Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2010

Teroriştii literari

Există măcar o republică în care regimul autoritar se vădeşte a fi cea mai indicată formă de guvernămînt: Republica literelor (şi a artelor, în general).

Ştie oricine că scriitorii nu sînt egali din naştere, precum cetăţenii. Unii se nasc doar cu talent mimetic, alţii cu talent, alţii cu geniu. Nici cînd e orbitoare valoarea nu se impune de la sine sau fără ezitări: să ne amintim că Proust a fost respins de editorul Gide, că Bacovia e anemic receptat în Istoria… lui Călinescu sau că Emily Dickinson abia de a fost băgată în seamă în timpul vieţii. Dacă şi specialiştii se mai pot înşela, cu atît mai riscant e să laşi lucrurile legate de literatură în voia principiului selecţiei naturale – deşi, zice Darwin, acesta a dus la evoluţia speciilor şi… generează liberalismul.

Şeful autoritar de drept, criticul profesionist – adică acela dotat cu pasiune, lecturi, spirit critic şi apt de un exerciţiu obiectiv şi responsabil – e indispensabil în menţinerea ordinii în Republica literelor, mai cu seamă că legile ei sînt diafane: nişte frumoase fără corp.

În lipsa autorităţii de drept, fără de care scriitorul-scriitor se simte jalnic, nu se instaurează democraţia, ci anarhia, care are drept rezultat crearea unor structuri paralele de tip mafiotic. Mafioţii – recte veleitarii – ies cu “mitralierele” în stradă: ocupă posturi de radio şi de televiziune, redacţii de reviste şi edituri, şefia asociaţiilor, pentru a-şi impune, direct şi indirect, mesajul frust şi monomaniac: ”sînt mare, dom’le!”.

Ce mai fac mafioţii-terorişti? Instituie premii şi şi le dau între ei cu deplină conştiinţă că aşa e normal. Racolează personaje din high life-un literar, profitînd de naivitatea sau de interesele lor “omeneşti”, trasformîndu-i contra cost în lobby-işti sau măcar în pilonii, în structura de rezistenţă a acţiunilor lor (a)culturale: crearea de noi reviste, edituri, comemorări, aniversări, colocvii etc., puse în operă nu din scopuri altruiste, ci pentru impunerea lor înşile ca scriitori. Racolează chiar mari personalităţi şi critici , dintre cei a căror fibră, insuficient de puternică pentru a rezista la sărăcie, eventuală marginalizare sau singurătate, se vădeşte vulnerabilă la linguşeală, laudă deşănţată, cadouri etc. Ce nu ştiu aceste personalităţi, aceşti critici racolaţi e cît de ordinar vorbesc, cu cîtă lipsă de respect îi tratează în secret “finii” lor de joasă condiţie, care, oricît de semidocţi şi de vulgari ar fi, îi dispreţuiesc pe cei care sucombă la… “micile (lor) atenţii” : de la diminutivarea băşcălioasă a numelui (“Georgică, Mişulică al nostru” etc.), pînă la manipularea cea mai josnică a imaginii, cuvintelor, numelor “naşilor” lor în propriul beneficiu teroristic – nici o metodă nu e lăsată deoparte. Şi e drept să li se întîmple aşa acestor obrazuri subţiri: doar se ştie că cine se bagă în troacă va fi mîncat de porci !

În România, la ora actuală – incredibil, dar adevărat şi ca să fie amarul şi mai amar -, nu doar în economie sau politică funcţionează structurile paralele, ci şi în literatură. Teroriştii literari au luat un avînt fără precedent. Să fie tot urmarea supravieţuirii fără frontieră a vechilor structuri ale Securităţii comuniste? E o întrebare la care nu ştiu răspunsul. Mai la îndemînă mi se pare explicaţia, deja clasicizată, cu fibra dintotdeauna slabă a românului “blînd şi tolerant”: teroriştii îşi fac de cap şi aici pentru că sînt trataţi cu aceeaşi lene şi duplicitate cu care erau trataţi protagoniştii comunismului: ”lasă-i, dom’le, că oricum nu contează, nu-i ia nimeni în serios, toată lumea ştie că sînt proşti”. Proşti, dar mulţi şi virulenţi…

