Statul român creat de guvernarea PSD-ALDE-UDMR

e format majoritar din inşi cu şi fără uniformă plătiţi gras de la buget, însă înhăitaţi pe faţă cu pedofilii, criminalii, traficanţii, hoţii, analfabeţii, iresponsabilii, cu toată scursura neamului. Ce oroare!

Statul ăsta malign învîrte ţara pe degete cu mare dexteritate, zbierînd în acelaşi timp împotriva “statului paralel” care vrea să-i strice jocurile, dar care acum nu pare destul de puternic s-o şi facă. Ce tristeţe!

De multe decenii,

dar acum parcă mai sinistru ca oricînd, şefii instituţiilor noastre sînt aleşi de regulă nu pe criterii de competenţă şi integritate, ci pe criterii de linguşeală şi slugărnicie. E de la sine înţeles că şi ei preferă angajaţi supuşi, slugarnici. Şi, cum rareori cei merituoşi acceptă să ducă servieta unor idioţi abuzivi, instituţiile noastre bugetare sînt dominate de inşi de nimic. Care nu vor mişca un deget fără acordul şefului nici dacă văd un om murind sub ochii lor.

Cuvintele au mare greutate,

eu le folosesc numai după ce le cîntăresc îndelung. Dacă spun azi că x e cinstit sau valoros, nu-mi voi schimba mîine părerea fără un motiv bine întemeiat, după cum bate vîntul modei.

Unde-s mahalalele romantice de altădată?

Am fost cu doi prieteni să le arăt casa tip vagon din străduţa Miron Costin unde, în toamna şi o parte din iarna anului II de facultate, am stat cu chirie împreună cu o colegă. Nu mai există, urmaşii au înlocuit-o cu una nouă, la fel de mică dar semănînd întocmai cu cea de atunci, pe care au despărţit-o însă de drum cu o poartă neprietenoasă din fier forjat. Nu mai există nici nucul din coasta stîngă spre care dădea uşa noastră: aşezată la masa de lemn de sub poalele lui, mă uitam în dimineţi înceţoşate şi în seri pline de fum la dealul Aroneanu, tot mai aprins de culorile toamnei şi apoi tot mai tăcut. Au dispărut şi tufele înalte de gherghine printre care ne piteam ca să ne spălăm la cişmea cînd ne întorceam seara de la cursuri. Dar donjonul din deal al fostei case a mamei lui Mihai Ursachi e tot acolo (grădina ei se învecina cu a gazdelor noastre). Adică, după ce am depăşit momentul de stupefacţie – nu şi pe cel de tristeţe -, am ajuns la concluzia că el era acela pierdut în vegetaţia crescută din belşug. Şi stradela Rîpei, pe care coboram abrupt de la şi urcam abrupt spre Universitate, mai există, doar că e asfaltată acum. În rest, totul schimbat.

Dintr-o mahala liniştită, plină de bojdeuci înduioşătoare şi lătrat de cîini, ţinutul din Sărărie – cu inima în celebra bojdeucă a lui Ion Creangă – a devenit încet-încet după ’89 zonă rezidenţială duduind de case/ căsoaie noi şi de maşini. Care au pus definitiv pe fugă molcomul duh romantic al locului.

E tare dezamăgitor

cînd dai la stînga peste cineva cunoscut, deşi credeai că o să-l găseşti la dreapta. Stînga şi dreapta nu au aici conotaţii ideologice. Sînt doar nişte convenţii, nişte poli care vorbesc despre coerenţa unui om. Despre angajarea lui în apărarea anumitor valori pe care te aştepţi să nu le uite de pe o zi pe alta după ce și le-a asumat de bunăvoie, de care te aştepţi să nu se dezică după cum bate vîntul, ca un popîndău. Lumea ro, singura pe care o cunosc într-o oarecare măsură, îmi pare plină de popîndăi 😦 !

„Molia” de la Externe

nu vrea să demisioneze, în ciuda multelor cereri, inclusiv din partea Preşedintelui ţării. şi nici nu e avută în vedere pentru demitere de către guvernul pavianului cu mantie.
cînd am auzit replica Moliei („nu demisionez, nu sînt prost”), m-am gîndit: vrei să spui că nu tu, ci românii din străinătate, care n-au putut vota din cauza ticăloşiei tale, sînt proşti? asta e exclus, ei sînt cu sutele de mii!
în plus, mi-am amintit naiv-cinica replică a fratelui meu, pe atunci copil: cînd eu – mai mucoasă decît el cu doar 2 ani – mă plîngeam în timpul jocurilor noastre că mi-e frig/ mă doare ceva, el răspundea: „şî di ci-mi spui mi̇́i, n-ai pări̇́nţî?”
Molie dragă, nu vrei să demisionezi fiindcă nu eşti prost? îţi răspund: şi de ce-mi spui mie, n-ai părinţi?

aştept cu nerăbdare

ca personaje odioase precum ministrul de interne şi cel de externe să dea samă pentru ticăloşiile lor. ca pavianul cu mantie, complice, să dispară pentru totdeauna în gaura de unde a ieşit. ca mitralieră să-şi găsească liniştea binemeritată, alături de mulţi alţii asemenea lui…