Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2009

O prietenă mi-a povestit că i-a dezvăluit copilei sale din clasa I, ultrainteligentă, ultraraţionalistă şi iscoditoare pînă (şi) la Dumnezeu, că moş Crăciun nu există. Fireşte, mama i-a cerut ca vestea  asta să rămînă numai pentru ea. Fetiţa însă a înţeles după cum a tăiat-o capul păstrarea secretului şi, o dată ajunsă la şcoală, l-a spus şi altor fetiţe, dar… la ureche. Cînd învăţătoarea a intrat în clasă, copiii plîngeau, trişti că moşul nu există. M-am întristat şi eu auzind mica întîmplare, ca întotdeauna cînd aud că e ruinat unul din miturile copilăriei. Or, moş Crăciun mi s-a părut întotdeauna unul din cele mai frumoase şi mai misterioase mituri ale vîrstei de aur.

Din fericire, sau poate spre ruşinea mea, eu am crezut în Moş pînă pe la 10-11 ani. Mai multe sînt motivele pentru care credinţa mea în el atins asemenea vîrstă matusalemică, astăzi probabil de neconceput. Mai întîi pentru că, fiind copil de ţărani ruinaţi de colectivizare, am crescut fără televizor. N-am văzut pe ecran, cum văd puştii şi puştoaicele de azi, concursuri pentru ocuparea… funcţiei de moş Crăciun! N-am văzut Crăciuni ciupind fetele ori Crăciuniţe ridicîndu-şi provocator jupele roşii în dansuri erotice. Şi n-am văzut nici Moşi pe toate drumurile, prin magazine, prin pieţe, hăulind cu bărbile lor false şi mobilurile la brîu. Nu e un paradox: cu cît moş Crăciun e mai „uman”, mai la îndemînă, cu atît şansele lui de-a exista se împuţinează mai tare. Şi cu cît el era mai scump la vedere, cu atît şansele lui de-a exista de-adevăratelea creşteau. Parafrazîndu-l pe Eminescu, moş Crăciun „era pe cînd nu s-a zărit/ azi îl vedem şi nu e”.

Un alt motiv pentru care am crezut pînă tîrziu în Moş a fost că mama a păzit cu străşnicie mitul lui, făcînd apel la multă viclenie. Noaptea de Crăciun era pentru mine una miraculoasă: nu atît prin atmosfera de tihnă caldă şi dulce creată de maică-mea, ori prin mirosurile mîncărurilor minunate care ne istoveau nările după zilele de post, cîte om fi ţinut noi, plozii; nici prin sunetul daurit al colindelor, în satul meu necolindîndu-se; nici chiar prin darurile modeste (cîteva caiete cu odoare de clei proaspăt şi bomboane) puse sub pernă, iar nu sub bradul adus adesea în spate de tata tocmai de la Iaşi şi împodobit de sora mea cu globuleţe, fulgi de vată şi spirale de hîrtie creponată (pe noi ne vizita, fireşte, Moşul săracilor!). Sau, în fine, şi prin astea, dar mai ales prin chiar ideea venirii Moşului. Văzduhul, atît de clar şi de… lizibil în restul zilelor şi nopţilor, devenea atunci un imperiu cum nu se poate mai tainic; adîncurile lui vălurite se desfăceau undeva mult deasupra casei noastre şi mult deasupra plopilor şi salcîmilor, zămislindu-l şi purtîndu-l pe Moş, care transforma norii albi de zăpadă în derdeluş şi gerul în bici.

În fiecare noapte de Crăciun trăiam o bucurie care nu semăna cu nici o alta dar, în acelaşi timp, mă încerca şi grija să nu-i ratez apariţia. Cum condiţia ca să vină era să ne culcăm (asta n-o pricepeam niciodată, dar ordinele mamei se execută, nu se discută), mă duceam, nerăbdătoare, foarte devreme în pat – nu ştiu de ce, dar el ajungea în satul meu de pe malul Prutului imediat după căderea serii! Cînd, după cîteva ore de somn iepuresc, mă trezeam şi găseam deja darurile, mama mă aburea cu aceleaşi vorbe: „cît-cît să-l prind pe Moşneag!”. Odată „tocmai” a fugit pe horn; altădată „tocmai”s-a strecurat printr-o fisură a unui geam pe care-l aranjasem eu şi frate-meu cu mingea şi tot aşa…

