ocazia revoluţiei din Ungaria, din 1956. Deşi s-au lămurit că nu mai au ce aştepta din partea americanilor şi a occidentalilor, unii partizani români, precum cei din mişcarea de rezistenţă de la Nucşoara, nu s-au predat, continuîndu-şi opoziţia.

Grupul de la Nucşoara a fost iniţiat în 1949 de colonelul Gheorghe Arsenescu, care apoi s-a separat de el ; acest grup, numit “Haiducii Muscelului”, cuprindea la început 16 oameni, nucleul său dur fiind format din fraţii Arnăuţoiu şi Maria Plop din satul Prisacani, fata probabil alungată de vremuri şi sărăcie din judeţul Iaşi tocmai în capătul acela de ţară. Ţin să mai spun că Toma, fost ofiţer în armata regală, şi Petre Arnăuţoiu erau fii ai unui învăţător foarte înstărit – şi şef al ţărăniştilor locali – din comuna devenită deja celebră.

Timp de aproape 10 ani, membrii grupului de rezistenţă Arnăuţoiu, din ce în ce mai puţini, îşi duc zilele în munţi, gravitînd în jurul cîtorva sate din zonă: se mută dintr-un bordei în altul, pentru a nu fi prinşi; achiziţionează legal sau cu complicitatea gazdelor – spre final şi forţat – alimente de pe la stîni, exploatări forestiere, cabane, trecători, grădini; deşi Toma Arnăuţoiu era, după cum mi s-a părut, un bărbat lucid şi măsurat la vorbă şi la gest, sînt nevoiţi să se răfuiască şi între ei (ajungînd chiar să omoare pe un camarad foarte turbulent, care împuşcase cîţiva securişti şi miliţieni); coboară prin sate pentru a primi informaţii şi ajutor ; discută “duşmănos împotriva regimului democrat-popular”; scriu uneori scrisori către reprezentanţii locali ai puterii comuniste, ameninţîndu-i că Dumnezeu – pe care ei “l-au dat afară din sat”, după expresia foarte plastică a lui Toma, un cititor al lui Radu Gyr – le va plăti într-o zi pentru toate fărădelegile lor… Şi toate astea făcute pînă în ’56 cu speranţa venirii americanilor şi a occidentalilor; după ‘56, eşuîndu-le vagile planuri de fugă din ţară, probabil cu moartea în suflet.

La momentul arestării – 20 mai 1958 – în grup mai rămăseseră doar 5 persoane: fraţii Arnăuţoiu, tînărul Constantin Jubleanu – împuşcat pe loc, fiindcă s-a opus arestării -, Maria Plop şi… fetiţa ei şi a lui Toma, născută în 1956, într-o grotă din munţi. E vorba de Ioana-Raluca (autoarea cărţii de faţă), supravieţuitoare prin miracol, care, după arestarea părinţilor, e trimisă la orfelinat iar ceva mai tîrziu intră într-o familie adoptivă. Nici nu se putea altfel: tatăl fusese executat, iar mama, condamnată la muncă silnică pe viaţă, mai puţin… norocoasă, a avut parte de o moarte lentă, decedînd în ‘62 în închisoarea de la Miercurea Ciuc (diagnostic: “insuficienţă circulatorie şi TBC pulmonar”!), la vîrsta de numai 35 de ani: ce nu au putut face frigul şi umezeala anotimpurilor din munţi în aproape zece ani, au făcut tortura, frigul şi umezeala din puşcăriile comuniste în doar patru ani…

Aici aş vrea să menţionez un lucru din jurnalul scris de tînărul partizan Constantin Jubleanu în condiţiile aspre ale vieţii lor de “bandiţi”, de “terorişti”, cum erau numiţi de către autorităţile comuniste. În aceste puţine pagini – în care autorul îl numeşte pe conducătorul grupului, cu vădit respect, “domnul Tomiţă” – , se strecoară pe ici-pe colo, printre relatările pe scurt şi cu sufletul la gură ale întîmplărilor mari, şi detalii care personalizează, “umanizează” această istorie, parcă desprinsă dintr-un film (!): de pildă că într-o zi, întorcîndu-se grupul şi găsind bordeiul ruinat, pînă la repararea lui Maria Plop a ţinut-o tot “într-o jale” din cauza frigului iernii; sau că, după ce au sfătuit-o să nu tragă dacă va fi prinsă, bărbaţii au plecat la vînătoare, lăsînd-o singură cu fetiţa zece zile în codru! Asemenea detalii m-au făcut să văd altfel, mai puţin… abstract, această aventură sinucigaşă a unor oameni zdruncinaţi profund din rostul lor de vremurile cumplite de după război; şi, mai ales, m-au ajutat să empatizez cu biata mea consăteancă, Maria Plop, o femeie foarte tînără şi fragilă, după cum o arată fotografiile din anexele volumului, forţată de împrejurări să trăiască amar de vreme în condiţii inimaginabile. Ei bine, în aceste condiţii biata Maria a rămas însărcinată, a născut şi a crescut timp de doi ani, pînă la arestare, un copil!

