Feeds:
Articole
Comentarii

http://revisteaua.ro/daca-ai-fi-nevoit-sa-ti-recitesti-cartile-care-ar-fi-teama-ta-cea-mai-mare/

Gobi cel tînăr îl pîndea pe maestru de vreo două‑trei săptămîni. Dar acesta mereu pleca spre casă însoţit de altcineva. Or, Gobi cel tînăr îl voia numai pentru el. Era convins că un drum pe jos pînă la casa maestrului, cu pas domol prin lumina amurgului, valorează cît o iniţiere.

De data asta, în fine, maestrul ieşi singur din Universitate. Figura extrem de distinsă căpăta ceva de zeu graţie coamei de un alb orbitor, zîmbetului senin şi fularului gri‑fosforescent de angora din jurul gîtului.

Gobi i‑a tăiat calea, i‑a spus repede cum îl cheamă, că scrie poezii, că i‑ar plăcea şi Dreptul, şi Sculptura şi că ar vrea un sfat – şi, exact aşa cum îşi imaginase, maestrul i‑a întins mîna firesc. Avea o mînă moale şi caldă, care s‑a lăsat strînsă de mîna febrilă a lui Gobi cum s‑ar lăsa strînsă în braţe o femeie neiubită de ani de zile…

Au pornit amîndoi să coboare încet dealul. Şi tînărul Gobi mergea bine, dar maestrul era măreţia întruchipată, cu privirile lui, ţîşnind din profilul roman, aţintite undeva deasupra capetelor trecătorilor.

– Şi zici că vrei să‑ţi citesc nişte poezii ? Da’ n‑ai vrea mai bine să‑mi spui tu cîteva sau să‑mi vor­beşti despre ele ? Ori despre tine… Tocmai m‑am operat de cataractă şi încerc să citesc cît mai puţin, spuse maestrul.

Copleşit de omenescul acestei mărturisiri, tînă­rul Gobi amuţi. Tocmai cînd sintetiza un răspuns din puzderia de vorbe care se buluceau în sinea lui tulburată, le tăie calea un domn care‑i întinse mîna maestrului :

– Să trăiţi, maestre ! Dom’le, ce nenorocire cu hotărîrea asta a ministrului Învăţămîntului ! Dacă era liberal, noi i‑am fi cerut să mai reflecteze !

– Da, dom’le, un om de nimic ! încuviinţă maestrul, scoţînd un mic hohot de rîs ce semăna cu plesnetul pe care îl face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit…

Tînărul Gobi înţelese că fraza pe care o formu­lase în minte trebuie recompusă. Şterse primele două cuvinte, mai adăugă o virgulă, transformă sem­nul de întrebare în exclamare şi se pregăti s‑o facă, în fine, auzită. Dar un alt domn le aţinu calea :

– Să trăiţi, maestre ! Dom’le, aţi văzut cîtă fer­mitate la noul ministru al Învăţămîntului ? Vedeţi ce oameni avem noi în Partidul Conservator ?

– Admirabil om, dom’le, aveţi dreptate ! Era şi timpul, învăţămîntul din Sumbria avea nevoie de o schimbare radicală după o jumătate de secol de dictatură ! încuviinţă maestrul, scoţînd un mic hohot de rîs ce semăna cu plesnetul pe care îl face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit.

Tînărul Gobi constată, cu o rapiditate care făcea onoare tinerei generaţii, că fraza finisată cu cîteva minute înainte în mintea lui era şchioapă rău de tot : şterse paragraful dintre cratime, adăugă puncte de suspensie după cuvîntul „lirism“, evacuă un citat din Kant, înlocuindu‑l cu unul din Caragiale, şi transformă semnul de exclamare final din nou în semn de întrebare. Cînd tocmai se pregătea să dea fraza pe gură, un alt domn le bară drumul :

– Să trăiţi, maestre ! Dom’le, nu mă aşteptam ca ministrul ăsta al Învăţămîntului, cunoscut ca un om de paie, să dea o lege atît de bine gîndită şi de fermă ! E clar că proiectata fuziune a partidului nostru cu conservatorii va fi rodnică.