Cum mărturia mamei era întărită şi de cea a surorii mai mari, nu se punea problema să nu cred. Ciudat, nu se punea problema nici să mă mir sau să întreb cum de-a fugit pe horn cînd în sobă era încă jar; nici cum de s-a putut strecura printr-o spărtură cît o alună în geamul dublu, el, coşcogea moşul burtos cu cojoc uriaş, încă şi cu ditamai sacul cu daruri în spate. În mintea mea, moş Crăciun era un fel de Puck şi Ariel şi Aladin la un loc, se putea face cît o gămălie de ac, putea trece prin apă şi foc, putea aluneca pe nori şi zbura peste troiene… Totuşi, era ceva tare trist că nu-l puteam vedea! Şi asta din cauză că mă trezeam „numai” cu o clipă după plecarea lui! Mereu numai cu o clipă! Ce frustrare! O, dacă m-aş fi trezit cu un minut mai devreme!

Aşa se face că într-un alt an, ca să nu mă mai simt aşa de frustrată, mama mi-a spus că el a aruncat sacul cu darurile mele şi ale lui frate-meu în cerdac şi „tocmai” a şters-o, fugărit de cîinele nostru care, uite, i-a rupt o bucată din cojoc! Am luat bucata de blană albă de berbec în mînă, am mirosit-o, am pipăit-o: era, nu încăpea nici o îndoială, din cojocul de blană al moşului! Pentru că… mirosea de-adevăratelea! Acea bucată de cojoc a întreţinut credinţa mea în Moş mulţi ani.

Eram asemenea acelui personaj al romanticului german Novalis, care, la trezire, găseşte lîngă el un trandafir, dovada clară că a călătorit în visul nocturn pe care l-a avut.

(Contrafort)

Read Full Post »

Postelectorale

*Duminică seara, Mircea Geoană aştepta în faţa sediului PSD, împreună cu familia şi aliaţii, anunţarea rezultatelor de la exit-poll-uri. Îi avea în preajmă, evident, şi pe Ion Iliescu, şi pe alde Hrebenciuc ori pe alţi seniori ai coaliţiei. Dar nimeni nu l-a prevenit ca, la anunţul unui scor aparent favorabil, să-şi păstreze cumpătul şi scepticismul. Şi, cum nu degeaba i-a zis Iliescu “Prostănac”, bietul domn Geoană a căzut în capcană: “ĂMPREUNĂ AM ĂNVINS!!!” a jubilat el, începînd să împartă pupături de Preşedinte la nevastă şi amici şi aliaţi. Asta n-ar fi nimic, dar a declarat şi că… îl iartă pe Băsescu, care, prin urmare, nu mai avea de ce să se teamă, se bucura din plin de imunitatea creată de respectul şi protecţia noului prezident! Scenă de un ridicol total.

* Cînd rezultatele alegerilor s-au răsturnat , graţie votului românilor aflaţi în străinătate, Geoană s-a făcut foc şi pară. A început să peroreze pe toate canalele despre “voinţa suverană a poporului” care l-a votat pe el, despre furt, despre fraudă, despre dictatura băsesciană etc. Atunci, bătrînul Iliescu a avut un cuvînt de bun simţ: că acţiunea asta de contestare va aduce coaliţiei, din partea PDL şi a alegătorilor, acuza că nu ştie să piardă cu demnitate, că nu ştie să-şi asume cu demnitate eşecul. Ceea ce e adevărat. Pe deasupra, chiar prietenul de taină al candidatului Geoană, bogătaşul Sorin Ovidiu Vântu, a dat semnalul acceptării situaţiei, spunînd : Băsescu a cîştigat. Dar degeaba: Geoană, împins de la spate de pofta lui de a fi preşedinte, dar şi de mangafalele judeţene şi municipale pesediste, care au simţit o secundă mirosul apetisant al ciolanului trecîndu-le pe la nas, nu s-a potolit. A depus la Curtea Constituţională contestaţia. Pînă la darea sentinţei, tot felul de lătrăi înspăimîntători, ca Nica, Orban şi Funar, sau doar rizibili, ca Vanghelie, vin la TV cu dovezi de fraudă de genul: au votat şi morţii. O frază pe care o auzim din ‘90 încoace mereu, dar numai acum se vrea punerea piciorului în prag, cu tot dinadinsul. Mai mult, Guşă s-a dus, în calitate de “simplu cetăţean”, şi la “poarta” americană, să-i pîrască pe pedelişti că au furat alegerile. Şi el, ca şi Geoană, după cum zice presa, face naveta Bucureşti-Washington-Moscova. De bună voie şi nesilit de nimeni. Aferim!

