Feeds:
Articole
Comentarii

Ca să aflu sensul unei întîmplări – cu atît mai mult cînd e vorba de una capitală –, trebuie să o parcurg nu în zbor, nu pe deasupra, ci pas cu pas. Sînt ca un moşier din vechime („sunt vechi, domnule!”) care, pentru a vedea calitatea, structura pămîntului său trebuie să-l bată cu piciorul, încet, luînd ici şi colo o mînă de lut, sfărîmîndu-l, prefirîndu-l între degete, mirosindu-l, poate chiar gustîndu-l…

Doar subconştientul are căile lui, mult superioare gîndirii logice.

E deprimant

să-ţi ceară cineva (doctorand, student, elev, prof de şcoală generală sau ne, vecin, consătean etc.) o carte de-a ta şi tu să-i răspunzi: îţi/ vă pot trimite un scan sau varianta word, fiindcă nu mai am decît foarte puţine exemplare tipărite.

La Iaşi plouă mocăneşte de ceasuri şi ceasuri. Totuşi, pe la 6, a trebuit să ies iar din casă, pentru nişte pachete trimise de sora mea. Mi-am luat umbrela şi-am coborît. Nu era departe locul întîlnirii stabilit cu băiatul care venea din sat, doar pînă la colţul blocului, cam 150-200 de metri. Ei, dar plouă! Şi ce dacă locuiesc în centru’ 2 Iaşi, viitoarea capitală europeană a culturii? Peste tot, numai gropi, mocirlă, bălţi. Nu-i nimic, avansăm, vorba poetului, «Prin foc, prin şpăgi, prin glonţi, prin fum, prin mii de baionete» ale ploii. Ajung la colţ, vecinul coboară din maşină şi, odată cu el, mai coboară încă un omuleţ cu o geacă şi un fes amărît. Iau sacoşele. Dar sora mea, ca şi mama altădată, mi-a trimis şi un buchet de narcise galbene şi de zambile albe! «Vă descurcaţi?», mă întreabă vecinul, în timp ce mă străduiesc să ţin umbrela şi florile cu o mînă, iar sacoşele cu cealaltă. «Da!», răspund vitează. Hm, hm, îmi cam alunecă umbrela, florile riscă să fie strivite…
Omuleţul cu geacă şi fes sare, uitîndu-se la vecin: «O duc eu acasă pe doamna!» «Biiiine, accept eu, mulţumesc!» Şi pornim amîndoi «Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum, prin mii de baionete» ale ploii. Facem conversaţie. «Sînteţi din Prisacani?» «Nu, sînt din Victoria, dar am fost cu Ion să-l ajut la muncă în grădină». «Plouă şi la dv.?» «Daaa, tare-i bine, n-a prea fost zăpadă… » Tac. «Ăăă, zice el cînd ajungem aproape de domiciliu-mi, aici aveam doctorul de familie!» «Da, a fost un cabinet medical celebru pînă de curînd, chiar dacă blocul de proprietari arată jalnic… Na, oamenii nu au bani… » «Să ştiţi că eu lucrez în Iaşi, am un salariu de 800 de lei, dar de 2 luni nu am luat nici un ban!» Oftez scîrbită.
Ne-am oprit în faţa uşii. Scot 3 lei din buzunar şi-i întind. «Vai, vă rog, nu-i nevoie!» Ţin mîna cu banii întinsă încă vreo cîteva clipe, nici o şansă. Mulţumesc, ne urăm sărbători fericite şi ne despărţim.

E adevărat!

