Feeds:
Articole
Comentarii

Diafana crisalidă

„Adevăru-i că nu mă prea dau în vînt să scriu despre moarte, fie ea şi aşa, în general, darmite gîndindu-mă la cea care-mi va fi hărăzită. Frică? Nu numai ea, ci şi posibilitatea, ce m-a însoţit de cînd mă ştiu, de-a dilata nesăţios clipele fericite /…/.” Emil Brumaru (text publicat pe facebook, 14 iulie 2014)
Iată un norocos. Alţii pur şi simplu nu pot scăpa de gîndul morţii, adică de ideea obsesivă că ea există, e vie, mişună prin preajmă. Iar obsesia nu ţine de vrere sau de nevrere, ci, poate, de lada de zestre cu care am fost trimişi în lume; sau de o fundamentală incapacitate de „aşezare”; sau de o vitalitate debordantă, dar reprimată mereu de neşansă, de solitudine, de un exagerat simţ al ridicolului, al pudorii etc. Oricum, nu e simplu să trăieşti sub dictatura unei asemenea obsesii. Îţi trebuie multă forţă să vezi cum clipele tale fericite lasă drept umbră gîndul la moarte. Şi nu e nici o glorie să constaţi că umbra asta a devenit pentru tine – ca şi singurătatea – şi muncă, şi rang, şi chemare, cum ar spune Rilke.
Dar cine nu ştie că numai moartea e ceva sigur, real? O diafană crisalidă prinsă într-un colţ al casei tale: concretă, totuşi miste­rioasă cît timp nu percepi în ea nici o tresărire. Din toate posibilităţile care intră, prin firea lucrurilor, în viitorul tău din momentul în care te naşti – cunoaşterea, iubirea, familia, realizarea profesională, numele, rangul, averea
etc. –, numai pe ea poţi… conta mie în mie că se va întîmpla. Numai ea, pe care nu o doreşti nici cînd abia se mai ţine de tine răsuflarea, e cert că va izbucni, că se va desface mai devreme sau mai tîrziu într-un fluture negru, orbitor, zburînd direct în caliciul fiinţei tale, cutremurîndu-l pentru ultima oară. Moartea e cea mai puternică. De aceea mă fascinează. Şi de aceea o urăsc cu pasiune. Şi de aceea o consider cel mai redutabil şi mai demn de polemică adversar.
(jurnal, 2014)


„Poezia Marianei Codruț impresionează prin profunzime, plinătate de sens și rafinament.”:

pag. 11:

http://contrafort.md/sites/default/files/Contrafort%201%202%202016%20web.pdf

 

Sînt tare zăbăucă. Şi cum să nu fiu, cînd robinetul din baie se rablageşte, clanţa nu mai ascultă de mînă, uit portmoneul pe vreo tejghea sau cheia în uşă pe dinafară, scap banii din buzunar, trebuie să mănînc şi nu am nimic în frigider, e musai să redactez/corectez o carte-doctorat plină de perle precum „cutume obişnuite” sau „protagonişti principali”, sora plînge la telefon, nepoata se mărită/ nepotul se însoară şi nu am haine potrivite pentru o nuntă, mi se fură salteaua de pe bătător, îmi amintesc prea tîrziu să iau/dau o carte de la /lui x sau y, confund realitatea cu visul şi visul cu realitatea etc. etc.
Cînd constat pierderile, dau cu pumnii şi mă răţoiesc la toţi şi la toate, inclusiv la mine. Apoi, căzută în cea mai neagră disperare, trag obloanele şi fug pe mal sau în crîngurile din jurul blocului şi mă jeluiesc îndelung la cine se nimereşte: ploaie, vînt, soare, cîini şi pisici de pripas, salcîmi şi plopi jerpeliţi sau în plină glorie, iarbă, maci, lună…

de 4-5 km pe malul Bahluiului pînă la Podul de Piatră, cotind apoi spre gara Nicolina şi ţinînd-o tot înainte spre bdul Primăverii (asta pour les connaisseurs :-) !), am descoperit o masă de fier forjat amărîtă cu 2 băncuţe aşişderea. E, fireşte, între blocuri, într-una din acele mici grădini neîngrijite. De fiecare dată de cînd am descoperit-o, mă aşez şi-mi aprind o ţigară, cu faţa la spălătoria de maşini de peste drum, la dealul Galata, la cer. Cînd nu uit, iau şi o gură de apă sau de ceai, dintr-un pet de jumate. Azi, lăsîndu-mi micul bagaj pe bancă, înainte să-mi aprind ţigara, m-am dus spre unul din gărduţurile improvizate din tufişuri. La baza lui, o grămadă de toporaşi. M-am aplecat, am smuls o tulpină şi mîna mi s-a umplut de pămînt. Mirosea dulce, cald pămîntul acela. Iar florile violet – dumnezeieşte!