*Interesantă acuzaţia – proferată pînă şi de un parlamentar ungur, pe care-l credeam mai luminat (Gyorgy Frunda) – că Băsescu trage spre dictatură (mă rog, regim autoritar); l-aş întreba pe dl Frunda: deci Geoană, care ar avea în spate coaliţia tuturor partidelor mai vizibile din România, nu prezintă nici un pericol, ameninţător fiind Băsescu, în spatele căruia s-a aliniat la start numai un singur partid, PDL-ul, şi ăla mic?

*Fiindcă veni vorba de cine pe cine are în spate: dacă mai trebuia vreo dovadă că Băsescu e mai convingător în comportament (dar ce caută unii ca Simirad, tîmplă lîngă tîmplă cu el?) şi mai logic în discurs ca politician decît alţii, aceste alegeri ar trebui să o constituie din plin: să cîştigi în condiţiile în care aproape toată presa te-a hăituit cu turbare luni de zile şi în condiţiile în care contracandidatul tău are în spate susţinătorii atîtor partide, iar tu doar pe ai unuia singur – iată un lucru deloc de ici-de colo…

* Fiindcă veni vorba şi despre Frunda, încă o zisă contestabilă a sa: că românii din diaspora – şi din Basarabia (care l-au votat pe Băsescu masiv!) – nu ar trebui să aibă drept de vot. Se întreba parlamentarul: cu ce îndreptăţire să influenţeze aceştia soarta unei ţări a cărei realitate n-o cunosc? Chiar crezusem pînă acum că acest domn gîndeşte înainte de a vorbi…

*Văzînd înfrîngerea din al doilea tur, în ciuda tututor atuurilor enorme deţinute în mînecă (Johannis, PSD-ul, UDMR, foştii dizidenţi anticomunişti etc.), liberalilor aripa Tăriceanu le-a venit mintea la cap: “PNL nu e căţeluş al PSD-ului!”, a declarat dl Tăriceanu. O, foarte bine, ne-am bucurat noi auzind asta, fiindcă dacă ar fi fost un căţeluş, i-am fi spus PNL-ului: “marş în dreapta eşichierului politic, unde ţi-e locul, nu alături de PSD! Cum ai putut, prin coaliţia asta penibilă, să-i zăpăceşti pe bieţii alegători în aşa hal, că nu mai ştie nici Doina Cornea, fostă dizidentă anti-comunistă şi femeie luminată, care e stînga şi care e dreapta?” Dar cum PNL-ul nu e un căţeluş, ne rămîne doar să ne exprimăm amărăciunea că s-a jucat cu noi şi speranţa că va părăsi coaliţia actuală cu PSD-ul, pentru a face cu PDL-ul, UDMR-ul şi cine o mai fi un guvern de dreapta. Speranţe sînt: pînă şi Crin Antonescu pare favorabil unui asemenea lucru.

