Feeds:
Articole
Comentarii

o carte din 2019 care mi-a adus multe bucurii: Premiul „Cartea de poezie a anului” acordat de ARCCA (Asociaţia Română a Creatorilor Culturali şi Artiştilor) și Premiul ”Piața Aurarilor” acordat de filiala din Sibiu a Uniunii Scriitorilor; nominalizări la premiile „Sofia Nădejde”, „Observator cultural”, „PEN club Romania”; nu în ultimul rînd, mi-a adus cititori atenți și subtili și noi prieteni, pe care îi salut cu drag.

dacă nu vorbeşti şi stai liniştit,

.

poţi auzi şuierul vîntului prin frunze,

lătratul singuratic al cîinilor de pripas,

chiar şi rostogolirea lunii pe ziduri

– toate făcîndu-te fericit.

.

pînă ce, liniştea crescînd,

îţi auzi bătăile inimii şi te apucă frica.

bine, dar inima ta nu-i cu nimic

mai înspăimîntătoare decît vîntul,

decît lătratul cîinilor, decît luna!

Un cititor al postărilor mele despre marele actor Dionisie Vitcu mi-a dăruit volumul acestuia de mărturii – la o privire rapidă, scris alert și foarte plăcut (însă, din păcate, apărut la o editură care nu a auzit de redactor sau corector, boală larg răspîndită).

Am găsit și postfața cu miniportretul publicat de mine cîndva. Unele puncte de suspensie din el mă fac să cred că era un picuț mai lung, dar nu am de unde ști sigur și nici nu are importanță.

Printr-o prietenă de fb, actriță, am aflat numărul de mobil al domnului Dionisie Vitcu și l-am sunat să-i mulțumesc pentru minunatele rînduri despre mine din recentul ”Expres cultural”. ”Așteptam telefonul ăsta!”, mi-a zis bucuros, cu vocea nealterată de vîrstă. I-am propus să ne întîlnim la o cafea în oraș, ca să depănăm amintiri și să-mi povestească ce a mai făcut după revoluție. Nuuuu, nu mai iese din casă de la începutul pandemiei: ”Am 86 de ani, umblu în baston!!!”, mi-a spus și a rîs autoironic – deci nici umorul nu i-a fost alterat de vîrstă. Însă o să-mi trimită prin fiica domniei sale vreo carte, poate chiar pe aceea în care a inclus drept postfață micul portret publicat de mine în revista ”Teatrul” pe vremea cînd eram referent, apoi secretar literar, deci cu vreo 35 de ani în urmă. Era foarte nedumerit că nu i-am spus atunci de articol, eram foarte nedumerită că am uitat s-o fac. Într-adevăt, publicasem 3 miniportrete – Dionisie Vitcu, Sergiu Tudose, Teofil Vâlcu – și eram ferm convinsă că i-am pus la curent pe toți trei. Nu știu, nu țin minte ce s-a întîmplat de am uitat. Îmi amintesc însă cu precizie următoarea scenă: o actriță, rezemată de tocul ușii secretariatului cu o mînă în șold, în cealaltă ținînd țigara, m-a luat la întrebări: ”Dar despre mine de ce nu ai scris?” Cu inima ticăind de emoție, am răspuns (cu maxim tupeu, constat acum): asta nu e sarcină de serviciu, nu e atribuție de serviciu! Nu i-a căzut bine, firește, probabil nici altor actori…

La telefon, domnul Vitcu mi-a zis că a găsit revista cu articolașul acum cîțiva ani, cînd făcea ordine prin arhiva personală. Și că i-a plăcut atît de mult (”m-ai prins bine, chiar așa eram!”), încît a decis să-l reia într-o carte. ”L-am publicat fără să te anunț!!!”, a rîs din nou, copilăros șcmecherește și autoironic. Cum eu mă îndoiesc că mai am printre hîrtiile mele cele trei portrete de actori, nu mai știu cum l-am prins. Mă opresc aici, nu fără cîteva flashuri așa, spontane, fără nici o pretenție:

* Dionisie Vitcu ciocănind tare de cîteva ori în ușa secretariatului literar, deschizînd-o brusc doar cît să-și strecoare prin deschizătură fața rotundă și cu un veșnic aer de copil ștrengar, de Nică a lui Ștefan a Petrei care tocmai a furat pupăza din tei:

– Deranjez? întreba în răspăr.

