Feeds:
Articole
Comentarii

uniţi-vă şi aruncaţi Ţara peste gardul Europei!

Anunțuri

se repetă la noi. Nu poţi să nu te gîndeşti că e făcut de una şi aceeaşi minte ticăloasă. Doar că e pus în practică – acum, ca şi altădată – de jalnicele cozi de topor autohtone. Pentru care banul cu ghiotura nemuncit, deci murdar, e mai presus de responsabilitatea nobilă faţă de ţară şi faţă de cei guvernaţi, mai presus de demnitatea personală şi de orice ruşine.
Cît mai avem voie, să ne opunem, oameni buni, pierderii libertăţii dobîndite prin căderea dictaturii comuniste. Să protestăm fiecare cum putem: scriind, comentînd, ieşind în pieţe… Să nu ne facem că nu vedem, că nu ştim. Să nu mai spunem “las’ că iese x, protestează y” etc.

Continui să cred

– în pofida urii mociolite care se revarsă din toate părţile asupra lor – că Pleşu şi Liiceanu sînt personaje de un calibru care face cinste oricărei culturi, nu doar celei ro. Oricum, eu nu sînt nici la degetul lor mic: nu ştiu latina şi greaca, nu i-am citit pe marii filosofi în original, n-am ctitorit instituţii de nivel internaţional ca ei. Şi nici nu ştiu să opun meschinăriei politicii ro actuale atîta neobosită/ curajoasă critică.
Voi da?

13 noiembrie 2017

Leul a atins cel mai slab nivel din istorie. Grav.
Cu mult mai grav: România a coborît la cel mai jalnic nivel din istorie – trebuie impusă prin Constituţie condiţia de bun-simţ elementar ca penalii să nu poată ocupa funcţii publice.

A SE SCUTI!

La noi acum, în vremuri libere, mai descurajantă decît lumea politică îmi pare doar lumea artistică. În care criteriul estetic (adică autenticitatea & frumuseţea & profunzimea operei) păleşte în faţa altor criterii, secundare, precum: gen, generaţii, apartenenţa la un grup sau altul, convingeri politice, numărul premiilor, al invitaţiilor la sindrofii artistice, poziţie socială, maleabilitate umană (oportunism) etc. A SE SCUTI!

Probabil m-am ticăloşit.

În clasa a VI-a, într-o seară de la începutul lui septembrie, sub influenţa poeziei lui Eminescu „Sărmanul Dionis”, am dus în podul bucătăriei de vară un maldăr de fîn, am aprins o lumînare şi am început să scriu într-un caiet. Vezi bine, poezii! După ceva timp pe care nu l-am observat trecînd, afară s-a întunecat. Mai rău, curentul mi-a stins lumînarea! Un întuneric mineralizat, de groază, s-a aşternut în pod. Cu spaima în oase, am strigat din toţi rărunchii: „Mamaaaaaaaaaaaaa!” Şi, imediat, a venit răspunsul ei, nu ştiu de unde, poate de afară, din casă, de sub pămînt, din cer: „Da, mamă, sînt aici!”
Am nimerit tremurînd scara, am coborît, am găsit-o pe ea, deci am regăsit siguranţa, calmul, liniştea.
Acum, dacă o strig, nu-i mai aud răspunsul. Probabil m-am ticăloşit.

„(Coborînd legănat

acele scări o văzusem prima dată pe Luminiţa: scurtă şi rotundă ca un pepene galben, blondă, cu zîmbetul îngropat în gropiţele obrajilor bucălaţi. Şi răspîndind în jurul ei miros de pepene galben – dacă nu în realitate, atunci în imaginaţia memoriei, da, aşa simt. Şi ăsta e adevărul. Sînt mult mai reale memoria şi imaginaţia decît realitatea: esenţa ei îi preceda existenţa în viaţa mea!)” !)”
Fragment dintr-un text în lucru – omagiu tardiv   – despre fosta mea bibliotecară din liceu, acum moartă, doamna Luminiţa Sîrbu.