*Spun “pînă şi” nu fiindcă Antonescu ar însemna un reper de autoritate pentru mine, ci fiindcă, iniţial, Antonescu dădea a înţelege că un asemenea lucru nu se poate face decît trecînd peste cadavrul lui! Cred că actualul şef al PNL nu-şi dă seama că, pentru unii dintre noi, din păcate el a devenit un “cadavru” încă din campania electorală dinaintea primului tur. Pînă atunci, domnia sa se manifestase puţin în spaţiul public, motiv pentru care era privilegiat de imaginea unui personaj mai de doamne-ajută, a unui intelectual decent etc. În campanie, şi-a dat drumul la gură, adică a început să dea cu gura atît de penibil, încît în scurt timp s-a văzut clar că nu are nici, să zicem, maturitatea unui Băsescu, nici echilibrul unui Tăriceanu, nici bunul simţ al unui Johannis. Dar vă amintiţi, nu? Cînd s-a confruntat la TV cu Tăriceanu, pentru şefia PNL-ului, chiar Tăriceanu l-a taxat dur pentru inconsistenţa lui ca personaj politic. Fostul prim-ministru îl cunoştea mai bine, din interiorul partidului, în timp ce noi am putut să-i vedem faţa abia la alegerile pentru preşedinţia României. Încă o “tînără speranţă” dusă pe apa sîmbetei!

*De mirare: miercuri seara, jurnalistul Adrian Ursu şi-a început “Ora (lui) de foc” de la Realitatea TV cu ideea că, după “isteria preelectorală”, s-a trecut la faza de căutări pentru guvern etc. Măi să fie: Adrian Ursu nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase! Vorbeşte despre “isterie preelectorală” de parcă nu ar fi contribuit din plin la naşterea şi întreţinerea ei. O fi simţit el… vîntul schimbării, şi pentru ţară, şi pentru Realitatea TV, postul de televiziune la care cu onor “combate bine” ? (Publicat în Ziarul de Iaşi, 10 dec.2009)

Read Full Post »

România în fărîme

*Turbarea anti-Băsescu se revarsă în valuri de pe aproape toate canalele TV: gazetari şi invitaţi de toate culorile se întrec, într-un spectacol năucitor, să-l arate în lumina cea mai odioasă pe actualul preşedinte. Eu mă aşteptam ca aceşti jurnalişti – unii cu multă experienţă, ca Adrian Ursu şi Oana Stancu, de pildă – să dovedească mai mult respect pentru profesia lor; iar dacă nu au cum sau de unde respect, atunci cel puţin să aibă mai multă glagorie, adică să facă raderea preşedintelui mai credibilă, mai subtilă, mai inteligentă; pentru asta, ar fi trebuit măcar să nu se folosească de cele mai penibile dovezi – că, de pildă, soţia lui Băsescu s-a răstit la fiica proprie cîndva! – ori de cei mai neveridici martori – ca Nica, Patriciu sau Şandru, să zicem.

*Ura care se revarsă din televiziuni de multe zile nu poate să nu lase urme şi asupra noastră, a alegătorilor. Şi, mai ales, nu poate să nu aibă şi efecte… inverse: pe unii, acest exces îi provoacă să devină băsescieni. Vezi cel puţin faptul că, în doar cîteva zile, ni s-a livrat de cîteva mii de ori “filmuleţul” cu copilul agresat de actualul preşedinte (numai la Realitatea TV, într-o singură zi, a rulat timp de aproape 3 ore, continuu, la emisiunea aceloraşi Ursu şi Stancu!). Şi, Doamne, cît timp, cîtă energie pierdute cu acest filmuleţ, cu expertize şi contraexpertize, cu măsurători, cu acuzaţii şi negaţii, cu alte “dovezi”, scoase urgent din mînecă mai cu seamă de jurnalişti, pentru a demonstra că e clar, nu se poate, Băsescu e un bătăuş, e un monstru! Mă uitam miercuri seara, pe Realitatea TV, la dispreţul nedisimulat al unui parlamentar ungur, asistînd la acest război penibil al românilor în vremuri grave. Meritam din plin dispreţul lui!

*Un amic, tînăr istoric, pro-liberal convins şi anti-băsescian feroce pînă acum, cînd l-am întrebat cu cine votează în turul doi, a spus că votează cu Băsescu. La mirarea mea totală, mi-a motivat: “pentru că e singurul de dreapta şi pentru că liberalii s-au compromis definitiv în faţa mea prin alianţa cu PSD-ul!”