– Nu, dom` Vitcu!

– Atunci plec!!!

* Era destul să-l vezi cum se mișcă pe scenă la comedii, tîrșîindu-și ușor picioarele, punînd în operă o sumă apreciabilă de tonuri, dar și o sumă de gesturi precum datul peste cap al unei plete imaginare/ fluturatul degetelor pe la tîmple (gen: nu mă aburești dumneata pe mine!)/ căutătura iscoditoare cam de jos în sus, cam de peste umăr, cam dintr-o parte etc. ca să izbucnești în rîs.

* Actor de comedie? Da, dar numai dacă nu l-ai văzut în ”Însemnările unui nebun”, spectacol după piesa lui Gogol (în întregime un lung monolog), jucat timp de vreo 16 ani. Acolo gesturi și accente dramatice! N-am uitat nici acum glasul timid și îndurerat al slujbașului care, ascuțind conștiincios penele șefului în fiecare dimineață, rememora pentru sine toate umilințele și suferințele vieții sale. Și, mai ales, n-am uitat și n-o să uit niciodată ochii albaștri – inocenți, gravi, resemnați sau plini de lacrimi – care sticleau atît de tare, de-i puteai vedea chiar și prin întuneric, chiar și din cel mai îndepărtat colț al sălii mari a Teatrului. Rari actorii cu asemenea magnetism, cu asemenea carismă.

Postare pe fb de acum cîteva zile

Nu știu alții cum sînt, dar mie mi se întîmplă deseori să am îndoieli că am făcut bine un lucru sau altul (prietenii apropiați sînt sătui de comentariile și lamentările mele de după întîlnirile publice, pe care mi le critic singură la sînge!). Îndoieli am avut și despre cît de potrivită am fost ca secretar literar al Teatrului Național din Iași, în anii 1984-1990. Cum dar să nu mă bucure enorm surpriza din ultimul număr al revistei ieșene ”Expres cultural”? Evocînd perioada și pe mine în cuvinte calde și generoase pînă la Dumnezeu, marele actor Dionisie VITCU – un Maestru cu adevărat! – mă asigură că am fost nu doar Ok în rol, ci chiar la înălțimea misiei. Nu am coordonatele domnului Vitcu, așa că îi mulțumesc din inimă aici, sperînd că gratitudinea mea și toate urările de bine vor ajunge cumva la urechile dumnealui 💚! – postat pe fb

Dă clic pentru a accesa Expres-cultural-nr.-76.pdf

(Interviu publicat în Gazeta de Chișinău din 25 nov. 22: https://gazetadechisinau.md/2022/11/25/de-la-mama-am-aflat-despre-tragediile-din-familia-noastra-legate-de-malul-basarabenesc/

Stimată Mariana Codruț, la început de conversație voi cita din eseul dvs. „Dumnezeu n-a fost comunist”: „Tot satul părea să fie prezent la biserica noastră cea bătrînă, cocoţată chiar pe malul înalt al Prutului. Cu salcîmii, sălciile şi plopii întunecaţi de pe malul basarabenesc la numai zece-douăzeci de metri, cu oglinda neagră, neliniştitoare, a rîului chiar la poalele ei. Vocile preotului şi ale sătenilor din cor erau multiplicate şi căptuşite cu o aură enormă de cutia de rezonanţă închipuită de valea Prutului şi de burta nopţii. Cum se numește satul Dvs.? Ce se vorbea despre „malul basarabenesc” în copilăria dvs., în satul natal?

