Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2011

Presa şi bacul

O vină pentru rezultatele proaste ale bacalaureatului de anul ăsta are şi presa. Cum aşa? se vor întreba unii, nedumeriţi şi, pînă la un punct, pe bună dreptate: doar nu jurnaliştii au fost în băncile şcolare, doar nu ei au scris tezele de nota 1 şi 2! E adevărat, însă eu continui să cred, cu naivitate, ce se spune despre misia lor, despre ei: că sînt cîinii de pază ai democraţiei. Deci că trebuie să stea cu atenţia trează la ce se întîmplă în ţară, trăgînd la timp un semnal de alarmă asupra unei situaţii care riscă să devină explozivă.

Însă majoritatea covîrşitoare a jurnaliştilor noştri cheltuie, de 20 de ani încoace, mii de ore de emisie, mii de tone de hîrtie şi mii de gloanţe pentru cea mai mică declaraţie sau gest sau faptă a vreunui politician, imbecil sau nu; cheltuie mii de ore de emisie, tone de hîrtie şi mii de gloanţe cu cancanuri infecte, care-ţi dau impresia degradantă că ţara noastră a devenit o mahala sau un bordel. Nu scapă nici o aşchie de lumină căzută pe chelia lui Băsescu, analizînd-o îndelung: cum e orientată, spre stînga sau spre dreapta? E mai ascuţită la capătul dinspre sud sau dinspre nord? Nu scapă nici o umbră de zîmbet de pe chipul bietelor monici, nici o replică strungăreaţă a becalilor, nici o idilă nemuritoare între vipurile cu tatuaje pe braţe… Vorbe, vorbe, vorbe… „Ce-a vrut să spună cutare cu chestia asta?” îi întreabă pe toţi invitaţii săi în emisie, dar numai pe „cutare” nu, şi asta seară de seară, la Realitatea Tv, o doamnă jurnalistă ale cărei rochii flu-flu s-ar asorta mai bine cu paharul de şampanie decît cu microfonul, ca şi tornadele de zîmbete, chicote, rîsete „feminine” cu care-şi însoţeşte prestaţiile. „Inundaţiile au făcut prăpăd în nordul Moldovei”, spune cîte un reporter, probabil fără bacalaureat, şi-ţi arată de o mie de ori aceeaşi imagine cu apa unui nenorocit de pîrîu, care, din cauza bolovanilor şi a şoşonilor aruncaţi în ea, dar şi a cadrului foarte strîns cu care e filmată, capătă anvergură de niagară.

Jurnaliştii noştri lucrează din greu pe bază de bîrfă, zvon, presupunere, părere: „se pare”, „se zice”, „e posibil”, „era să fie”, „ce-o fi vrut să zică” sînt timpurile verbale predilecte. Spun ei: „din cauza unui şofer beat, era să se întîmple o catastrofă pe strada cutare”; „puţin a lipsit să nu aibă loc o catastrofă din cauza unei vaci care traversa leneşă uliţa în satul cutare” etc. Fiindcă e clar, dacă nu există o catastrofă, era cît pe ce să se întîmple una, se va întîmpla una, e de bănuit una, e de aşteptat una! Numai „catastrofa”, „tragicul accident”, „mortăciunile” (cum îmi spunea o jurnalistă că se vorbea în redacţia ziarului ei: cînd era un accident, importanţa lui era evaluată după numărul de „mortăciuni”), succesul sau insuccesul la bani ori în amor, jocurile ieftine de cuvinte puse pe burtierele canalelor TV etc. sînt urmărite de cei mai mulţi jurnalişti români. Care, de fapt, nici nu-şi merită numele de jurnalişti, mai potrivit fiindu-le cel de „vînători de scandal”.