* Doi prieteni din Bucureşti mi-au mărturisit că, dacă iese Băsescu, ei fug din ţară. Nu mi-au spus unde. Însă am aflat că Mazăre îşi va cumpăra o casă în Brazilia.

* Incredibile, de coşmar pentru mulţi dintre noi, dar excelente lovituri pentru PSD alianţa cu liberalii şi cooptarea lui Klaus Johannis în echipă; toţi îl doream pe Johannis prim-ministru, dar nu sub formă de contrafort al dinozaurilor comunişti. Ceaţa preelectorală, confuzia naţională sînt acum totale: pînă şi doamna Doina Cornea, fostă radicală dizidentă anticomunistă, a uitat de comunişti, de mineriade, de sfîrşitul Pieţei Universităţii, de Punctul 8 de la Timişoara, de listele negre, de averile ilicite etc. şi-i livrează lui Geoană un motiv real de mîndrie: iată-l pe “Prostănac”, cel care-i “conţine” pe toţi inamicii venerabilei doamne, susţinut de aceasta! Iată-l, peste noapte, pe vajnicul demagog devenit democrat pur şi dur, cu imaginea curată ca lacrima, vasăzică! Să te sminteşti, nu alta!

* După o declaraţie a lui Băsescu la radio, precum că a fost căutat de unii ca Năstase-patru-case ca să-i ajute să le fie rezolvate fără daune dosarele aflate de ani buni pe rol, cu o voce suavă, domnul Năstase, un pesedist de frunte, constată: “urîtă ieşire din scenă a acestui fost preşedinte”! Din două una: ori preşedintele a ieşit din scenă mai demult, de vreme ce e un “fost”, ori Năstase are tot atîta logică gramaticală cît obraz. Sau ştie el deja ceva despre rezultatele alegerilor de duminică, ce noi nu ştim, cum că Băsescu … “era pe cînd nu s-a zărit / azi îl vedem, şi nu e”?

*Mă uit pe străzile Iaşului şi-l descopăr pe Simirad, un jalnic “…escu” (adică traseist politic) moldav şi naţional, în aceeaşi poză cu Băsescu; mă întreb: care din ei e “dracu’“, cine pe cine trece puntea?

*Un biet alegător ar vrea să voteze cu “Cric” Antonescu; pot să jur că e acelaşi care se înghesuia la Zilele Iaşului să o vadă şi el pe… “Curioasa” Paraschiva!

*Dacă iese Geoană, vai şi vai de noi: mai întîi, fiindcă de sub fustele acestei matrioşe vor năvăli toate hrăpăreţele umbre ale trecutului de care, pînă acum, am fugit ca de dracu’! În al doilea rînd, fiindcă sînt sigură şi eu, ca şi mulţi alţii, că “istorica” şi noua coaliţie PSD-PNL nu va dura, nu are sorţi de viaţă lungă (vorba lui Huidu: roşu cu galben nu se potriveşte!) şi că, imediat după alegeri, vor începe scandalurile între rechinii PSD, mai primitivi, formaţi la şcoala veche a mînăriilor, şi rechinii liberali, mai inteligenţi, mai occidentalizaţi: totuşi, tovarăşi, ciolanul nu e elastic, nu se poate întinde cît ar trebui, ca să-i mulţumească pe toţi!

*Dacă iese Băsescu, e tot vai de noi: ura atroce a opozanţilor lui, ura din perioada campaniei electorale se va perpetua, scandalurile vor căpăta alte forme, probabil şi mai belicoase. Ne rămîne să ne luăm lumea în cap? Am mai avea o ieşire, poate, în acest din urmă caz: să treacă Johannis în barca băsesciană, lucru greu de crezut…

*Prin urmare, dragi concetăţeni, eu cu cine să votez? La fiecare rînd de alegeri prezidenţiale, am acelaşi straniu sentiment: că păpuşarii neamului fac în aşa fel, încît noi să fim mereu nişte “cetăţeni turmentaţi”, mereu să avem de ales între “rău” şi “mai rău”. Şi mereu să facem cîţiva paşi în spate…

(publicat în Ziarul de Iaşi, 4 dec. 2009)

Read Full Post »