Feeds:
Articole
Comentarii

Mariana Codruţ a publicat la editura Paralela 45 o carte de poezie „Hiatus” cum de mult n-am mai citit, splendidă, idealistă, cultivată, cu un patetism conţinut, pe alocuri cu sentimente revoluţionare, de-a dreptul, deoarece autoarea are tendinţa de a-şi depăşi propriile-i drame şi de a transcende conjuncturalul. Limbajul este al poeziei mari dintotdeauna, neputând fi încadrat în nicio generaţie sau direcţie estetică. Optzecistă ca vârstă, poeta Mariana Codruţ îşi delimitează limbajul, şi-l controlează, apoi şi-l înfăşoară ca pe o mătase grea în jurul vieţii ei şi, mai ales, al morţii. Cuvântul moarte apare frecvent în text, revolta poetei este aici, lângă şi împotriva morţii.

Poate că extazul ei, ce poartă amprenta singurătăţii şi a revoltei, este un extaz pe care i-l dă şi sentimentul pe cât de autodistrugător, pe atât de subtil al morţii. O carte de poezie care m-a determinat să devin atentă la poeţii mai puţin vehiculaţi prin spaţiile revistelor literare, al topurilor, al cronicilor literare, al istoriilor literaturilor noastre. Mariana Codruţ nu va putea fi niciodată o „Doamnă” a literaturii noastre (Doamne, cât de uzat sună cuvântul respectiv), cât o fată care ştie să-şi asume slăbiciunea şi forţa.

„Mariana Codruţ are un stil care la prima vedere pare foarte simplu, pe înţelesul tuturor, cum ar veni, poeziile ei – majoritatea scurte – făcîndu-l pe cititorul mai puţin avizat în ale poeziei să se bucure, să-şi spună, victorios: ‘Aşa aş putea să scriu şi eu!’. De fapt, e mult mai simplu să scrii poezie ‘complicată’ decît să atingi claritatea, simplitatea, laconismul, limpezimea. Iar Mariana Codruţ a reuşit să-şi găsească stilul încă de la începuturi /…/.

Mariana Codruţ ne demonstrează din nou că poeţii adevăraţi sunt cei care s-au născut poeţi.”

Revista STEAUA, nr. 2/ 2016

 

“Am mai spus-o şi cu alt prilej, Mariana Codruţ este o poetă de o factură cu totul specială în peisajul liricii româneşti actuale. Este prezentă în conştiinţa criticilor literari şi a tuturor iubitorilor de literatură, familiarizaţi cu poezia românească, dar absentă din memoria aceloraşi critici şi istorici literari când trebuie să înşire nume de poeţi importanţi sau să facă propuneri de cărţi care să fie traduse în alte limbi. Ori de câte ori îi apare câte o carte nouă, este comparată cu numele foarte mari ale literaturii actuale pentru ca, imediat după primul val de cronici de întâmpinare, numele ei să fie din nou scufundat în uitare. Despre volumele sale au scris cu acelaşi entuziasm şi numele grele din establishment-ul vieţii literare, dar şi autorii cu parfum de disidenţă, fără ca ea să poată fi revendicată de una sau alta dintre tabere. Departe de zgomotele vieţii literare, indiferentă la clasamente, premii şi rivalităţi între scriitori, Mariana Codruţ comunică şi se comunică prin scrisul său, cu un orgoliu al libertăţii susţinute de conştiinţa propriei ei valori. Însingurată în lumea literaturii, văzându-şi de drumul ei cu un fel de modestie orgolioasă, poeta este un soi de ’spectator’ (nu neapărat ’angajat’, în sensul expresiei lui Raymond Aron) al vremii noastre. Ea observă cu atenţie tot ce se întâmplă cu ea şi cu lumea din jur, înţelege şi numeşte resorturile dramei noastre cotidiene, dar nu are mijloacele şi poate nici voinţa de a se implica direct pentru o eventuală schimbare în bine a situaţiei. Între ea şi lumea din jur se formează de aceea un ’hiatus’ care, conştientizat, îi provoacă poetei o stare de ‘spleen’ şi, în mod cert, o condiţie de marginal, ale cărei cauze sunt adânc înfipte în lumea bezmetică, lipsită de valori, a postmodernităţii.”