Nu ştiu cum va fi fiind prin alte părţi ale ţării, dar teroriştii din Iaşi nu prea fac distincţie între “evaziv” şi “evazat”; pun virgulă între verb şi complementul direct (s-au mai stilat şi ei, au aflat că virgula între subiect şi predicat nu dă bine), lucru care nu-i împiedică să fie prieteni cu Uniunea sau cu personaje din high life-ul literar; ajunşi după revoluţie bogaţi – deţinători de edituri, tipografii, cafenele, reviste, titluri de cetăţeni de onoare -, îşi creează o biografie falsă, cu ascendenţi iluştri ori eroice drame personale. Umplînd toate gardurile cu fotografiile lor afişate nici mai mult, nici mai puţin, lîngă Eminescu, maimuţăresc tot, relativizează valoarea, citează abundent din clasici. La zile de sărbătoare cu semnificaţie culturală, defilează în rînduri strînse, cîntîndu-şi, în aplauzele gospodinelor şi ale pensionarilor literari, imnul:

Valoarea nu-i un lucru foarti mari –

i doar o cocoraţîi pi chiept,

un mic ceferticat pi cari

pot sî-l obţin şî eu, cî sînt diştept.

.

Mai dau un pumn în stînga şî în dreapta,

mai pun de-o cumătrie, de-un bairam;

p’ăia mici c-o sticlă di tărie

în buzunarul di la chiept îi am.

.

Cu ăi mai barosani mai greu îi, da’

fiin’că vremili sînt greli foarti

şî fin’că oameni sînt şî ei

sî dau pi brazdî dacă-i ieu cu artî:

.

li merg în şoaptă, li vorbesc tiptil

şî, dacă trebi, cumpăr mamelucii;

ei, cînd primesc ci vreu, pun alt fitil:

“neni, şăzi ghinişor, cî nu dau turcii!”

(Publicat în Observator cultural, seria veche; îl reiau aici cu ocazia emigrării mele, de scîrbă şi oroare, la Asociaţia scriitorilor din alt oraş)

Read Full Post »

Despre elite

„O societate care nu e capabilă să asigure elitelor sale – în fapt, cei mai buni apărători ai ei – condiţii de viaţă acceptabile e o societate condamnată”.

Maurice Allais, premiul Nobel pentru economie, 1988

Read Full Post »

Se pare că avem, ca popor, o aplecare irepresibilă spre ridicol, spre datul în stambă, spre spectacolul ieftin. De-a lungul timpului, am asistat la lansări de cărţi de poezii scrise de prim-miniştri (iată-l pe Radu Vasile: „Am spus bună ziua frumos / spre colegi şi colege / mi-am luat servieta / să merg la masă / am stat la coadă / şi m-am aşezat / cu o farfurie de ciorbă”; modest, el a apreciat astfel valoarea poeziei lui Vosganian şi a lui Marko Bela: „Bine, ei sunt profesionişti, nu amatori”). Apoi am asistat la lansarea unor romane semnate de primari (un exemplu, C. Simirad, ajuns şi ambasador), pentru a nu mai vorbi de memorii şi eseuri ale unor preşedinţi de partide, de ţară (Năstase, Iliescu, Constatinescu etc.).