***

Nu se ştie cu precizie nici azi cîte grupuri de partizani au funcţionat pe teritoriul României, întrucît fenomenul a rămas încă insuficient cunoscut la noi; am găsit în presă o informaţie că pe tot cuprinsul ţării ar fi existat măcar 200, dar că în documentele Securităţii ar fi fost numărate peste 1000! Nici numărul partizanilor nu e ştiut cu precizie: dna Voicu-Arnăuţoiu avansează cifra de “cîteva sute”. Cum însă partizanii erau susţinuţi şi ajutaţi de rude, prieteni şi vecini, rezistenţa anticomunistă, care s-a născut din durere, frustrare şi ură şi care a pus pe jar ani şi ani Securitatea şi Miliţia noii orînduiri, a avut proporţii mult mai importante decît ar putea-o indica numărul “haiducilor”. Cercetările vor limpezi şi acest episod de istorie românească şi-l vor aşeza în dreapta lui lumină, cu atît mai mult cu cît merită un asemenea efort cu asupra de măsură, el arătîndu-ne şi altfel decît slabi şi incapabili de solidaritate.

*Editura Vremea, 2009, ed. a II-a.

Read Full Post »

Eu cred în îngeri. Dar nu neapărat în cei imortalizaţi în atîtea picturi, laice sau religioase, ori în alt fel de opere – cu chipuri dolofane de copii şi aripi albe -, ci în cei deghizaţi în oameni, tineri sau bătrîni, femei sau bărbaţi. Şi cred, pentru că i-am văzut cu ochii mei. Au apărut în cîteva momente de mari cumpene ale vieţii mele şi m-au scos la lumină. Nu pot altfel să-mi explic cum de-am reuşit să depăşesc acele momente, care mi se păreau de nedepăşit…

Unul din cei din urmă îngeri care au apărut în viaţa mea – sper că nu vor fi şi ultimii – s-a întîmplat să fie o femeie, Maria, fostă bucătăreasă la Liceul militar din C., atunci pensionară. Vă daţi seama, sînt sigură că a ajuns să-mi fie vecină, pentru o scurtă perioadă, nu pentru că fiica ei, divorţînd, a avut nevoie de ea să o susţină moral şi să-i ţină copilul, pînă la plecarea definitivă a tuturor în oraşul natal, ci… şi pentru a fi lîngă mine cînd am avut acea încercare, vezi bine, vezi bine!

Abia apucasem să observ prezenţa lor în apartamentul de alături şi să schimbăm numai cîteva vorbe, cînd într-o zi am fost adusă de la spital, în plină iarnă, invalidă şi într-o totală stare de şoc. Credeţi că a fost o întîmplare că ea era chiar atunci la uşa blocului şi a văzut ce-i cu mine şi, pe deasupra, m-a şi recunoscut? Nu, n-a fost o întîmplare, ca dovadă că, imediat după ce au plecat cei care mă aduseseră de la spital, Maria s-a înfăţişat la mine, înainte chiar de a fi apucat eu să mă dezmeticesc măcar cît să mă gîndesc: ce naiba o să fac de una singură, imobilizată la pat cum eram?!

Harnică, deschisă, pozitivă, cu o privire veselă tot timpul şi un zîmbet luminos, Maria cea blondă „m-a înfiat” şi pe mine urgent: îmi făcea curat, mîncare, cumpărături, îmi plătea facturile, mă dădăcea ori mă punea la curent cu poveştile celorlalţi vecini, pe care nu le prea ştiam – totul cu atîta căldură, atîta eleganţă şi atîta bun-simţ, încît mă îndrăgostisem pur şi simplu de ea. „Uite, – îmi venea să-i spun amicei care mă ajuta şi ea în intervalul acela, încercînd în acelaşi timp să mă atragă într-unul din cultele neoprotestante – , dacă Maria ar fi în locul tău şi ar încerca şi ea să mă convertească, cine ştie?, poate m-aş lăsa convinsă!”