– Da, dom’le, aveţi oameni buni în partid, dar niciodată nu strică o fuziune. Da, da, fuziunea… dom’le !…

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit.

Tînărul Gobi, cu o figură senină, iluminată, după alţi cîţiva metri de mers în linişte, hotărî că e timpul să şteargă toată fraza şi să treacă la fapte : ajunsese la capătul drumului. Dintr‑un salt, pro­fitînd de întunericul din acea parte a străzii, sări la maestru, îi smulse capul de pe umeri, eliberînd fularul mare, gri, de angora, pe care şi‑l puse în jurul gîtului său. Dădu uşurel cu piciorul în capul răsturnat pe pavaj şi o luă majestuos la deal.

Mai auzi cum din capul maestrului ţîşni un mic hohot de rîs care semăna cu plesnetul pe care‑l face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

(din vol. UL BABOI ŞI ALTE POVESTIRI, Polirom, 2004)

Dragi prieteni,

vă doresc să petreceţi zilele Paştelui cu bucurie.
Christos a înviat!

S-a vorbit și s-a scris despre o anumită reticență a criticii dâmbovițene față de lirica poetei ieșene Mariana Codruț (Emil Brumaru este cel mai radical: „ignorarea tălâmbă a unei valori”), însă nu mai puțin adevărat este faptul că poezia acestei autoare a cunoscut verdictul unor critici de exceptie, dacă ar fi să-l amintesc aici pe Mircea Mihăieș. Această cecitate la unison e rodul coteriei balcanice…. Marii autori apar, de obicei, din zonele considerate „periferice”. Având la activ opt volume de poezie și trei de proză, Mariana Codruț propune cititorului (încă din 1982, „Măceșul din magazia de lemne”) o abordare esențializată a realului, un exercițiu cogitativ menit să-i diferențieze discursul de retoricile alambicate ale defunctului filon „beat generation”. Este o poezie a observației de sine, a devenirii sinelui într-o continuă alertă existențială, cu alte cuvinte, o poezie care elicopterizează orice suprafață revelând sensuri noi pe muchia de cuțit a exteriorității agasante. Recentul volum -„Hiatus” (Ed. Paralela 45, 2015) are pe coperta I o fotografie a poetei la un costum al Poeziei, chipul fiindu-i în mod deliberat acoperit de caseta roșie a numelui. O „artă a discreției”.

„MARIANA CODRUŢ este – şi ştie foarte bine acest lucru – o poetă mult subevaluată. Cartea de faţă o spune limpede, în două feluri: o dată prin selecţia referinţelor critice, o dată prin multele, variatele, puternicele glose pe marginea marginalităţii asumate şi a singurătăţii ce decurge de aici. Ea mai este şi o persoană care se ia foarte în serios, atît în planul poeziei, cît şi în cel etic, fără nici o fisură între ele, exprimîndu-şi fără ocol părerile despre impostură, mediocritate şi alte păcate ale vieţii literare, ceea ce, neîndoielnic, i-a adus o mulţime de, să zicem, prieteni şi a făcut-o să părăsească Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor în favoarea celei sibiene. Care, spre onoarea ei, a hotărît să-i aprecieze valoarea poetică decernînd volumului premiul pentru poezie pe anul 2015.

Poezia din acest moment a Marianei Codruţ se caracterizează în primul rînd prin concizia formulării, prin precizia limbajului, prin imagini şi versuri nespectaculoase: ceea ce are de spus i se pare mai important decît felul în care o face; adevărul, cel mai adesea tăios, i se pare a avea destulă strălucire pentru a mai fi nevoie de vreo podoabă.”

în ARCA :

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/pdf/arca_1-2-3_2017.pdf

Ăştia ne trag ţara de sub picioare. Calculat, metodic, rapid.