Probabil m-am ticăloşit.

În clasa a VI-a, într-o seară de la începutul lui septembrie, sub influenţa poeziei lui Eminescu „Sărmanul Dionis”, am dus în podul bucătăriei de vară un maldăr de fîn, am aprins o lumînare şi am început să scriu într-un caiet. Vezi bine, poezii! După ceva timp pe care nu l-am observat trecînd, afară s-a întunecat. Mai rău, curentul mi-a stins lumînarea! Un întuneric mineralizat, de groază, s-a aşternut în pod. Cu spaima în oase, am strigat din toţi rărunchii: „Mamaaaaaaaaaaaaa!” Şi, imediat, a venit răspunsul ei, nu ştiu de unde, poate de afară, din casă, de sub pămînt, din cer: „Da, mamă, sînt aici!”
Am nimerit tremurînd scara, am coborît, am găsit-o pe ea, deci am regăsit siguranţa, calmul, liniştea.
Acum, dacă o strig, nu-i mai aud răspunsul. Probabil m-am ticăloşit.

Anunțuri

„(Coborînd legănat

acele scări o văzusem prima dată pe Luminiţa: scurtă şi rotundă ca un pepene galben, blondă, cu zîmbetul îngropat în gropiţele obrajilor bucălaţi. Şi răspîndind în jurul ei miros de pepene galben – dacă nu în realitate, atunci în imaginaţia memoriei, da, aşa simt. Şi ăsta e adevărul. Sînt mult mai reale memoria şi imaginaţia decît realitatea: esenţa ei îi preceda existenţa în viaţa mea!)” !)”
Fragment dintr-un text în lucru – omagiu tardiv   – despre fosta mea bibliotecară din liceu, acum moartă, doamna Luminiţa Sîrbu.

Nostalgia:

o rochie foarte scurtă zburătăcită de vînt în jurul coapselor…

Numai

în preajma oamenilor cu simţul dreptei judecăţi şi care au şi forţa de a şi-l păstra, indiferent de pierderi, îmi pare aerul respirabil.

Ce greu

e să accepţi că nu doar Mama a plecat definitiv din lume, dar că şi casa natală e pe cale de dispariţie şi tu nu te poţi opune… Ce rost are să mai vorbeşti atunci despre copacii din livadă, de nerecunoscut, bieţii de ei, bătrîni, bolnavi şi rupţi de furtuni?! Cît despre florile grădiniţei din faţa casei, unele supravieţuind prin cine ştie ce miracol după atîţia ani de la dispariţia stăpînei, ce să mai spui?

Toţi cei care gîndesc sînt jidovi

http://www.observatorcultural.ro/articol/toti-cei-care-gindesc-sint-jidovi/

Multă amărăciune…

Aş vrea să deschid ochii editorilor asupra unor prozatori de excepţie precum Radu Părpăuţă – unul din preţioşii, însă pe cale de dispariţie depozitari ai farmecelor limbii române şi nu doar atît – şi Vlad Stanomir – un emigrat cvasinecunoscut lumii noastre literare, dar pe care Monica Lovinescu l-a prezentat elogios cu o mică piesă de teatru la emisiunea ei din 1981 – şi constat că nu ştiu cum s-o fac, singură, deci fără putere socială fiind eu…