Premiul Spiegelungen pentru proză scurtă pe anul 2020

Dragi prieteni care mă citiţi şi mă susţineţi,
sînt bucuroasă să vă anunţ că am cîştigat premiul Spiegelungen pentru proză scurtă pe anul 2020.

La concursul de texte literare în 3 limbi (română, germană şi ucraineană) „Microlite: dincolo de Celan”, organizat de Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas al Universităţii Ludwig-Maximilian din München, s-au înscris 79 autori de limbă română, 289 autori de limbă germană şi 201 autori de limbă ucraineană. Fiecare felie lingvistică a avut juriul ei specializat, care a deliberat fără să cunoască numele autorilor.

Din cele 79 de microproze în limba ro, juriul (alcătuit din scriitorii Marta Petreu, Georg Aescht şi criticul Doris Mironescu) a ales-o pentru premiere pe a mea, intitulată “Noua zi”. Mulţumiri.

Numele celorlalţi 2 cîştigători, de lb germană şi ucraineană, ca şi alte detalii le puteţi găsi accesînd linkul anunţului oficial:

Spiegelungen-Preis für Minimalprosa 2020

 

 

Căutînd ceva în jurnal,

 în 2011 am dat întîmplător peste citatul ăsta, care mi-a plăcut mult şi acum:

„Aceste convorbiri arată limitele angajamentului pentru artişti şi previn noi trădări posibile. Ele îi anunţă pe intelectualii din al treilea mileniu că nu le rămîne, drept ideologie, decît sărăcia lui Iov şi, pornind de aici, libertatea totală de exprimare.”

(Din postfaţa semnată de André Coutin la cartea-interviu cu Eugen Ionescu, „A rupe tăcerea”, Humanitas, 2008.)

despre „pulsul nu poate fi minimalist”,

cronica domnului Iulian Boldea (revista Apostrof, febr. 2020):

IULIAN BOLDEA: PULSUL POEZIEI

despre „pulsul nu poate fi minimalist”,

cronică a dlui Tudorel Urian în revista Acolada (nr. 3 / 2020, pag. 6)

despre „pulsul nu poate fi minimalist”,

cronică a dnei Gabriela Gheorghişor în revista Ramuri, nr. 3/ 2020:

http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=4637&editie=165&autor=de+Gabriela+Gheorghi%BAor&fbclid=IwAR2qzvUd1lbpsjGSvWudQBKpHDih66Od0FY0ToEKaJFysZNBmmeph3rOv9A

 

Cu prietenii de facebook

e uşor şi e greu. Uşor e cu cei care vorbesc aceeaşi limbă cu mine, deci passons! Greu e cu cei care cred că:
– ce spun în poezii nu mă defineşte/ caracterizează în viaţa reală, ci e aşa, ceva inventat, “literatură”;
– pagina mea de fb (pe care eu o consider pagină profesională, de scriitor, nu de socializare pur şi simplu) e doar un spaţiu de desfăşurare a celor pe care i-am acceptat în listă şi care mă pot eticheta abuziv etc.);
– eu nu am nevoie, ca poetă, de susţinerea lor reală (cumpărarea cărţilor, lectură, prezenţă la lansări, distribuirea pe paginile personale de fb pentru a afla şi prietenii lor de apariţia acestor cărţi), destule fiindu-mi pupăturile virtuale, asigurările de prietenie din copilărie şi eternă sau epitetele exagerate, date pe necitite, care deseori mă stînjenesc;
– eu trebuie să fiu musai prezentă pe pagina lor, indiferent ce postează, dacă ei sînt prezenţi pe pagina mea, indiferent ce postez;
– sînt o ingrată dacă eu le dau like-uri doar la poze, nu şi la poezii, cum îmi dau ei (ce să fac dacă serviciul contra serviciu nejustificat in artă mie îmi pare dintotdeauna odios?);
– pot să se dea prieteni cu mine în viața de toate zilele, deși mă ignoră constant pe facebook;
– pot să-si promoveze prioritar, masiv, ca PR la editura unde am publicat și eu, cu lipsă de jenă și în disprețul oricărei deontologii, favoriții, inclusiv propriul copil. Nu e așa, Diana Iepure? Că doar asta e democrația, să abuzăm de putere! 😦 Din păcate, eu nu cred așa ceva, intelectualii care se respectă nu acceptă jalnicul nepotism (mă rog, fiimism);
– lista nu s-a terminat, dar deocamdată mă opresc aici.