Fiindcă, printre alte probleme la fel de importante şi la fel de ignorate – cum ar fi cultura – , jurnaliştii nu au timp pentru învăţămînt. Cu excepţia vreunei ştiri despre un consumator juvenil de etnobotanice, am văzut şi am citit, de-a lungul timpului, prea puţine anchete, documentare şi reportaje despre lumea adolescenţilor, despre problemele lor şcolare. Deşi de ani de zile se spune că prin licee e vai şi amar, ei nu ştiu; deşi de ani de zile universităţile gem de semianalfabeţi cu bacalaureat, intraţi pe bază de dosar rafistolat, ei nu au aflat nimic; deşi de ani de zile se vorbeşte din gros pe la colţuri despre profesori incapabili sau care nu-şi fac meseria, despre furturi la examene, absenţe de la şcoală şi cursuri, bacalaureate aranjate, lucrări de licenţă cumpărate şi doctorate plagiate, ei nu au intrat în alertă cu adevărat; au continuat să toace zi de zi şi seară de seară aceleaşi buruieni nefolositoare, dar toxice ale cancanurilor politice şi din lumea vip-urilor. Şi acum, în anul de graţie 2011, cînd rata de promovare a celor admişi la examenul de bacalaureat a fost sub 50%, jurnaliştii noştri, inclusiv doamna în rochii cu flori măşcate de gherghine pe poale, care e şi mamă, au fost luaţi prin surprindere: au aflat o dată cu noi cum stau lucrurile în învăţămînt! „Ooo! s-au mirat şi ei înalt. Ca să vezi!” Şi au tocat cîteva zile la rînd evenimentul, dînd masiv vina pe Putere. Cam la atîta s-a mărginit „analiza” lor. Deci nu prea putem dormi liniştiţi, dragi concetăţeni, cîinii noştri de pază cam sforăie în post.

Anunțuri

Read Full Post »

Rezultatele catastrofale ale bacalaureatului de anul acesta au trezit apetitul analitic al tuturor şi, fireşte, explicaţiile au fost de toate culorile. Unii au dat vina pe politică: subiectele au fost intenţionat grele, pentru ca echipa Puterii actuale să demonstreze încă o dată arbitrarul ei! Şi, evident, necunoaşterea problemelor din teritoriu! Iar prin montarea camerelor de supraveghere – abuzurile ei! Alţii – elevii, mai cu seamă, dar şi părinţii – au dat vina pe stresul creat de multipla supraveghere şi pe sistemul şcolar însuşi, cu vorba lui Bacovia, „Liceu – cimitir al tinereţii mele/ cu profesori pedanţi / şi examene grele”. Alţii, printre care mă număr, au considerat că ideea de supraveghere a fost binevenită şi că rezultatele bacalaureatului reflectă situaţia reală a învăţămîntului preuniversitar actual: bătaie de joc la adresa cărţii din partea elevilor, dezinteres al părinţilor faţă de copiii lor, dezinteres marcat din partea profesorilor, acesta din urmă justificat în bună parte de tratamentul care li se aplică dascălilor de legile în vigoare. Aici, da, sînt de acord, Puterile de azi şi de ieri – marcate clar, la rîndul lor, de lipsa de respect faţă de carte specifică celor ajunşi sus prin manevre deloc ortodoxe – au o vină maximă: nu poţi cere unui profesor să se respecte şi să fie respectat dacă e mizerabil plătit!

Desigur, se poate glosa mult pe marginea unei asemenea întîmplări. Cert este că, repet, supravegherea a fost o idee bună, permiţînd developarea nu doar a imaginii reale a situaţiei din învăţămînt şi a gradului de instrucţie a candidaţilor la bac, dar şi a unei mentalităţi de rîsu’-plînsu’: „Ne-au asasinat viitorul!”, s-au plîns unii dintre cei picaţi, „le-au asasinat viitorul!”, i-au secondat, cu inconştienţă, vocile părinţilor. Ciudat! Toţi uită că acest viitor asasinat prin netrecerea bacului poate fi corectat. Şi că, de fapt, a ieşi de pe băncile liceului semianalfabet, dar cu diplomă de bacalaureat, e cu mult, mult mai grav, anunţă un viitor îndepărtat, pe termen lung, mult mai sumbru. Că abia trimiterea în lume a unui tînăr incapabil să scrie pînă şi o scrisoare sau o cerere corect înseamnă de-adevăratelea a distruge viitorul cuiva – nu pare a intra în judecata de bun simţ a păgubiţilor de moment…

