Pe plajele lumii,

se pun plase ca nu cumva ucigaşi precum rechinii sau viespea de mare să vină din larg şi să-i omoare pe cei care se bucură de vacanţe. România, dintotdeauna sinucigașă, pune plase ca nu cumva cei mai străluciţi reprezentanţi ai intelligentsiei sale să iasă în larg.

Reclame

Polemici la zi

Nici eu nu sînt de acord să ne fie adoptaţi copiii. E mult mai sănătos să fie lăsaţi să mănînce de la gunoi şi să doarmă pe cartoane sau în ţevile de canalizare.

Studenţilor de la Jurnalistică

le spuneam – cu un… patetism deplorabil – să se păstreze curaţi, să nu facă compromisuri, să nu cedeze în faţa avantajelor materiale imediate. Iar unii din ei, care lucrau deja în presa ieşeană, îmi răspundeau – cu o… maturitate deplorabilă: „Ştiţi, nu se poate chiar aşa… Ştiţi, primarul, prefectul…”. C-o fi, c-o păţi…
Şi nu aveau decît maximum 21-22 de an

Intelligentsia ro şi democraţia

Într-o postare de pe facebook din 11 august spuneam: “În doar zece zile, cît am adunat cele aproape 200 de semnături pentru petiţia ’Fără penali în funcţii publice’, fapt care m-a adus pentru prima oară în contact nemijlocit cu toate straturile sociale, mi s-a făcut frică. Pare să nu avem prea multe şanse la un regim democratic ”.
Acelaşi lucru îl cred şi acum, dar cu o nuanţare: cel mai bine poţi lua pulsul puterii unei societăţi de a tinde spre democraţie în lumea intelligentsiei.
La noi, îmi pare că pulsul ăsta e slab. Şi nu, nu pentru că legătura dintre intelectuali şi popor nu funcţionează bine, că ei nu “se coboară”! (Cred că e aberant să ceri, de pildă, unui cercetător de la care aştepţi profesionalism desăvîrşit ori unui artist de la care aştepţi capodopere să ţină legătura cu… masele. Nu poţi fi profesionist şi în acelaşi timp să umbli pe drumuri ca activist civic!) Ci pentru că, în chiar lumea lor, intelectualii ro nu dau dovadă de atitudini, gesturi, calităţi încurajatoare pentru un regim democratic: apărarea valorii profesionale – oriunde s-ar afla ea –, a libertăţii ca valoare în sine, independenţă de spirit, simţul dreptăţii, al solidarităţii etc. etc.

P.S. Se înţelege de la sine, cred, că de la un cercetător sau un artist (meserii singuratice) ai un fel de aşteptări, iar de la educatori, învăţători, profi, preoţi, formatori de opinie etc. (tot intelectuali, dar care au directă legătură cu masele) ai alte aşteptări.

Referendumul pentru familia tradiţională

îmi pare ticălos. Abate atenţia – pe banii noştri – de la atîtea mizerii făcute de guvernanţi, inclusiv împotriva familiei tradiţionale, dezbinată de sărăcie. Doar ştim cîţi părinţi pleacă pe rînd sau împreună la muncă în străinătate, cîte drame apar din cauza asta, cîţi copii cresc singuri ori cu bunicii; uneori nici nu mai ajung să crească, am auzit de-a lungul timpului despre destule cazuri de sinucidere din dor.
Dar PSD-ului nu-i pasă de părinţi şi copii, de… familia tradiţională. Singurul lui interes acum e să-şi fidelizeze electoratul aflat pe jumătate la sate, un mediu conservator, tradiţionalist şi foarte vulnerabil la manipularea grosolană.

Habar n-am

(sînt în vacanţă…) cine şi cu ce o ameninţă pe Firea de s-a făcut listă de susţinere a ei. Puternică trebuie să mai fie femeia asta de-au sărit în sprijinul său şi nişte reprezentanţi ai Academiei, instituţie care – după cîte ştiu – n-a scos nici o vorbuliţă în apărarea altor 3… femei: Justiţia, Diaspora, Ţara.

Monstruoasa coaliţie PSD-ALDE-UDMR

a călcat în picioare fără urmă de scrupul legi şi prevederi constituţionale, ignorînd în acelaşi timp toate recomandările şi semnalele de alarmă trase de UE şi nu doar. Şi a încălcat TOATE regulile jocului democratic: a răspuns cu violenţă nejustificată la un miting paşnic – cel din 10 august –, a apărat Jandarmeria care s-a dedat la agresiuni, a blocat audierile persoanelor importante implicate direct sau doar presupus în această represiune (şefa MAI, prefectul şi primarul capitalei), a făcut ţarc pentru presă în Parlament, a scos votul electronic din Parlament ca să rămînă doar cel prin ridicarea mîinilor (or, Stalin spunea că “Nu contează cine votează. Contează cine numără voturile”) etc. Toate sînt semne clare ale unei dictaturi care deja s-a instalat bine-mersi.
Cine şi ce mai rămîne? Preşedintele. Criticat că nu pune piciorul în prag, preferînd să ceară implicarea Avocatului poporului, care, ştim cu toţii, fie va tăcea chitic, fie se va arăta, în continuare, avocatul diavolului. (Am avut şi eu nerăbdarea asta legată de Preşedinte, dar acum îmi spun că el trebuie să parcurgă toţi paşii legalităţii înainte de orice decizie de avarie…)
Şi mai rămîne Parlamentul, în care îmi pun nişte speranţe : că certurile din ultimul timp din sînul PSD şi, poate, şi trezirea unora din ALDE-UDMR vor distruge ruinătoarea majoritate parlamentară. Graba cu care Dragnea forţează lucrurile ar putea fi un semn că se teme de aşa ceva.