Cum era şi firesc, stînd noi două de atîtea ori, mai ales seara, la taclale, am aflat multe despre viaţa Mariei. Însă povestea cum a rămas ea demult fără soţ mi-a captat, de departe, atenţia.

Soţul Mariei, maistru constructor, a fost mobilizat la construirea Casei Poporului. După o bună bucată de vreme de la începerea lucrului la mamutul ceauşist, omul a primit învoire să-şi vadă familia, rămasă în orăşelul din nordul ţării. Şi-a văzut soţia şi fata, a mai reparat ceva pe ici-pe colo prin gospodărie şi s-a întors pe şantier. La doar cîteva zile de la plecarea lui, Maria s-a trezit cu un telefon de la Bucureşti, din care a aflat că bărbatu-său, după ce trăsese o beţie cruntă, a fost găsit mort pe o stradă, să-i zicem strada Lubeniţei; deci să se ducă să-şi ia mortul acasă! Femeia a rămas mută de uimire, neînţelegînd nimic: mai întîi, soţul ei nu bea niciodată să-şi piardă minţile, şi apoi ce să caute el pe strada Lubeniţei, care, cum s-a dovedit mai apoi, nici măcar nu exista în Bucureşti?! Treabă necurată, s-a gîndit Maria, „mai mult ca sigur da”, i-au răspuns superiorii ei de la Liceu, la care s-a dus să se sfătuiască ce are de făcut. „Să-ţi ţii gura, fată, că nu e de glumit cu ĂIA!”, i-au spus ei, ridicînd la cuvîntul „ăia” ochii în tavan, cum făceam toţi cînd vorbeam de mahării de sus.

Şi ea s-a dus la Bucureşti unde nişte tovarăşi sumbri au descusut-o pe toate părţile, dacă nu cumva soţul ei i-a arătat niscaiva planuri ale construcţiei Casei Poporului, „obiectiv de importanţă strategică”. Şi ea a spus că nu. Au lăsat-o închisă într-o încăpere fără mîncare şi fără apă, să se mai gîndească vreo cîteva ore bune, dar, cum răspunsul ei a fost tot „nu” – fiindcă acela era adevărul -, pînă la urmă au încărcat-o în tren cu mortul ferecat în sicriu şi au trimis-o acasă. A mai avut Maria ceva probleme şi cu înmormîntarea – că popa voia să-i îngroape soţul la un loc cu cerşetorii şi necunoscuţii, dar bucovineanca din ea nu s-a lăsat şi a reuşit pînă la urmă să facă să fie după voia ei…

Deşi rămasă văduvă cu un copil mic, prietena mea nu a primit nici ajutoare, nici pensie de pe urma bărbatului său. Nu i s-au dat nici banii cîştigaţi de el pe şantierele dintr-o ţară „pretenă”, promişi încă de cînd omul era în viaţă. Dar nici ea nu a făcut nimic pentru a primi ce i se cuvenea.

I-am ascultat povestea, spusă cu destulă detaşare, mirată că a renunţat aşa uşor la drepturile ei. „Bine, dar acum, cînd sîntem în democraţie, de ce nu faceţi cercetări, să aflaţi cum şi de ce l-au omorît şi să cereţi despăgubiri?” am întrebat-o, revoltată la culme. „Eh, tot EI sînt la putere şi acum! – mi-a răspuns Maria zîmbind – şi eu nu mai am nevoie de alte buclucuri! Că nu e bine să te pui cu dracu’!”. N-am putut s-o clintesc din pasivitatea ei. Poate că n-am ştiut nici eu să fiu prea convingătoare. Doar se vedea cu ochiul liber că avea multă dreptate. Şi discuţia asta avea loc la 15 ani de la căderea comunismului.

Read Full Post »

Patria

În timpul dictaturii comuniste patria avea pentru mine o aură apăsătoare şi sumbră. Fiindcă părea să fie, graţie manualelor şi propagandei feroce, un fel de ogradă cu ţarc, ce trebuia păzită cu neadormită vigilenţă împotriva duşmanilor dinafară (poftind la bogăţiile solului şi ale subsolului ei) şi a trădătorilor dinăuntru (doritori să o vîndă duşmanilor): ce mai încoace şi încolo, cuvîntul „patrie” devenise siamezul cuvîntului „duşmanii”. Patria nu exista de una singură, ci doar ca expresie: „duşmanii patriei”.