Ce grijuliu

eşti cu opera şi posteritatea („posterioritatea” :-) ) ta! Toate ale tale – timp, nervi, forţe sufleteşti şi trupeşti, bani – merg neabătut către ele. Iată un exemplu pe care ar trebui să-l urmez şi eu: să nu mă mai pierd în trebi, griji şi cheltuieli fără rost. Dar întîmplarea face că şi „opera” (căreia nu-i acord nici măcar grija de editor cu experienţă care sînt), şi posteritatea mea mă lasă rece. Iar asta nu doar acum, cînd sînt tare ostenită de somnul sintetic, ci dintotdeauna.

Şi dacă abia o grijă ca a ta, împinsă la extrem, e dovada că eşti un artist adevărat?

„Combativă, tensionată, discretă, profundă, acută, imaginativ-introspectivă, sarcastică, abisală, substanțială, autentică – așa a fost percepută poezia Marianei Codruț de la debutul din 1982 și pînă azi.”

Aristocrația singurătății

Interviu, revista „Acolada”, p. 14: http://www.editurapleiade.eu/REVISTA.pdf

Dragă Mariana Codruţ, am fost între cei care au participat la intrarea în lume a cărţii tale de poezie, HIATUS. Apariţie a Editurii Paralela 45, cu o copertă semnată de Ion Barbu. Am venit special pentru cartea ta, la Târgul Gaudeamus, o manifestare care lasă loc speranţei că putem trăi mai frumos, că putem renaşte, prin cititul cărţilor. Sunt gata să şterg ce am scris, pare că mă odihnesc între cuvinte frumoase, că am acest privilegiu, dar că trăim de fapt într-o realitate care ne îndepărtează de esenţa noastră. O spui într-un poem pe care îl găsesc postat pe Facebook, în data de 8 Noiembrie 2015: „Scriu poezie împotriva lumii din mine”, aşa începi. Acest „împotriva” l-am simţit extrem de acut în ultima vreme, în însemnări, în atitudinea ta, în poeziile tale. Te simt ca pe un om frumos şi neîmpăcat, pentru care poezia nu este doar refugiu. Cum schiţezi autoportretul poetei care se arată lumii prin ce are ea mai bun?

– Mulţumiri că ai venit la lansarea de la Gaudeamus, dragă Lucia, unde ne-am văzut pentru prima dată dar, graţie facebook-ului, am ştiut dinainte că vei veni. Şi e bine că a fost aşa: o bună parte a breslei îmi e cunoscută doar din scris, de aceea cînd ies „în lume” (fapt care îmi provoacă o mare tensiune nervoasă) pot călca în străchini, nerecunoscîndu-i pe cei întîlniţi… Cum schiţez un rapid autoportret? Pentru că le am la îndemînă – le-am trecut la referinţele critice din vol. hiatus –, mă voi folosi de cuvintele lui Gheorghe Grigurcu, dintr-o cronică (1995) la alt volum, existenţă acută, publicat de Cartea românească: „Poeta nu prezintă un eu docil, ci unul polemic. Ea dă glas unei permanente confruntări care are ca punct de plecare un proiect, un «vis»”.

Cartea ta de poezie a apărut după opt ani de trăire poetică. Prezentarea a fost superlativă. Atât Daniel Cristea-Enache, cât şi Călin Vlasie au situat cartea pe locul meritat al evenimentului editorial, important în caracterizarea statutului tău de poet excepţional la ora aceasta. Vieţuieşti la Iaşi, în oraşul care a dat după război poeţi de primă mărime, şi menţionez acum triada Ursachi, Ivănescu, Laurenţiu. Cum te raportezi la oraşul studenţiei tale? Şi, mai ales, cum ai depăşit graniţele geografice, scriind poezie, intrând în circuitul poetic larg, fără magini?

– Da, recenta mea carte de poezie, prima de inedite după o pauză de 8 ani (de mirare că n-a stat încă pe atîţia în computer…), a fost prezentată generos la tîrgul de carte din noiembrie de editorul Călin Vlasie şi criticul Daniel Cristea-Enache, fapt care m-a bucurat. Acum: la triada ieşeană amintită de tine, dă-mi voie să-l adaug musai, din aceeaşi generaţie, pe Emil Brumaru, un poet singular, de neconfundat în literatura română, graţie puternicelor lui mărci stilistice. Cum mă raportez la Iaşi? Şi aşa, şi altminteri. Ca să n-o iau de la patuzopt, ci doar de la revoluţie: cu gratitudine faţă de Silviu Lupescu şi editura Polirom, pentru că mi-au editat 3 cărţi şi mi-au acceptat sau propus colaborarea ca lector de carte şi traducător de broşurele de popularizare, într-o vreme foarte dificilă pentru mine; tot cu gratitudine faţă de cîţiva scriitori (înainte de toţi, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Liviu Antonesei, Ovidiu Nimigean, Bogdan Creţu) care m-au citit şi „citit” cu atenţie. Şi cu o din ce în ce mai accentuată detaşare şi mai palidă revoltă faţă de alţii (punctul de maxim al revoltei o fi fost acum vreo 5-6 ani, cînd am migrat la Asociaţia Scriitorilor din Sibiu, fără să cunosc oraşul sau asociaţia).

