Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2012

Îngerii mei

La început, pentru mine îngerii erau aşa cum îi vedeam la biserica din sat: goi, cu obrajii dolofani luminaţi de cîrlionţii blonzi ai părului mai mult decît de aureolă şi cu tot trupul numai vălurele de carne albă şi roz. Apariţiile acestea încîntătoare fie cîntau la o mică trîmbiţă, fie zburau cu ghirlande de flori în mînă prin aer ori în jurul Fecioarei, fie atingeau cu un deget scutecele Fiului divin, uitîndu-se pe furiş la Mamă, ca să se asigure că nu e rost de vreo chelfăneală pentru îndrăzneala lor. Dar, cu toată asemănarea îngerilor cu pruncii pămînteşti, ei îmi păreau abstracţi, trăind adică în ceruri intangibile şi neavînd nici o treabă cu nişte pîrliţi cum eram noi, cei din sat.

Nu mai ştiu de la cine şi cum am aflat apoi că fiecare om are un înger al său, care îl însoţeşte şi-l păzeşte, cam cum păzeam noi vacile cînd le duceam la păscut. Mai mult ca sigur mama mi-a spus, dar e posibil s-o fi făcut şi sora ei, nana Iustina, la care îmi petreceam adesea verile şi care avea o Biblie, lucru rar prin casele celor din jur – nişte pîrliţi, după cum v-am spus. Cînd am auzit una ca asta, am tras concluzia că mi-a fost şi mie repartizat un înger. L-am luat repejor în custodie şi l-am botezat Daniel.

Daniel avea vîrsta mea, musai vîrsta mea, adică nu era prunc. Fără să vreau, pe nesimţite, m-am sustras astfel de la dogma comună. Dar nu mi-am înregistrat disidenţa ca pe o revoluţie, nu m-am întrebat de ce îngerii erau pictaţi pe murii bisericii numai ca prunci, în timp ce Daniel era de-o seamă cu mine – el era îngerul meu şi îl vedeam cum voiam eu! Nu credeam neapărat că purta, ca şi mine, pantaloni scurţi de doc şi bluză albită de soare (de rochiţă de stambă nu putea fi vorba, îngerul meu era băiat sută la sută, fiindcă nu auzisem la nimeni cuvîntul „îngeriţă”), dar eram sigur de-o seamă, deci puteam fi buni tovarăşi. Era prezent mereu în grădină, în lunga vacanţa de vară. Poate nu ştiţi, dar şi el iubea nespus şi anotimpul ăsta, şi grădina noastră: aproape numai atunci şi acolo venea să ne jucăm împreună. Iarna nu ştiu unde se pitea, însă multe gînduri nu-mi făceam pe seama unei asemenea absenţe. De ce nu-mi făceam? Sînt posibile două explicaţii: fie aveam dosită în pliurile creierului o urmă de scepticism că îngerii chiar ar fi existat, fie numai soarele, minunea anotimpurilor solare şi, mai ales, vacanţele lungi îi dădeau consistenţă îngerulu: trebuia şi eu să mă joc cu cineva, cînd nu aveam cu cine, trebuia şi eu să fiu apărată sau răzbunată de cineva, mai ales cînd mirosea a cafteală cu frate-meu sau cu cine ştie ce mici diavoli ascunşi prin grădină…!

Nu era cel mai potrivit rol pentru Daniel?

Imaginea îngerului ca prunc am revăzut-o, mai tîrziu, în alte biserici româneşti ori catedrale de aici şi din străinătate, în puzderie de albume de artă, în cărţi. Treaba lor! Îngerul meu crescuse o dată cu mine. Acum îmi e clar că aşa gîndeam: Daniel ajunsese şi el mai întîi la adolescenţă, apoi la maturitate… Am dat din cap cu hotărîre, „Sînt de acord!”, cînd am găsit prin facultate la Marquez un înger bătrîn. Şi să vă spun de ce credeam că numai aşa şi cu nici un chip altfel stăteau lucrurile. Păi era o chestie de logică elementară: cum să poată un înger-copil să înţeleagă dramele unui om-adolescent sau ale unui om-matur? Doar se spune mereu despre copii: „eh, ce minte au ei?” Ce minte puteau să aibă, deci, îngerii-copii? Nu din cauza asta erau oamenii atît de nefericiţi, fiindcă îngerii lor nu puteau să-i înţeleagă? Ba da! Ei, şi atunci? Atunci, îngerul care mă proteja trebuia să fie de vîrsta mea. Însă, dilemă: nefericirea nu mă prea ocolea nici pe mine. Era clar că îngerul meu rămînea mai curînd o abstracţiune…

De un timp, cred iar cu tărie că îngerii nu sînt totuşi o abstracţiune, ci că ei chiar există. Eu cred în îngeri! Dar, să ne înţelegem, nu în cei imortalizaţi în atîtea picturi, laice sau religioase, ori în alt fel de opere – cu chipuri dolofane de prunci şi aripi albe –, ci în cei deghizaţi în oameni: copii, tineri sau bătrîni, femei sau bărbaţi, urîţi sau frumoşi, plini de doxă ori foarte simpli, bogaţi sau săraci, bolnavi sau sănătoşi, ba chiar şi cinstiţi sau impostori, nu are importanţă! Şi cred, fiindcă i-am văzut cu ochii mei şi fiindcă nu pot altfel să-mi explic cum de-am reuşit să depăşesc unele momente ale vieţii care mi se păreau de nedepăşit: ei, cu siguranţă ei au fost cei care m-au luat de mînă şi m-au scos la lumină! „Ei”? Deci eu am mai mulţi îngeri? Sau e unul şi acelaşi, apărînd, mereu sub altă înfăţişare, cînd mi-e foarte greu? Nu ştiu. Şi nici nu mă interesează. Bine că există. Mai devreme sau mai tîrziu, voi scrie o carte despre îngerii mei. Nu de alta, dar trebuie să afle că i-am ghicit sub aparenţa mundană.

Read Full Post »