Cum aproape toţi sîntem pur şi simplu torturaţi zilnic de fel de fel de griji materiale, de cele mai aberante forme de birocraţie şi de cele mai stresante neplăceri legate de transportul în comun, apă, lumină, căldură etc.- nu putem să nu ne întoarcem faţa cu greaţă cînd auzim că ditai Prim-ministrul, ministrul, primarul de municipiu ori prezidentul, în loc să arate galbeni ca turta de ceară  şi să-şi îngusteze mereu cureaua ca dovadă că nu mai pot de grija ţării sau a contribuabilului, aruncă pe piaţă, mă-nţelegi?, poeme şi proze şi memorii scrise în chiar timpul mandatului lor. În chiar timpul cînd în spitale trebuie să te duci cu antibioticele şi anesteziantele tale şi trebuie să dormi cu ochii în patru, ca să nu fii surprins cînd îţi cade tavanul în cap; cînd părinţii fac infarct la uşa liceelor unde copiii lor au picat bacalaureatul pentru că… s-au greşit de la minister grilele de examen; cînd românul nu visează decît s-o şteargă din ţară, să-şi caute de lucru aiurea; cînd în cele mai multe case apa la WC nu se trage decît după ce merge toată familia, ca să se facă economie; cînd mor pe capete sute de mii de inşi din cauza hipertensiunii, accidentelor cerebrale, bolilor de rinichi şi de plămîni, medicamentele avînd preţuri astronomice… Da, primarii şi miniştrii şi prim-miniştrii şi prezidenţii României postdecembriste scriu, în nopţile albe ale românilor, ficţiune. Realitatea le pute, deci ne lasă pe noi s-o “mirosim”: ‘mnealor caută compensaţii în literatură!

Dar febra creaţiei nu-i cuprinde numai pe politicieni! Să ne amintim că Miron Cozma, luceafărul huilei, scria  în puşcărie poezii de amor; mai mult, omul nu s-a mulţumit doar să-şi farmece iubita cu ele, ci a ţinut să ne facă şi pe noi părtaşi la febrilitatea creativă şi amorul său. De curînd, am auzit la TV că Maria Vlas, care a tras o ţeapă uriaşă deponenţilor la „Caritas”, a fost declarată „poeta puşcăriilor”. Şi tot de curînd, l-am văzut pe Cătălin Voicu, la intrarea în puşcărie, declarînd presei că îi va oferi cu autograf rodul inspiraţiei sale dintre zidurile Mititicăi…

Orice s-ar spune, de bun-simţ elementar nu putem fi acuzaţi.

Read Full Post »

Moartea Porumbiţei

Porumbiţa a dispărut şi ea de pe uliţa noastră. M-am uitat lung la ce-a rămas în urmă: căsuţa din lut, măruntă cît Bojdeuca lui Creangă, văruită şi vopsită alb şi verde astă-vară; părul din faţă cu pere clapse, din care am mîncat cînd eram copil; fîntîna din grădină, cu ghizd catifelat din lemn mereu jilav, de unde aduceam apă bună de fiert carnea şi de spălat rufele, fiindcă apa din fîntîna noastră era dură; şura bătrînă, singura cu acoperiş din stuf care a mai supravieţuit prin preajmă. Parcă văd că prin mai-iunie, dacă şura va mai fi în picioare, voi face ceea ce fac mereu: în trecere spre casa surorii, mă uit după „gălătuşii” de polen dulce şi parfumat, morfoliţi temeinic de albine şi dosiţi unul după altul în ţevile de stuf căpăcite apoi măiestru cu lut!

Asta era ceea ce se vedea, cu văzul nostru de toate zilele, cel miop. Dar vă amintiţi ce spune Vulpea micului Prinţ: că lucrurile importante se văd numai cu inima. Cu inima, eu mi-am amintit de Porumbiţa cînd nu era încă porumbiţă: era mătuşa Ana, mă’ş’Ana, care cosea plapume şi saltele, punînd aţa în patru în acul mare, răsucind-o apoi în palme în timp ce ţinea acul între dinţi. Îi priveam faţa armonioasă şi rumenă, aplecată peste lucrul ei, de pe care o ridica din cînd în cînd şi se uita lung la mine de după ochelarii cu rame negre şi late. Şi rîdea veselă (nu ştiu de ce „veselă”, vai de viaţa ei de femeie măritată!)  şi atunci i se vedeau cei doi dinţi „de tablă” pe care i-am imitat odată, acoperindu-mi şi eu doi dinţi cu foiţă de staniol argintiu. Măşana era printre puţinii cunoscuţi ai mei care aveau dinţi de tablă sau ochelari: o, asta era un ditamai lux, de vreme ce alţii nu aveau! Şi, ca orice lux, aşa ceva „era frumos”!

