Feeds:
Articole
Comentarii

13 noiembrie 2017

Leul a atins cel mai slab nivel din istorie. Grav.
Cu mult mai grav: România a coborît la cel mai jalnic nivel din istorie – trebuie impusă prin Constituţie condiţia de bun-simţ elementar ca penalii să nu poată ocupa funcţii publice.

Anunțuri

A SE SCUTI!

La noi acum, în vremuri libere, mai descurajantă decît lumea politică îmi pare doar lumea artistică. În care criteriul estetic (adică autenticitatea & frumuseţea & profunzimea operei) păleşte în faţa altor criterii, secundare, precum: gen, generaţii, apartenenţa la un grup sau altul, convingeri politice, numărul premiilor, al invitaţiilor la sindrofii artistice, poziţie socială, maleabilitate umană (oportunism) etc. A SE SCUTI!

Probabil m-am ticăloşit.

În clasa a VI-a, într-o seară de la începutul lui septembrie, sub influenţa poeziei lui Eminescu „Sărmanul Dionis”, am dus în podul bucătăriei de vară un maldăr de fîn, am aprins o lumînare şi am început să scriu într-un caiet. Vezi bine, poezii! După ceva timp pe care nu l-am observat trecînd, afară s-a întunecat. Mai rău, curentul mi-a stins lumînarea! Un întuneric mineralizat, de groază, s-a aşternut în pod. Cu spaima în oase, am strigat din toţi rărunchii: „Mamaaaaaaaaaaaaa!” Şi, imediat, a venit răspunsul ei, nu ştiu de unde, poate de afară, din casă, de sub pămînt, din cer: „Da, mamă, sînt aici!”
Am nimerit tremurînd scara, am coborît, am găsit-o pe ea, deci am regăsit siguranţa, calmul, liniştea.
Acum, dacă o strig, nu-i mai aud răspunsul. Probabil m-am ticăloşit.

„(Coborînd legănat

acele scări o văzusem prima dată pe Luminiţa: scurtă şi rotundă ca un pepene galben, blondă, cu zîmbetul îngropat în gropiţele obrajilor bucălaţi. Şi răspîndind în jurul ei miros de pepene galben – dacă nu în realitate, atunci în imaginaţia memoriei, da, aşa simt. Şi ăsta e adevărul. Sînt mult mai reale memoria şi imaginaţia decît realitatea: esenţa ei îi preceda existenţa în viaţa mea!)” !)”
Fragment dintr-un text în lucru – omagiu tardiv   – despre fosta mea bibliotecară din liceu, acum moartă, doamna Luminiţa Sîrbu.

Nostalgia:

o rochie foarte scurtă zburătăcită de vînt în jurul coapselor…

Numai

în preajma oamenilor cu simţul dreptei judecăţi şi care au şi forţa de a şi-l păstra, indiferent de pierderi, îmi pare aerul respirabil.

Ce greu

e să accepţi că nu doar Mama a plecat definitiv din lume, dar că şi casa natală e pe cale de dispariţie şi tu nu te poţi opune… Ce rost are să mai vorbeşti atunci despre copacii din livadă, de nerecunoscut, bieţii de ei, bătrîni, bolnavi şi rupţi de furtuni?! Cît despre florile grădiniţei din faţa casei, unele supravieţuind prin cine ştie ce miracol după atîţia ani de la dispariţia stăpînei, ce să mai spui?