– Satul meu, situat cam la 25 de km sud de Iași, se numește Prisăcani. Am auzit destule despre Basarabia în copilărie, dar nu de la școală, oficial subiectul fiind tabu, ci de la ai mei. De pildă maică-mea, care avea pămînturi și neamuri ”dincolo”, îmi spunea că în tinerețe trecea des rîul, inclusiv pentru baluri (cînd apa era mare, pe fete le treceau flăcăii în spinare!). Tot de la ea am aflat întîi despre tragediile din familia noastră legate de ”malul basarabenesc”: singurii săi doi frați și un cumnat, un frate de-al tatei și multe alte rude și-au pierdut viața pe Frontul de Est. Și tata a stat un an într-un spital din București după ce a fost ciuruit de un obuz la cotul Donului. De altfel, satul meu și al bunicilor dinspre mamă erau pline de văduve, orfani, mame îndoliate și de foști combatanți în cel de-al doilea măcel mondial, întregi sau ciuntiți. În vorbele unora dintre ei, își făcea loc un pic de resentiment chiar și la adresa basarabenilor, că ar fi cînd cu rușii, cînd cu românii. Nu aveam pe-atunci atîta minte cît să pricep problema ori să mă intereseze cu adevărat, însă mai tîrziu am considerat nedrept resentimentul lor. Fiindcă în timp, grație lecturilor mai ales, m-am lămurit și cît de atent monitorizată de ruși a fost și este mereu felia asta de pămînt românesc, și cît de sinistre sînt stăpînirea și propaganda lor. Ca acum războiul din Ucraina să pună orbitor în evidență grosolănia incredibilă a manipulării practicate de ei, grosolănie neegalată decît de cruzimea, înclinația morbidă spre crimă, distrugere și jaf care pare să-i caracterizeze…

Revenind la mentalitatea de demult: cînd auzeam de Basarabia mă simțeam cam ca în jocul acela copilăresc cu Omul negru: n-a venit, n-a venit, dar poate veni oricînd! Nimic de mirare, rusofobia și frica de ruși, adînc imprimate în inimile părinților în ciuda sloganelor comuniste ”URSS bastionul păcii e” sau ”țara vecină și pretenă”, pătrunseseră și în sîngele copiilor.

– Mama vă citea cărți? Tata era un bun povestitor?

Mama și tata nu ne-au citit, fiindcă nu aveau timp. Înainte de colectivizarea forțată, munceau zi și noapte pe cele vreo 5 ha de pămînt ale lor. La colectivizare, tata – un povestitor nu grozav – a fugit la muncă în Iași, noi, copiii, rămînînd cu mama. Dacă ea nu mi-a citit, în schimb mi-a încălzit și luminat copilăria cu mii de versuri știute pe de rost din Eminescu, Alecsandri, Coșbuc și alții, cu sute de cîntece, parabole, amintiri…

 Ați debutat editorial la Junimea, în 1982. Cum ați ales titlul volumului de debut, „Măceșul din magazia de lemne”? A existat un măceș real?

În iarna lui `81 am văzut în magaziile școlii din satul Comarna, unde tocmai fusesem repartizată ca profă de română, grămezi de măceșe adunate de copii de pe dealuri, în practica agricolă obligatorie. Fructele roșii sclipind în întuneric mi-au părut o expresivă metaforă a vremurilor.

Cum comunică realitatea cu poezia? Cât de inutile, nedorite au devenit metafora, imaginea în poezia de azi?

Pe mine nu mă atrage tricotul narativ considerat de unii poezie, chiar dacă e doldora de realitate. Mă interesează cu deosebire textul liric care se naște/ hrănește din biografie, dar nu se oprește la ea, ci o transcende. În acest scop, al trecerii dincolo de imediat, cred că metafora, o ”scurtătură” prin limbaj capabilă să transporte multă semnificație și să sugereze adîncimea, e de neocolit. Dar, sigur, pentru poezie nu există rețetă, dacă reușești să emoționezi și altfel decît prin esențializare, imagine, metaforă, e destul.

Prima antologie de poezie a dvs., „Zonă complice”, a apărut în 2021 la Editura Cartier. Tot în 2021, aceeași editură, Cartier, v-a publicat volumul de proză „Era lumină, era vînt”. V-ați imaginat, cu ani în urmă, că veți avea o colaborare strânsă cu o editură basarabeană?

Nu mi-am imaginat, însă mă bucură că am apărut la Cartier. Cărțile acestei edituri sînt, cum bine știți, foarte frumoase.

  – În ce locuri din Iași se citește poezie, pentru public? Cine dintre poeții ieșeni vă invită la evenimente literare sau la o plimbare?

Poezie pentru public se citește prin cafenele, parcuri, festivaluri și în multe alte locuri pe care nu le știu, eu participînd mai rar la viața publică. Sînt prietenă pe facebook cu toți scriitorii din urbe care mă interesează, primesc invitații de la ei, îi citesc și mă bucur cînd ne întîlnim. Cît despre plimbări, le fac de regulă singură, sînt o bună ocazie de punere în ordine a gîndurilor.