Revista “Acolada”, ianuarie 2016, p. 6:

http://www.editurapleiade.eu/Reviste%5C2016%20Acolada%20nr.%2001.pdf

 

 

„Impresionant de limpede şi unitar, discursul liric al noului volum defineşte şi mai pregnant psihologia poetei, tipul de trăire suferindă, singurătatea, disperarea ce-i marchează scriitura.” :

http://convorbiri-literare.ro/?p=6115

Rugă

 

E sîmbătă noaptea (de fapt, duminică dimineaţa, fiindcă-i puţin peste 3). La Iaşi e suficient de cald ca să stau cu fereastra larg deschisă. Şi suficient de multă linişte & limpezime, cît să am micul orgoliu că, la ora asta, cînd “dorm şi florile-n grădină”, numai eu văd prin plasa geamului şi aud cum un biet om ocolit de soartă extrage din tomberonul din faţa blocului şi turteşte cu zgomot, băgîndu-le într-un enorm sac, ambalajele de plastic.
Măria ta Iisuse, apără-i pe cei părăsiţi!
PS Miroase înnebunitor a sălcioară, prieteni!

Monarhie?

Maică-mea mi-a cîntat deseori în copilărie „Trăiască regele!” şi „Imnul străjerilor” – şi ea a fost străjer. Cînta mai cu fereală, fireşte, fiindcă „nu e voie, mamă!”. Eram prea mică s-o întreb dacă l-a iubit pe rege (de altfel, şi „regele”, şi „preşedintele”, şi „monarhia”, şi „comunismul” au rămas mult timp noţiuni şi realităţi foarte departe de interesul meu). Totuşi, acum nu sînt monarhistă, adică nu cred că monarhia ar fi limpezit sau ar limpezi neantul nostru democratic. Şi asta nu pentru că figura regelui Mihai sau chiar a principesei Margareta nu mi-ar inspira încredere. Ci pentru că ei ar trebui să lucreze tot cu javre precum Ponta, Dragnea sau proaspătul demis ministru al Sănătăţii, ultimul preocupat, în timp ce mii de oameni au murit şi probabil încă mor prin spitale din cauza infecţiilor colaterale, doar de cine îi vrea răul lui, personal. Care javre i-ar lucra mai abitir decît pe „jmecherii” născuţi din popol…

Diafana crisalidă

„Adevăru-i că nu mă prea dau în vînt să scriu despre moarte, fie ea şi aşa, în general, darmite gîndindu-mă la cea care-mi va fi hărăzită. Frică? Nu numai ea, ci şi posibilitatea, ce m-a însoţit de cînd mă ştiu, de-a dilata nesăţios clipele fericite /…/.” Emil Brumaru (text publicat pe facebook, 14 iulie 2014)
Iată un norocos. Alţii pur şi simplu nu pot scăpa de gîndul morţii, adică de ideea obsesivă că ea există, e vie, mişună prin preajmă. Iar obsesia nu ţine de vrere sau de nevrere, ci, poate, de lada de zestre cu care am fost trimişi în lume; sau de o fundamentală incapacitate de „aşezare”; sau de o vitalitate debordantă, dar reprimată mereu de neşansă, de solitudine, de un exagerat simţ al ridicolului, al pudorii etc. Oricum, nu e simplu să trăieşti sub dictatura unei asemenea obsesii. Îţi trebuie multă forţă să vezi cum clipele tale fericite lasă drept umbră gîndul la moarte. Şi nu e nici o glorie să constaţi că umbra asta a devenit pentru tine – ca şi singurătatea – şi muncă, şi rang, şi chemare, cum ar spune Rilke.
Dar cine nu ştie că numai moartea e ceva sigur, real? O diafană crisalidă prinsă într-un colţ al casei tale: concretă, totuşi miste­rioasă cît timp nu percepi în ea nici o tresărire. Din toate posibilităţile care intră, prin firea lucrurilor, în viitorul tău din momentul în care te naşti – cunoaşterea, iubirea, familia, realizarea profesională, numele, rangul, averea
etc. –, numai pe ea poţi… conta mie în mie că se va întîmpla. Numai ea, pe care nu o doreşti nici cînd abia se mai ţine de tine răsuflarea, e cert că va izbucni, că se va desface mai devreme sau mai tîrziu într-un fluture negru, orbitor, zburînd direct în caliciul fiinţei tale, cutremurîndu-l pentru ultima oară. Moartea e cea mai puternică. De aceea mă fascinează. Şi de aceea o urăsc cu pasiune. Şi de aceea o consider cel mai redutabil şi mai demn de polemică adversar.
(jurnal, 2014)


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 62 de alți urmăritori