Acum cîteva minute, m-am dus la farmacie să fac cumpărături. Farmacistul, din care se văd doar ochii albaştri şi părul castaniu de după tejghea, atît e de mititel, a spus bucuros:
– Aţi venit!
În timp ce mă uitam confuză, el mi-a întins 100 de lei:
– V-au căzut din buzunar cînd aţi fost ultima oară! (adică acum vreo 10 zile, n.m.)
– Am văzut eu la un moment dat că nu mai aveam bancnota asta, dar mi-am pus la îndoială memoria! am răspuns, nevenindu-mi să cred că totul e adevărat. Pentru asta, trebuie să bem o bere! A zîmbit.
Am făcut cumpărăturile, am plecat, m-am oprit la primul butic, am cumpărat 2 doze de bere Timişoreana pentru el şi 5 banane pentru mama lui, care e femeie de serviciu în farmacie, şi m-am întors. Amîndoi, şi mama, şi fiul, erau acolo, singuri. I-am întins lui punga, i-am spus: „Nu mă puteţi refuza, e de sufletul mamei mele!”. El a răspuns: „V-aş putea refuza, dar nu s-ar cădea!” A luat micul meu dar, a spus: „Bo’daproste!”, eu m-am întors pe călcîie şi, lovindu-mă de mama lui, am pupat-o valvîrtej pe părul alb. Ea mi-a zîmbit cu atîta bucurie, atîta căldură şi umilinţă încît, fîstîcindu-mă, am ieşit din farmacie, convinsă că acolo locuia sfîntul duh…

Sînt multe personaje feminine din literatură care mi-au atras atenţia de-a lungul timpului. Iată succint, într-o ordine absolut întîmplătoare, doar cîteva de care îmi amintesc acum cînd scriu: Agrambelli (numai numele i-l mai ştiu, nimic altceva!) şi Olguţa; Şeherezada şi Alice cea plină de imaginaţie, dar care, deşi e doar o fetiţă, nu-i de acord ca sentinţa să fie dată înaintea verdictului; Smaranda – bătăioasa mamă a lui Creangă; naratoarele anxioase şi cu tendinţe suicidare create de Plath („Clopotul de sticlă”) ori Bachmann („Malina”); fetiţa din dramaticul roman autobiografic al Aglajei Veteranyi, „De ce fierbe copilul în mămăligă”; multe „eroine” din marea literatura rusă; mama şi bunica naratorului din „A la recherche du temps perdu”, două doamne autentice; foarte simpatică îmi e… floarea Micului Prinţ, care din mîndrie, vrînd să-şi ascundă lacrimile şi dragostea faţă de băieţel, umblă cu tot felul de tertipuri, el reproşîndu-şi în final, plin de remuşcări, că a judecat-o după vorbele vanitoase şi sucite, nu după fapte. O menţiune aparte merită, în tabloul meu de valori, tragica Antigonă, cea care are curajul să înfrunte legea lui Creon, riscîndu-şi viaţa ca să îngroape după cum cer iubirea şi cutuma trupul fratelui său, abandonat în voia fiarelor şi a păsărilor cerului la porunca tiranului.