Cum a fost prietenia dvs. cu Emil Brumaru? Ați stat la cafea? Ce cafea îi plăcea? Amintea vreodată, în discuțiile dvs., despre Basarabia?

Fiind concitadini, mă întîlneam cu Emil Brumaru pe stradă, pe la vreun eveniment literar, prin redacția revistei ”Convorbiri literare”, ne-a și vizitat uneori pe mine și pe fostul meu soț. Apoi, am fost amîndoi incluși într-un grup de scriitori și artiști ieșeni trimiși în `98 de statul român pentru două săptămîni în America. Dar nu am făcut niciodată parte din cercul apropiaților lui, deci nu-i cunosc tabieturile, nu știu ce cafea prefera și nu-mi amintesc să-l fi auzit vorbind despre Basarabia. Însă pe facebook a publicat multe poezii tulburătoare din care nu lipsesc blestemele. Iată doar un exemplu: ”Cel care Basarabia mi-a umilit/ Să-i legene un flutur infinit/ Hoitul de colțul lunii spînzurat,/ Cînd corbii scurmă-n putredul ficat/ Și în plămînii tăbăciți de tabacioc/ Pînă-i rămîne scîrna-n vîrf de cioc…”.

După invazia Rusiei în Ucraina, priviți cu teamă, cu neliniște crescândă spre malul stâng al Prutului?

Firește, chiar dacă România e membră UE și NATO. Sînt destui ruși împotriva războiului, totuși masa celor care par să fie de partea lui Putin și a ambițiilor sale imperialiste e suficient de mare ca să nu te cuprindă teama și neliniștea.

Ce făceați în dimineața de 24 februarie 2022?

– Pe 23 februarie, zi caldă și luminoasă, m-am dus să-l văd pe frate-meu la Victoria, un sat din vecinătatea vămii Sculeni. Florin m-a plimbat cu barca pe lacul din coasta pensiunii unde lucra, am făcut fotografii, postate ulterior pe facebook, și am comentat îngrijorați veștile despre manevrele rușilor. În dimineața de 24, auzind că au invadat Ucraina, l-am sunat să-l întreb dacă a aflat și să-l sfătuiesc să se întoarcă la Iași! Mi-a răspuns, firește, că ce mi-e Victoria pentru o rachetă, ce mi-e Iașul, la o adică. Pe urmă nu m-am mai putut desprinde de știri, participînd și eu de departe la calvarul prin care trec bieții ucraineni de 9 luni încoace. 

 Ați scris multe poeme după declanșarea războiului, unul dintre personajele înfierate este Putin. Dacă v-ați întâlni cu Putin, pe viu, ce i-ați spune?

– Să oprească măcelul și să renunțe la putere. Dar nu ai cu cine vorbi, e ținut strîns în brațe de frică: frica de bătrînețe, de boală, de moarte, frica să nu-și piardă coroana, să nu se facă de rîs, să nu pară nebărbat… Or, un om sufocat de frică atacă orbește. Și, din nefericire, comunitatea internațională pare incapabilă să găsească ac de cojocul lui.

– Veți publica într-o carte poemele despre războiul din Ucraina?

– Posibil, nu știu exact. O să mă gîndesc la momentul potrivit.

Sistemul energetic din Republica Moldova e profund afectat de război. Energia electrică ne vine din România. Cum credeți, este aceasta o formă de Unire?

– Este. Alături de multe altele, cum e, dacă tot am vorbit, publicarea de cărți de-ale autorilor din România în Republica Moldova și invers.

Care ar fi mesajul dvs. pentru basarabeni, în preajma lui 1 Decembrie?

– Înainte de orice, le doresc din toată inima pace. Apoi: să nu mai cadă pradă propagandei mincinoase care îi face să uite cine le sînt dușmanii și cine prietenii. Nu în ultimul rînd, să ia exemplu de la dîrzenia, curajul și solidaritatea ucrainenilor.

https://www.facebook.com/tvriasi/videos/702081397926541/?extid=NS-UNK-UNK-UNK-IOS_GK0T-GK1C&ref=sharing