cînd

cînd, cu soarele în spate, mergeam singură pe străzi în timpul dictaturii, umbra mea (monstruoasă!) era mult mai mare decît mine.
cînd, cu soarele în spate, mergeam singură pe străzi după acel decembrie însîngerat criminal, umbra mea (monstruoasă!) era mult mai mare decît mine.
acum, cînd lumea întreagă se ascunde de moarte în propria casă, mergînd pe străzi cu soarele în spate, eu îmi văd umbra la fel: monstruoasă şi mult mai mare decît mine.

“Amăgit atît de-adese,/ Nu spera şi nu ai teamă”

te părăseşte o prietenă/ un prieten cînd ţi-e bine, fiindcă simte că lumina de pe faţa ta îi ia aerul? şi te doare foarte tare, fiindcă ai investit mult afectiv în prietenia asta?
te părăseşte o prietenă/ un prieten cînd ţi-e greu, fiindcă simte că nefericirea de pe faţa sau din vocea ta îi ia aerul? şi te doare foarte tare, fiindcă ai investit mult afectiv în prietenia asta?

spune-ţi atunci: “Amăgit atît de-adese,/ Nu spera şi nu ai teamă” şi dă-i naibii pe prietena şi prietenul tău care te-au părăsit şi la bine, şi la rău!

Gînduri fugare dar pesimiste în fapt de seară (era covidiană)

• libertatea noastră, a românilor, e în orice clipă ameninţată fiindcă instituţiile menite să o apere (învăţămîntul, cultura) sînt cu mult mai puţin în atenţia conducătorilor decît instituţiile represive, gen jandarmeria care e formată din malaci bine echipaţi, bine dotaţi, bine… determinaţi, dovadă fiind ciomăgeala sinistră dată fără jenă protestatarilor din Bucureşti şi din ţară veniţi la Bucureşti în 10 august anul trecut (apropo, plăteşte cineva pentru asta?);
• despre „societatea civilă”, în care îmi puneam mari speranţe în ’90 că va apăra democraţia, nu sînt prea multe de laudă de zis nici acum, la 30 de ani după Rev.;
• instituţiile care nu sînt clădite pe criteriul competenţei sînt foarte vulnerabile, o ţară cu asemenea instituţii e menită haosului la orice schimbare politică;
• o cultură (literatură, artă etc.) în care bătaia peştelui e pe fetele frumuşele/ băieţii frumuşei, fetele puternice/ băieţii puternici (adică şefe/ şefi de programe, rubrici, reviste, festivaluri etc.) e zero, ţara care marşează pe ei e foarte vulnerabilă oricînd;
• tristeţea şi pesimismul meu maxim e că noi, românii de rînd, născuţi „poeţi” (vai, mie, în lista de fb am vreo 800 de poeţi, dintre care mulţi nu cunosc limba română şi nu au simţul ei, dar li se fîlfîie de asta, în furorul lor liric!), mai sîntem născuţi şi pontoşi, dispuşi la orice oră din zi şi din noapte la o glumiţă, la un banc, la o trăncăneală veselă – toate relativizante la extrem…

Văd spunîndu-se

că în vreo 14 zile situaţia se va îmbunătăţi, va fi ţinută sub control. E minunat, mă bucur mult! Doar mă întreb ce se va alege de promisiunile, speranţele, previziunile că după asemenea criză vom fi alţii, vom gîndi altfel – promisiuni, speranţe, previziuni faţă de care eu am un sănătos scepticism. Nu de alta, dar noi uităm şi ce a fost pînă acum 30 de ani, darmite ce a fost acum 2 săptămîni…