Exigenţa sporită la examenul de anul acesta şi, mai ales, stoparea furtişagurilor au două consecinţe importante. Mai întîi, cei care nu învaţă, dar au pretenţia să fie titraţi, vor fi obligaţi să-şi reconsidere viziunea asupra şcolii. E spre binele lor, le va prinde bine în viaţă, vor dobîndi respect pentru muncă, pentru lucrul bine făcut, pentru cei cu carte şi pentru cei care muncesc. Cea de a doua consecinţă, surpriză plăcută!, a fost subliniată chiar de o candidată la bacalaureat, Alina, care a fost notată cu 10 şi care urmează să facă studii de marketing în Anglia. Am văzut-o la televizor, iar modul cum vorbea şi cum gîndea a făcut să-mi mai vină inima la loc: deci nu toţi adolescenţii sînt pierduţi, nu toţi sînt nişte şmecheri, nişte secături! Sigur că ştiam asta, la modul general vorbind, însă a fost reconfortant pentru mine să văd pe viu un absolvent de liceu nu doar normal, ci şi strălucit. Ce spunea Alina? Că a fost binevenită supravegherea examenului, că numai aşa s-a putut face o departajare reală între elevi!

Sînt total de acord. Dacă există ceva care nenoroceşte mai mult ţara asta, atunci eu cred că exact acest lucru este: lipsa de departajare după merite a oamenilor. Cel strălucit e cotat, în liceu şi facultate, la fel ca puturosul, chiulăul, băiatul şi fata de bani-gata care împing şpagă, copie de pe internet sau fură la examene. Cel muncitor şi creativ e plătit prin instituţiile statului la fel ca şmecherul, licheaua şi aranjorul. Cel care dă cu gura, are obrazul de toval şi ştie să poarte cu talent ţucalul şefului are acces la posturi de conducere, în Parlament, în structurile de decizie ale statului. Ce trist, tragic chiar, pentru o ţară abia ieşită din comu¬nism, cu pretenţii de a construi democraţia! Parcă am uitat deja: comunismul şi colectivizarea s-au făcut la noi cu analfabeţii, cu scursurile, cu chiulării şi lingăii, cu hoţii şi şmecherii. Timp de 20 de ani, România democrată a lăsat impresia că vrea să copie metodele comuniştilor, construind noua lume tot cu deşeurile umane. În acelaşi timp, s-a mirat şi se miră înalt de hemoragia creierelor strălucite spre alte ţări; că un ins intrat în spital cu apendicele bolnav se întoarce acasă tot cu apendicele bolnav, dar cu ficatul sau un picior lipsă; că avem absolvenţi de liceu care nu ştiu să citească şi să scrier… Oare s-a decis ea, patria noastră, în fine, prin Puterea actuală, să ia taurul de coarne, măcar în învăţămînt? Oare să sperăm, în „lumina” ultimului bac, că s-au gîndit şi alţii şi că se tem şi alţii de ce ne temem noi – că vom ajunge o naţie degenerată, dacă vom continua ca pînă acum? (Ziarul de Iasi, 13 iulie)

Read Full Post »

Haloş

Ori de cîte ori mă duc primăvara sau vara la Haloş, am senzaţia că am ajuns în rai, adică, după cum spun cărţile sfinte, la loc cu verdeaţă, unde nu e nici întristare, nici suspin! Păi nu-i de mirare. Iată: mai întîi, solitara cabană a prietenilor din studenţie Emilia şi Dan e încastrată în sute de metri pătraţi de verde: cel mai depărtat, cu zeci de nuanţe, al pădurilor din jur, cel familiar, invadat ici-colo cu puzderie de flori mici, al pajiştilor; cel profund şi autoritar al brazilor plantaţi în partea dinspre sud, pe post de gard viu. Soarele e aici un amic destul de fidel, pîrîul curge în preajmă zi şi noapte cu un susur numai bun de ac pentru cojocul nervilor întinşi. Iar cerul – ei, asta-i altă poveste, care poate avea multe episoade, ca şi vîntul. Rezumînd: în dimineţile limpezi, cerul e albastru-albastru, cu irizări de verde şi roz şi auriu; în miezul zilei, e de obicei liber, cît poate el de liber, alb şi sclipitor de-ţi ia ochii; iar nopţile, negrul lui ca smoala, ciuruit de stele, e scrijelit la răstimpuri de dîrele subţiri şi luminoase ale avioanelor pămîntene, ale stelelor căzătoare din alte ceruri, ale automobilelor cu care Dumnezeu şi garda lui – adică şi Îngerul cela, zburlit ca un punkist! – inspectează pămîntul. Uneori se crede ocean cerul de la Haloş, cu norii albi şi gri şi ultramarin gravizi de apă; dacă însă te retragi pe o terasă, poţi sta fără grijă, ştiind că te aşteaptă alt spectacol mirobolant: cînd plouă, ierburile şi copacii şi tufişurile sclipesc, ajuraţi, mai ceva decît Las Vegasul în noapte! Eh, ocean, ocean, dar nimeni nu s-a înecat în el, nimeni nu se teme de el. Aici totul trece, doar să ai puţintică răbdare…