Cînd încă nu era Porumbiţa, măşana mai era femeia care ne făcea papuci din cîrpe. Şi pe ea am văzut-o parcă numai în papuci din cîrpă, purtaţi indiferent de anotimp şi de loc, în timp ce noi umblam încălţaţi cu ei doar iarna şi numai în casă. Venea la mama şi ne lua măsura piciorului, desenînd-o cu cretă pe hîrtie albastră. Pentru talpă, croia materialul în cinci-şase straturi pe care le împungea de sute de ori cu aţă în timp ce mergea pe „hudiţă” după cine ştie ce treabă. Tot în papuci uşori şi calzi, de cîrpă.

Şi mai avea măşa un talent: făcea găuri în urechi pentru cercei. Cu un ac udat cu spirt spărgea lobii fragezi ai urechilor, apoi trecea prin ureche un fir de aţă roşie şi o înnoda ca pe un cercel. Dacă nu cumva fabulez acum, freca urechea cu sare. Barbar şi înfricoşător! Dar nu şi pentru o fătucă de vreo zece-doisprezece ani, cît avea sora mea mai mare cînd s-a dus să-şi facă şi ea găuri în urechi. Şi cum să nu vrea şi „mînzul”, adică „ăla care se ţine ca scaiul” de cineva, adică eu de ea, cînd a văzut-o cu cercei în urechi…?!

Măşa a devenit Porumbiţă încoace, tîrziu. Nu avea televizor, cred că nici radio, şi ca să se mai distreze, ea şi bărbatu-său se suiau de sărbători pe gard şi se uitau la cine trecea pe uliţă. În suuuuus şi în jooooos, în suuuuus şi în jooooos, şi capetele – că atîta se vedea de după gard – se întorceau înceeeeet la stînga şi la dreapta. „Ca doi porumbei pe-o cracă!”, glumea răutăcios tata… Aşa s-a născut Porumbiţa. O Porumbiţă din ce în ce mai închisă în ea după moartea, binecuvîntată, a lui bărbatu-său. Mai mergeau copiii s-o vadă, pentru cîteva ore sau pentru o zi, în rest, singurătatea ei era beton. Îşi ţinea de urît cu tăria. Şi într-o noapte de iarnă a adormit lîngă soba încinsă. Rochia de plastic i s-a aprins mocnit şi i-a ars o latură a trupului. Pe cealaltă, sănătoasă, a zăcut vreo două zile singură – i s-a părut neserios să spună cuiva ce-a păţit –, pînă ce, tot într-o noapte, a venit Îngerul şi i-a zis: “Porumbiţo, hopa sus!” Şi mătuşa l-a ascultat.

Biata Porumbiţa, o fi putut ea, la cei peste 80 de ani ai ei, să ţină pasul cu Îngerul?

Read Full Post »

Dacă admitem că cineva sau ceva a fost de-adevăratelea ideologizat de comunism, atunci regimul care promitea marea cu sarea n-a reuşit să ideologizeze satele româneşti cum e cel al meu, sat de cîmpie de pe malul Prutului. El le-a înspăimîntat şi fugărit prin păduri şi stufărişuri ca să le colectivizeze, le-a sărăcit şi golit de bărbaţi, a încercat chiar să le sistematize – dar mai mult nu, dacă putem spune aşa, fără să n-avem senzaţia că limba e, uneori, ceva foarte dubios. Mai precis, n-a reuşit (sau poate nici n-a încercat cu tot dinadinsul?) să le facă să renunţe la ceea ce defineşte de secole felul lor propriu de a fi: tradiţii, superstiţii, cultura zvonului, a traiului ca într-o mare familie etc. Cu atît mai puţin a reuşit să le facă să uite de Dumnezeu şi de marile sărbători religioase!

