Mori pe neprevăzute sau te sinucizi.
Şi atunci:
– toţi cretinii care ţi-au răsfoit vreo carte cîndva, fără să remarce nimic deosebit, vor descrie cu lux de amănunte cum te-au citit ei şi ce revelaţii au avut la cutare sau cutare text din ea;
– toţi cretinii care te-au sărit cu superbie, fie şi dintr-o simplă listă de participanţi la nu ştiu ce festival, vor pomeni cu solemnitate numele tău;
– toţi cretinii care nu au cheltuit nici o jumătate de oră pentru a-ţi citi volumul propus din întîmplare la nu ştiu ce premiu, fiindcă ei ştiau deja că „nu se merită”, că eşti un zero barat, vor spune ce minunat e opul cu pricina;
– toţi cretinii care te-au vampirizat (vede oricine: cînd eşti celebru, eşti citat, cînd nu, eşti furat) se vor da la fund;
– toţi cretinii care ţi-au vorbit de sus, fiindcă nimeni nu te băga în seamă cu adevărat cît ai fost viu, acum, văzîndu-i pe alţii cum căinează moartea ta, te vor cita;
– toţi cretinii influenţaţi de x şi y, care te urau pentru că i-ai criticat, vor molfăi ceva de bine în barbă;
– toţi cretinii care, deşi n-au ştiut nimic despre tine, te-au măsurat cu propria măsură, vor descoperi dintr-o dată că ai fost un om de caracter;
– toţi cretinii care nici măcar n-au auzit de numele tău în timpul vieţii vor exclama brusc: „a, da, ştiu, cutărescu! valoros, dom’ le!”.
Etc.
