Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2010

La mulţi ani!

Să aveţi sărbători frumoase şi un an nou plin de bucurii!

Anunțuri

Read Full Post »

Marele profesor



În urbe s-a răspîndit vestea că vine marele profesor. Urbea e cocoţată pe dealuri şi curbată pe văi, motiv pentru care marele profesor vine rar. Tot de aceea, urbea îl aşteaptă acum cu ardoare pe marele profesor.

Cînd înaltul oaspete a intrat în sala cu jaluzele a Palatului cărţii, urmat de ziaristul personal (un fost rugbist) şi cot la cot cu primarul urbei, urmat şi el de ziaristul personal (un fost şef la UTC, judeţul Alba), sala era plină cu profesorii superiori şi învăţăceii şi reflectoarele din urbe.

Marele profesor a vorbit despre lectură şi a citat copios din Kant şi Heidegger şi Kierkegaard ; cîteva doamne în vîrstă, care ascultau vocea lui melodioasă cu ochii închişi, au clătinat molcom şi afirmativ din cap în timpul citatelor, de parcă ar fi zis : „Da, da, şi noi i-am cunoscut odinioară, cînd eram mai tinere, pe Kant şi pe Heidegger şi pe Kierkegaard ! Ehei, tinereţea…“. Însă cînd marele profesor a spus brusc, dar calm, că azi nimeni nu mai citeşte, locul cărţii luîndu-l televizorul şi internetul, doamnele acelea au deschis ochii ca fripte şi s-au foit pe scaun cu reproş, trăgînd cu coada ochilor la tinerii învăţăcei şi la tinerele învăţăcele din stînga şi din dreapta lor…

Gazda sălii cu jaluzele din Palatul cărţii (un eminent istoric ce dovedise că stră-stră-stră- strămoşii sumbrienilor de azi purtau la pălărie o fibulă pe care, mister, numai locuitorii Atlantidei o aveau printre obiectele personale) a tuşit semnificativ în pumn şi atunci marele profesor, care se vede că punea mult preţ pe tuşitul semnificativ, s-a aşezat mai bine în scaun, a tras microfonul mai aproape şi a tuşit şi el semnificativ în pumn. O bună parte a sălii – mai ales cea în care erau profesorii urbei – a tuşit şi ea semnificativ în pumn şi pînă şi primarul urbei, cu obrajii lui rotunzi şi roz ca două poponeţe de purceluş din desenele lui Disney, s-a prins şi a tuşit la rîndul lui semnificativ în pumn.

Cuvintele calde pe care le-a rostit apoi marele profesor despre rolul lecturii în formarea de profunzime a unui om şi în modelarea unei naţiuni au fost sorbite cu nesaţ de toţi, cu atît mai mult cu cît toţi se simţeau vinovaţi că nu prea mai cumpăraseră cărţi în ultimii cinci ani din cauza scumpetei. Marele profesor ştia lucrul ăsta – doar nu degeaba avea ziaristul lui personal ! –, dar n-a vrut să-i culpabilizeze şi nici să lase o impresie apăsătoare. O, îi ura pe troubles-fête, numai sărăntocii sînt nişte troubles-fête. Aşa că a închis ochii şi a lăsat de la el.

Numai că un învăţăcel coşos şi în blugi rupţi n-a vrut să ia şi s-a trezit nitam-nisam vorbind despre greutăţi şi despre lipsa din ce în ce mai acută a speranţei pentru tineri în Sumbria. Şi, terminîndu-şi alocuţiunea, a întrebat sec dacă sus se are în vedere vreo soluţie „care să oprească exodul tinerilor spre Occident şi dacă lucrul ăsta nu vă doare…“.

Dar, prea crud fiind, n-a avut nici un spor : în ciuda vremurilor grele şi a muncii academice de o viaţă, marele profesor îşi păstrase seninătatea şi umorul. În timpul ăsta, tocmai a fost auzit cum spunea către primar :

– Să vorbim despre muieri !

şi văzut cum îi făcea acestuia tinereşte cu ochiul.

Primarul a rîs, iar ziaristul lui personal a scris în grabă, pe genunchi, titlul viitorului articol de la gazeta urbei : „Primarul nostru se arată îngrijorat de soarta tinerilor din R.C. Sumbria“ ; la rîndul său, ziaristul personal al marelui profesor scria şi el titlul viitorului articol din gazeta capitalei : „Marele profesor se dovedeşte, în ciuda vremurilor grele, un spirit care nu abdică de la misia grea a educaţiei tinerilor“.

Profesorul a rîs de rîsul primarului şi de propria lui glumă cu aşa hohote, încît o mică profesoară, fără simţul umorului şi strînsă într-un costumaş negru, s-a ridicat roşie în obraji, bîlbîindu-se penibil că, totuşi, cei care au suferit… prin închisorile politice… au rezistat nu cu bancuri despre muieri, ci cu poezii şi filozofie… şi erau frumoşi la suflet… după cum s-a văzut la televizor… şi îi durea de ce se întîmplă în jur… dar ea îşi cere iertare… nu vrea să-l supere pe marele profesor, ştie că el e cel care hotărăşte anual cui se acordă Legiunea de onoare pentru dascălii din provincie…

După care a tăcut la fel de brusc precum începuse.

Marele profesor a măsurat-o pe deasupra ochelarilor din creştet pînă la despicătura dintre sîni a bluzei şi i-a răspuns că nu, n-are de ce să se teamă, el nu mai e activ pe linia asta, dar sigur e încă activ pe altă linie…

Auzind acestea, primarul urbei a izbucnit într-o niagară de, ce mai, de zbierete vesele, ziaristul lui personal a rîs şi el cumva, ziaristul marelui profesor a rîs şi el, dar altcumva, şi toată lumea a început să aplaude înveselită şi uşurată, pentru că oaspetele tocmai se ridicase de plecare. Bătrînele doamne cu datul din cap se pare că adormiseră pe scaune, însă restul sălii era vioi. Numai tînărul coşos şi în blugi, cel cu întrebările de troubles-fête, stătea într-un colţ şi se uita opac – da, era clar că nu avea stofă, că era un sărăntoc sadea !

Cît despre profesorica strîns înfăşată în teaca neagră – dumneaei, profitînd de înghesuiala iscată printre scaune şi în jurul marelui profesor, a luat o înspăimîntată şi iute la picior, ieşind din sala cu jaluzele a Palatului cărţii : ziaristul marelui profesor, o huidumă, cu o faţă multă semănînd cu un aluat răscopt, se aplecase ca în glumă privind-o drept în ochi pentru o clipă şi dumneaei avusese convingerea că aluatul o să iasă din forma chipului şi o să se reverse peste faţa ei. Sufocînd-o.

Read Full Post »