Şi iată şi alte cîteva personaje care îmi sînt dragi:
– la vremea cînd şcoala mi le-a scos la iveală, Fefeleaga, Mara şi Vitoria Lipan m-au impresionat. Nu sînt sigură că atunci mi-am pus problema de ce, dar acum, deşi nu le-am mai recitit poveştile de-un car de vreme, cred că am găsit motivul – toate seamănă cu trei femei brave, însă cu inimi calde şi deştepte, din viaţa mea: mama, o soră a ei (nana Iustina) şi mătuşa Maria (cumnata tatei). Dacă aş încerca să le prind într-un desen, el ar arăta cam aşa: o făptură destul de firavă ţinînd pe umeri o casă de ţară, cu grădină şi acareturi cu tot, prin care mişună copii, păsări, animale domestice. Mă rog, din desenul cu nana ar lipsi cu desăvîrşire bărbatul: a fost dat dispărut în cel de-al doilea război mondial, iar ea, care avea la aflarea veştii 26 de ani, un copil mic agăţat de poale şi altul în pîntec, l-a aşteptat pînă la adînci bătrîneţi;
– facultatea n-a reuşit să-mi trezească vreun interes aparte pentru Proust. Sau poate vîrsta a fost cauza, nu mai are importanţă. Cert e că m-am apropiat cu adevărat de marele prozator abia acum cîţiva ani. Dar nu citind studii ori eseuri savante, ci amintirile Célestei Albaret, menajera-confidentă a scriitorului din ultimii săi 8 ani de viaţă. Bunul-simţ şi eleganţa naturală a acestei femei fără carte m-au convins: cînd, ulterior, mi-am făcut rost de opera proustiană şi de tot felul de biografii şi articole, am amînat pentru altă dată lectura biografiei datorate lui George Painter, fiindcă Céleste a contestat adevărul unor lucruri spuse de el despre „monsieur Proust”!;
– Felicité, personajul lui Flaubert, m-a cucerit definitiv cînd am citit nuvela „Un coeur simple” (o capodoperă). E slujnica devotată şi nobilă care, tîrziu – cînd capătă puţină educaţie religioasă o dată cu progeniturile stăpînilor –, nu poate înţelege cum de oamenii au fost în stare să-l răstignească pe Iisus: doar îi iubea pe copii şi pe cei săraci, vindeca orbii etc.!
Toate aceste femei, inclusiv cele din familia mea, menţionate mai sus, erau capabile de orice sacrificiu, din milă şi iubire. Li se potriveşte cu asupra de măsură epitetul lui Flaubert, „coeur(s) simple(s)”. Prin urmare, chiar dacă au o condiţie socială modestă, la ele nu e vorba de simplitatea din expresia „un om simplu”, care consacră în limba română ideea de om needucat, grosolan, chiar prost, ci de inocenţa, puritatea copiilor, cei neatinşi de calcule şi de cinisme (motiv pentru care şi sînt iubiţi de Iisus – un personaj extraordinar de interesant pentru mine, ca şi Socrate).
*
Îmi trezeşte multă simpatie şi mult respect viaţa spirituală a celor care au de luptat zi de zi cu lipsuri de toate felurile, în timp ce-l caută şi-l găsesc la un mod stîngaci pe Dumnezeu – precum biata Felicité, care ajunge la finalul unei existenţe chinuite să-l cam confunde pe sfîntul duh cu papagalul ei împăiat! Şi mă întreb aşa, ca simplu exerciţiu: dacă uriaşul prozator Tolstoi n-ar fi fost bogat, cum ar fi arătat oare lupta lui, atît de dramatică, pentru desăvîrşirea proprie şi împotriva a tot ce-l separă de Dumnezeu? („Mă lupt cu ispitele mîndriei, orgoliului, iubirii de arginţi, răzbunării; mă lupt cu prejudecăţile dorinţei de putere, statului, teologiei, ştiinţei”, în vol. „Despre Dumnezeu şi om. Din jurnalul ultimilor ani”, Humanitas, 2006, p. 97.)

(răspuns la ancheta iniţiată de Eli Bădică pe Bookaholic, despre personajele livreşti feminine preferate)

Mariana Codruţ, AREAL. Antologie de poezie: 1982-2007, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011

În ultimii ani, tot mai multe voci critice dintre cele mai reprezentative au făcut referire la Mariana Codruţ ca la o poetă de prim rang, dar foarte puţin cunoscută publicului larg. Este adevărat că, pe de altă parte, publicul larg nu prea este consumator de poezie, dar asta nu schimbă raportul invers proporţional dintre valoare şi notorietate. Antologia publicată de Editura Paralela 45 vine să mai repare puţin din nedreptate, căci îi sunt oferite cititorului, puse cap la cap, toate volumele poetei, începând cu «Măceşul din magazia de lemne», volumul de debut din 1982, continuând cu «Schiţă de autoportret» (1986), «Tabieturile nopţii de vară» (1989), «Existenţa acută» (1994), «Blanc» (2000) şi terminând cu cel mai recent, «Ultima patrie» (2007).
http://www.romlit.ro/interioritate

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 55 other followers