Sînt destul de crispată

cînd cineva cu care am relaţii bune şi despre care nu ştiam că e artist (sau ştiam, dar…) îmi trimite pe neaşteptate o operă de-a lui, să-mi dau cu părerea. Mă simt norocoasă dacă îmi place! Necazul e cînd nu-mi place. Fiindcă, dacă îi spun asta, ştiu că îmi stric definitiv relaţia cu el. Iar dacă nu-i spun, îmi stric relaţia cu mine. Şi, cum cu mine convieţuiesc clipă de clipă, prefer să-mi păstrez relaţia bună cu mine, cu toate celelalte riscuri…

Pentru cei care se cred filosofi, dar ignoră poezia

„Poet şi filosof sînt fraţi gemeni, dacă nu una.”
UNAMUNO, “Despre sentimentul tragic al vieţii”

Mic elogiu simplităţii

«Spectacolul lui Liviu Ciulei era de o frumuseţe şi o plasticitate rară. Şi, înainte de toate, era de o simplitate minunată, acea simplitate care se obţine cu multă muncă.»

http://www.contrafort.md/numere/mic-elogiu-simplit-ii

Dialog, 2001. Pe coperta revistei “Vatra”, 2003

Dialog, 2001. (©) mariana codruţ. Devenit coperta revistei “Vatra”, nr. 6-7/ 2003, în care am fost luată “la ţintă” cu poezie, proză, desene şi interviu cu mine făcut de red.-şef, dl. Al. Cistelecan:

o nimfă a copilăriei

pe umeri pletele îi curgeau rîu,

un rîu roşu, aspru, de necrezut

– se opreau mirate femeile,

o apucau de plete să se convingă.

ea rîdea, împingîndu-şi pistruii

în ochi: ce rîs de ştrengar!

nu ştiu ce-au simţit bărbaţii

scăldîndu-se în rîul cald

şi nu mă întreb

ce gust au avut zilele sale,

ce tristeţi au luat-o drept ţintă.

ci doar ce-a gîndit

cînd, într-o luni dimineaţă,

s-a urcat pe un scaun

să întoarcă spatele lumii,

să scoată limba la farmecele ei.

(din vol. “Tabieturile nopţii de vară”, Cartea românească, 1989)

ca să ştii:

singurătatea e mai fioroasă decît un cerb în călduri.

eu o pîndesc, o gonesc, o iau zi de zi în cătarea armei,

dar ea de fiecare dată ca un cerb în călduri se întoarce

din fugă spre mine, cu ochii însîngeraţi, cu răsuflarea

şuierătoare. şi se repede, şi mă atacă, şi mă împinge,

şi mă trînteşte printre tufişuri, de-mi sar cît colo pălăria

şi arma de vînător. apoi iute mă încalecă, şi mă pocneşte

iar şi iar cu mîndrele copite din faţă, în timp ce eu,

mototol de groază, mă apăr cum pot cu mîinile,

cu bocancii. şi mă tîrăsc, şi mă strecor pe dedesubt

ca prin urechile acului, şi mă rostogolesc prin frunziş,

prin gropi, şi fug sufocat la vale, bucurîndu-mă,

vai mie!,

că nu şi-a înfipt pădurea de coarne în coastele mele.

 (inedită)

Am găsit

zilele trecute pe facebook un citat din cartea de convorbiri a lui Cioran cu Sylvie Jaudeau, carte pe care încă nu am citit-o. Am selectat doar două replici, în care îmi pare că Emil Cioran prinde razant esenţa poeziei, aşa cum o înţeleg şi eu:
„Emil Cioran: Cît timp omul are legătură cu poezia, nu se expune vidului interior… Muzica și poezia, două aberații sublime.
Sylvie Jaudeau: De ce v-ați despărțit de poezie?
Emil Cioran: Din epuizare interioară, din slăbire a capacității mele de emoție.”