Graniţele Iaşului le-am depăşit, încă de la debut, ca toţi scriitorii despre cărţile cărora s-a scris în revistele importante din Bucureşti şi din ţară. Graniţele ţării le-am trecut destul de puţin, fie publicînd în nişte reviste străine proză sau poezie, fie prin prezenţa în cîteva antologii ori cărţi colective. Cît despre „intrarea în circuitul poetic larg, fără margini”: frumoasă metaforă…

În interviurile pe care le găzduieşte revista „Acolada”, am încercat, în cazul poeţilor, mai ales, să descopăr filonul originar, cel care dă substanţă şi identitate celui ce scrie. Care sunt amintirile, legămintele tale faţă de locul naşterii, satul Prisacani?

– Satul natal de pe malul Prutului conţine fundamentele mele: mama şi natura. Mama – un om drept şi plin de miez, de care mi-e dor mereu – e un reper perpetuu de căldură, umor, bun-simţ. Şi tot ea mi-a trezit interesul pentru literatură. Iar natura… sînt fericită că mă hrăneşte acum la fel de intens ca în copilărie.

Mariana Codruţ, puţine voci s-au implicat cu atâta putere în spaţiul virtual, aşa cum o faci tu în ultimul timp. Şi nu pentru a face însemnări de tip jurnal intim – importante şi ele… –, ci pentru a apăra o cauză. Ce câştigă (verbul e rebarbativ…) poetul fiind observator al celor ce se întâmplă în jurul lui? Ai simţit soldaritate? Ce te-a nemulţumit? De unde vine lipsa asta de pace şi confort? Crezi în drumul comun al generaţiilor poetice?  

–  În ultimii mulţi ani, am trimis rar texte la publicaţiile din ţară, deşi scriu mereu, şi am ieşit din casă şi mai rar decît în tinereţe. (Pînă la un punct, nu mă miră deci prea tare că unii scriitori din valurile proaspete abia de au auzit de mine. Spun „pînă la un punct”, fiindcă pînă acum eu am scos cărţi cu o frecvenţă destul de regulată; nu mai departe, una în 2007 şi două în 2011.) În toată izolarea asta voită şi nevoită, facebook-ul a apărut ca o găselniţă fantastică: poţi fi prezent printre oameni fără a fi propriu-zis. Totuşi, deşi am cont din toamna lui 2012, nu sînt o asiduă, o riguroasă frecventatoare nici a acestei reţele, socializarea în public cu oameni necunoscuţi cam crispîndu-mă, iar cu prietenii preferînd să vorbesc pe privat sau la telefon. Dacă o folosesc mai puţin pentru socializare, în schimb o exploatez la maxim ca revistă, unde pot citi/ vedea ce mai scriu/ creează alţii şi unde pot publica foarte comod, foarte uşor. Aşa că public din cînd în cînd poezie, proză, articole, desene. Şi, de sînt pe fază, reacţii la politic & social, la lipsa de obraz, la tupeu, la golănie. Dar numai cînd îmi ajunge cuţitul la os, cînd cele auzite sau văzute mă şochează profund. Iar dacă mă şochează, ce să fac?, nu mi-s la îndemînă politeţurile, fineţurile, datul pe după cireş. Aşa stînd lucrurile, era de aşteptat să trezesc destule inimiciţii cu reacţiile mele, pe care nu pot să mi le reprim fără să nu am senzaţia că mă îmbolnăvesc. Există totuşi o serioasă compensaţie: publicînd pe facebook mi-am lărgit cercul de cititori şi mi-am făcut noi prieteni. Am simţit solidaritate. Pe care ştiu s-o apreciez şi s-o răsplătesc: cînd cineva mă convinge că le merită, poate conta de-adevăratelea pe simpatia, căldura ori susţinerea mea.

Cum să nu cred în drumul comun al generaţiilor dacă duce spre poezie autentică? Preţuiesc scriitori şi mai tineri, şi mai în vîrstă decît mine şi mă bucur de preţuirea unora şi mai tineri, şi mai în vîrstă. E normal, în literatură nu există astfel de graniţe. Dar asta nu înseamnă că eu sînt de acord cu tot ce fac şi spun ei ori că ei sînt de acord cu tot ce fac şi spun eu. Nu vorbim în cor. Nu se pune problema să mergem la grămadă. Ar fi şi aberant: scriitorul/ artistul adevărat este sau trebuie să fie, în opinia mea, un singuratic, un independent, după ce-a depăşit frisoanele fireşti ale vîrstelor foarte june, predispuse la asocieri de grup.