Dar dacă Dumnezeul lor ortodox era, probabil, atît de prezent, de… la sine înţeles, încît nu mai trebuia să vorbeşti prea mult despre el, sărbătorile însemnau repere ferme şi de toată ziua ale curgerii timpului. Anul se împărţea în: „înainte de Paşti” sau „după Paşti”, „la sfîntul Ion” sau „la sfînta Maria”, „înainte de Crăciun” şi „după Crăciun”, „înainte de Bobotează” şi „după Bobotează” etc. Pentru că aceste sărbători marcau diverse faze ale vremii, ale recoltei etc. şi pentru că nimeni nu le uita şi nu le putea confunda, numele lor devenea mai semnificativ şi mai atoatecuprinzător decît datele oricărui calendar. Marile sărbători religioase erau pentru ţăranii din zona mea semnele unui limbaj „universal”, un adevărat cod al lumii lor, nu rareori ignorat de orăşeni. Şi nu întîmplător: orăşenii nu au nici o treabă serioasă cu ploaia şi cu soarele ori cu fazele lunii, fiindcă pentru ei cerealele, legumele şi fructele cresc… în piaţă!

Paştele era, totuşi, sărbătoarea cea mai frumoasă, cea mai aşteptată şi cea mai memorabilă. Poate şi pentru că el coincide cu venirea primăverii. Satul meu se schimba la faţă, pur şi simplu. Ogoarele şi grădinile arate, curţile măturate, casele şi copacii văruiţi, lumina dulce, mirosul de zambile, narcise şi liliac, verdele lucios al ierbii mijite ori al frunzelor aspirînd lacome văzduhul parcă abia ieşit din ou şi, nu în ultimul rînd, sentimentul pe care-l încearcă oricine la venirea primăverii – toate creau senzaţia unei prospeţimi aurorale, a renaşterii. Cu atît mai multă forţă simţea renaşterea asta un copil.

Era, mai întîi, bucuria că scăpam de frigul iernii şi de noroaiele lunii martie. Apoi, bucuria că scăpam de mîncarea de post, chiar dacă noi, cei mici, nu ne canoneam prea mult cu el: doar ultimele două-trei zile, taman cît să simţim mai bine mirosul îmbietor şi gustul mîncării „de dulce”.Venea pe urmă bucuria hainelor noi: oricît de strîmtoraţi erau ai mei, mama se străduia întotdeauna să fim îmbrăcaţi cu haine nou-nouţe din cap pînă în picioare de Paşte. Doamne, ce tristeţe era dacă ploua în zilele acelea şi nu le puteam arăta lumii, moftangiii de noi! La ce bun funda din păr, fusta plisată, călcată „la fix”, şi pantofii de lac ai mei, ori brăcinarii cu pacheşti şi pălărioara verde a lui frate-meu, dacă le plimbam doar pe prispă sau în jurul casei?!

Şi mai era spectacolul de Înviere, de la care nu lipseam şi nimănui nu i-ar fi trecut prin cap la şcoală să ne interzică să-l vedem. Tot satul părea să fie prezent la biserica noastră cea bătrînă, cocoţată chiar pe malul înalt al Prutului. Cu salcîmii, sălciile şi plopii întunecaţi de pe malul basarabenesc la numai zece-douăzeci de metri, cu oglinda neagră, neliniştitoare, a rîului chiar la poalele ei. Vocile preotului şi ale sătenilor din cor erau multiplicate şi căptuşite cu o aură enormă  de cutia de rezonanţă închipuită de valea Prutului şi de burta nopţii. Afară, la lumina lumînărilor, chipurile căpătau o expresivitate acută iar cuvintele şoptite se încărcau de mister.Chiar dacă de fapt noi, puştii, nu prea ascultam slujba, preocupaţi mai mult cu, printre altele, să ne dăm foc la plete, cînd veneam acasă de la Înviere, adică imediat după miezul de noapte, mergeam, şi noi, cu un aer solemn şi îngîndurat, de parcă am fi înţeles tot ce auzisem şi nu auzisem şi de parcă am fi făcut penitenţă cel puţin vreo lună de zile…

Iar dimineaţa devreme, în fiecare casă cufundată încă în somn, mama, întoarsă abia atunci de la biserică, împovărată de coşul cu bucate sfinţite, spunea tare, cu vocea un pic voalată, poate din cauza aerului răcoros: Hristos a înviat!

Read Full Post »