În „locul cu verdeaţă” de la Haloş, s-a mai întîmplat să fie şi „întristare şi suspin”, de pildă cînd moartea s-a decis să sugă de la sînul Emiliei. Dar au sărit toţi, şi medici, şi familie, şi colegi, şi prieteni, cu strigăte şi chiuituri, cu furci şi topoare, taman ca la 1907, şi au pus-o pe fugă! Însă, în general vorbind, acolo e, cum vă spuneam, ca în rai: se suspendă, fie şi aparent, fie şi doar pentru o zi-două, grijile cotidiene. Fiindcă la Haloş merg numai în vacanţă sau în week-end nu doar eu, ci şi gazdele, Emilia şi Dan, cu prietenii lor din Oneşti (profi, ingineri, informaticieni etc.): haiosul le Gros, printre altele un împătimit degustător de fineţuri şi ne-fineţuri gastronomice, cu Gabi pe care, dacă o văd cu şapca pusă „cum trebuie”, o suspectez că nu e în apele ei nonconformiste; Elena, tot mai scumpă la vedere în ultimul timp, cu Vali cel tăcut, Marele maestru al grătarului; Gabriela, care te asigură că, dacă insişti, bărbatu-său Marcel – generos cu vinul din via moştenită de la părinţii lui din Nicoreşti – te va tutui; domnul Gabor, vecinul cu grădina plină de flori şi de case pentru păsărele, sărind gardul pe fugă, doar ca să ne salute; Cristina, soţia regretatului nostru profesor D. Irimia, mişcîndu-se atît de liniştit, de crezi că e un copăcel cu flori galbene, uşor clătinat de vînt; Laura, tunsă ca un băietan, care a dezertat de curînd spre capitală, cu tot cu tehnica ei de ultimă oră. Şi alţii. Vin toţi, veseli, încing seara un grătar, tachinîndu-se încontinuu cu liberalele gazde; iarba e verde, lemnele ard trosnind, poveştile ori subtilităţile intelectuale se încrucişează, rîsetele nu contenesc, băuturile nu lipsesc. Ce-i mai fain decît toate e că aici, deşi toţi sînt obligaţi (noblesse oblige!) să contribuie cu ceva şi să ajute la treburi, în restul timpului fac ce vor: unii joacă badminton şi tenis, alţii citesc sau se uită la vreun film, dormitează într-un chaise-longue la soare sau se plimbă, alţii tăifăsuiesc, chiar şi la mobil, cum fac adesea gazdele cu fiicele lor plecate la studii în Anglia. Eu însă, cronicar fiind, deci plin de… privilegii, aleg o poză subiectivă: Dan, un aparent taciturn cu ochii în acelaşi timp melancolici şi ghiduşi, e veşnic pus pe şotii şi pe turnat în pahare; Emilia, cu gesturile elegante ale mîinilor, parcă predestinate pentru profesorat, şi cu rîsul ei discret, ciuleşte urechea să nu piardă nici o vorbă de spirit; Vali cu Marcel vorbesc despre trandafirii şi caprifoiul pe care tocmai i-au plantat la casele lor; Cristina povesteşte arar, în sotto voce, o amintire; le Gros potriveşte vreun calambur în franţuzeşte…

În spatele nostru, casa albă şi zveltă ca un cocor ne priveşte calmă, ştiind că sîntem cuminţi şi teferi. Deh, nu-i spunem nici noi chiar totul, deşi – doar ştiţi – unde ne ducem, ne ducem cu toate ale noastre. Dar la Haloş, chiar cînd rămîi singur cu tine însuţi, gîndurile negre nu mai au aceeaşi tărie ca în restul timpului. Ba mai mult, le şi uiţi! Cum mi s-a întîmplat mie într-o noapte adîncă, după ce lumea se retrăsese la un film. Încotoşmănată bine, mă dădeam în leagăn, fumînd şi gustînd din cînd în cînd cîte o picătură din „vinul lui Marcel”: în ciuda faptului că înfruntam singură un miliard de stele, mă simţeam fericită. Şi am gîndit că şi asta e o victorie asupra morţii.

Read Full Post »