Cine eşti tu, Mariana Codruţ? Un răspuns vine din paginile cărţii tale. Poeme precum  „În august”, „Libertatea noastră aurie” sau „Viaţă comunitară” au puterea de a defini câte ceva din biografie. Dar poezia face mai mult decât să lumineze sâmburele istoriei personale. Cum vezi tu acest dar, această povară – dar hai mai bine să nu încurc eu cuvintele.

– Sînt un om care luptă continuu pentru păstrarea echilibrului sufletesc şi a forţelor sale interioare. Şi nu e simplu, în condiţiile în care trăiesc numai din salariu, cîştigurile din scris fiind nesemnificative; cînd o vacanţă modestă, la o pensiune din Bucovina sau la mare, să zicem – dar şi pe aceea mi-o permit foarte rar –, mă pune la post pe mult timp, cum ştiu sigur că li se întîmplă şi prietenilor mei, fie ei sau nu scriitori ori artişti… Nu e simplu cînd, ca redactor de vreo 23 de ani la o editură universitară, văd batjocura sinistră la adresa limbii române, a rigorii ştiinţifice, a cărţii, la care se dedau cu cinism ori inconştienţă nestînjenită majoritatea cadrelor… Nu e simplu cînd văd cum cineva, odată ajuns în poziţie de putere într-o instituţie, inclusiv cele ale uniunilor de creaţie, începe fără zăbavă şi vitejeşte, ca leul, să ia cu japca de unde apucă, să acumuleze influenţă pentru el şi amici, pentru famelia şi coana Joiţica dumisale. Înfundînd astfel şi instituţia, şi ţara într-un enorm căcat. Adică, pe de-o parte, în sărăcie, în compromiterea ideii de valoare şi de competenţă; pe de altă parte, în frică şi oportunism. Fiindcă, uşor de observat, mulţi dintre compatrioţii noştri care vor să-şi atingă scopurile sau să le fie recunoscută valoarea, văzînd că nu reuşesc în mod firesc, se lasă înhămaţi de stăpîn, deci renunţă într-un fel sau altul la propria libertate. Sigur, în ce-i priveşte pe scriitori şi artişti – că oportunismul lor mă derutează cel mai tare –, lucrul ăsta nu se întîmplă numai în România ori numai acum. Dar, nu?, una e să te înhame un rege, o somitate sau pur şi simplu un om drept, atît de rar şi de luminos, şi alta un parvenit ori un nemernic, fie ei şi galonaţi cu toate titlurile şi cocorăţiile din lume… Apropo: ai observat că acum la noi, în tocşouri şi anchete televizate au ba, nu se vorbeşte (dacă se mai vorbeşte) despre libertate decît în relaţie cu dictaturile care o restrîng sau reprimă total, nu şi ca valoare în sine, dezirabilă pentru un om? Şocant: scăpaţi de Ceauşescu, nu ne mai interesează tema, mai mult, ea nici nu mai există! Şi asta într-o ţară în care frăţia cu dracu’ e la mare cinste, într-o ţară în care pe buzele tuturor sînt termeni ca descurcat, aranjat, combinat, învîrtit, manevră, influenţă, speculaţie, sforăraie, tocmeală – păi da, unde nu-i lege, e tocmeală! Mai trist e că nu doar formatorii de opinie, dar nimeni altcineva, nici şcoala, nici biserica, nici familia şi cu atît mai puţin tradiţia/ folclorul, nu pledează pentru, nu valorizează libertatea, independenţa, gînditul pe cont propriu al românului şi nu-l încurajează să respingă pupincurismul, servilismul, reuşita cu orice preţ. Rezultatul se vede cu ochiul liber: e o harababură teribilă în ţară, unde mai toate par cu josu-n sus. Iar în literatură, dacă tot vorbim despre ea: mie nu mi se pare întîmplător faptul că sîntem mimetici şi „morţi” pînă la Dumnezeu!

Mă rog, ar fi mult de vorbit, dar revin la ultima parte a întrebării tale: ei bine, în lupta asta a mea pentru păstrarea forţelor şi echilibrului interior, scrisul mă ajută enorm şi n-aş renunţa la el niciodată, indiferent care ar fi soarta lui. Literatura e soluţia mea de salvare personală.

Îţi mulţumesc pentru ocazia acestei întâlniri, prima din viaţa noastră…  

– Şi eu îţi mulţumesc.

Interviu realizat de Lucia Negoiţă

Bucureşti-Iaşi, decembrie 2015

 

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 62 de alți urmăritori