Aşa cum nu este de imaginat un scriitor fără unelte de scris sau un director fără ştampilă, cuvîntul „patrie” părea să nu poată fi imaginat fără salba de duşmani şi trădători. La expresia „duşmanii patriei”, atît de des întîlnită, în imnul de stat, în cuvîntările de la congrese şi plenare, în rapoartele şi dările de seamă, în editoriale şi predicile popilor, mi se făcea frig în spate şi deveneam brusc suspicioasă în ce mă privea: eram, cu siguranţă, şi eu un duşman al patriei, pentru că în mod cert nu se putea altfel, trebuia să existe ceva concret prin care am trădat-o. Şi dacă nu exista, eram culpabilă din născare, fie şi numai pentru că n-aveam vigilenţa în sînge: nu ştiam şi nici nu voiam să detectez în cel de lîngă mine, cu promptitudine şi isteţime, duşmanul potenţial al patriei. Ba, mai mult, îmi era atît de silă de tot ce auzeam, încît şi numai prin acest fapt eram un duşman al patriei: nu ardeam la temperatura patriotică reclamată zi şi noapte, nu transpiram de emoţie la gîndul atacurilor subversive ale spionilor dinafară şi la gîndul lucrărilor tainice şi insidioase ale trădătorilor dinăuntru…

Dacă era ţinta vie şi permanentă a pohtelor duşmane, patria socialistă nu putea fi, desigur, decît „înfloritoare”, indiferent de timp şi de standardele reale avortate de cifrele din ce în ce mai gravide ale rapoartelor oficiale. Patria mai era plină de „frumuseţi” a căror responsabilitate îţi îndoia umerii, „scumpă”, „bogată”, „multilateral dezvoltată”, într-un cuvînt, „socialistă”. Iar în ea trăiau „în armonie”, pe lîngă duşmanii sus-amintiţi, oameni „frumoşi”, „cinstiţi”, „harnici”, „muncind în înfrăţire”, luminaţi de un soare generos revărsat, la modul egal, şi peste uzină, şi peste ogor.

De regulă, evitam cuvîntul-torpilă „patrie”: instinctul de conservare se ferea să declanşeze în mintea mea acele gînduri în stare a-mi reaminti veşnic de suspiciunea şi de dispreţul pe care le resimţeam şi faţă de mine.

După căderea comunismului, mi s-a părut că acest cuvînt are şansa, şi el, să primească sînge în celulele mortificate. Fie şi doar pentru că ai dreptul la critică, fără a fi considerat un duşman decît de naţionaliştii primitivi, pentru care vorbele unui franţuz luminat de prin sec. XVII, „Înţeleg să-mi slujesc patria, criticînd-o”, sînt o butadă de neînţeles. Şi nu doar „ai dreptul la critică”, ci chiar trebuie să o faci. O altă vigilenţă ţi se cere acum, prin urmare, şi anume să critici: da, patria noastră e bogată, dar prost şi cu inconştienţă administrată; da, patria noastră e frumoasă, dar plină de tone de gunoi care-i sufocă porii, de drumuri părăginite, de oraşe copleşite sub pegra şandramalelor, a prafului, a cîinilor vagabonzi, a cerşetorilor, homeless-ilor şi beţivilor, sau de sate înecate-n noroi şi-n întuneric preistoric; admiţi că vor fi existînd şi trădători, dar poţi să protestezi dacă ţi se cere ţie, simplu cetăţean, să fii cu ochii în patru la ei, cînd există organe special plătite s-o facă; poţi să spui că sînt şi oameni harnici, dar cu mult mai mulţi şmecherii dispuşi la orice matrapazlîc numai ca să cîştige bani negri, în loc să-şi împlinească bine treaba acolo unde sînt puşi; cu mult mai mulţi demagogi care promit marea cu sarea înainte de alegeri pentru ca, după ce sînt aleşi, să se preocupe numai de bunăstarea personală. Şi destui naţionalişti care folosesc acest cuvînt ca pe o măciucă…

Protestez, scriu, sufăr, eu, scriitorul estic, condamnat parcă veşnic să tresar şi să-mi simt spatele îndoit de responsabilitatea patriei mele. Oare cînd voi putea spune ca Borges, eliberat şi senin, că „patria e un acord de chitară, cîteva portrete şi o spadă veche”?

Read Full Post »