Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2010

Majuru’

Taică-meu n-a putut face şcoală la timpul lui, deşi tare i-ar fi plăcut; dovadă stă faptul că, la terminarea celor patru clase primare, a luat premiul I cu coroniţă şi a primit şi un bilet de o lună la băi, drept recompensă. La întoarcerea de la băi s-a pus şi el pe plîns, ca Niculae Moromete, iar învăţătorul a început şi el să insiste pe lîngă taică-său să-l lase să continue învăţătura, dar geaba: „boul ăl bătrîn” nu şi nu! Păi cine să pască vitele?! Cine să-i tragă ciobotele seara?! Şi cine să prăşească porumbul, să pună sfeclă de zahăr, să crească floarea-soarelui pe pămîntul de la moşi-strămoşi?! Prin urmare, bietul de viitor-tată-al-meu a rămas la sapă, resemnîndu-se cu ideea că măcar va avea gospodăria lui înstărită şi viaţa înlesnită. Asta de ochii lumii, că în inima lui dorul de a ajunge „cineva” îl rodea continuu.

Aşa că, la oaste, a încercat să se înscrie la şcoala de ofiţeri, dar nu i-a mers: cine să-l ia în seamă cu cele patru clase primare ale lui? Avînd mintea repede şi plăcîndu-i milităria, a urcat însă cîteva trepte ierarhice în armată şi apoi în război, lăsarea la vatră găsindu-l cu gradul de plutonier-major. Motiv pentru care leatul cu care combătuse pe Frontul de est l-a poreclit Majuru’.

Majuru’ era chipeş şi cochet din naştere, dar anii petrecuţi sub arme l-au făcut şi mai cochet – spun oamenii că după război umbla prin sat cu pălărie la modă, carioca, şi cu pantaloni bufanţi băgaţi în cizme croite după model nemţesc, încît multe fete îi cădeau victime! În plus, era probabil singurul ţăran ce folosea şi a folosit pînă la moarte periuţa şi pasta de dinţi. Dar şi singurul tată care, cînd ne era lumea mai dragă, ne lua pe noi, copiii, la întrebări: „cum se numeşte capitala Franţei? Între ce ani a domnit Ştefan cel mare? Cîte bătălii a dat? Ce diametru are pămîntul la ecuator? Ce viteză are lumina? Care-i distanţa de la pămînt la soare?” etc. Dacă nu ştiam, ne privea dezamăgit – şi cumva triumfător, că el ştie, şi noi – nu! O dovadă în plus că ar fi putut şi el „să ajungă un om greu”, nu cum credeam noi! Pentru că noi ne uitam, fireşte, cam de sus la el, aşa cum se uită întotdeauna copiii sau cei mai tineri la părinţi: ehe, ce ştiţi voi, care sînteţi bătrîni ?

A venit colectivizarea şi Majuru’, ghinion, a rămas şi fără pămînt. Pămîntul i-a înghiţit tinereţea şi soarta şi toate iluziile, ca un Saturn hrăpăreţ, şi apoi dus a fost! Lăsîndu-ne singuri la rîndul lui, taică-meu a fugit la oraş, ca să nu fie nevoit să-i slugărească pe cei care-l jefuiseră. Dar şi ca să cîştige bani, să putem face noi o şcoală: măcar prin copiii să izbîndească, măcar prin ei să ajungă „cineva”. Trecuse de patruzeci de ani, dar tot cu ciudă împotriva lui taică-său şi tot cu dorul din tinereţe a rămas. Deşi muncea din greu şi făcea trei ture, ca paznic sau muncitor, pentru un salariu mizer din care trimitea şi mamei acasă, s-a înscris la şcoală şi a frecventat-o, bietul, şi nemîncat, şi nedormit, pînă a absolvit-o şi a primit certificat de şapte clase. Cînd, pe la cincizeci de ani, s-a întors în sat, pensionat medical din cauza unui accident de muncă, în dorul cărţii a început să se aboneze la ziar: la România liberă pe vremea lui Ceauşescu, la Monitorul/Ziarul de Iaşi, gazeta ieşeană cea mai răsărită, după revoluţie.

Poate cel mai fidel cititor din sat al aceste gazetei a fost Majuru’. Istoria relaţiei lui cu ea s-ar putea împărţi în trei perioade: perioada „neagră” – cînd poştăriţa cea bătrînă, supărată că trebuie să frămînte noroiul unei uliţe pentru un singur abonat, îi lăsa lui taică-meu ziarul pe la vecinii de la şosea (mă rog, cum să-i zic altfel drumului mare pe unde trece şi „cursa”?); de acolo, el îl lua, înjurînd direct sau prin intermediar, a doua zi, astfel că îl putea citi măcar cu două zile întîrziere. Cum între timp jurnalele tot veneau, se adunau, şi cum era mult de lucru prin gospodărie, defazarea la lectură se făcea şi mai mare, dar asta era cea mai măruntă grijă sau nemulţumire a tatei. La amiază sau seara, Majuru’ se aşeza în curte sub copacul lui exotic, pe care-l iubea grozav: îl adusese numai cît palma din Iaşi, dar lăstarul prinsese rădăcini zdravene în sărătura noastră; pe la Paşti, copacul începea să se umple cu mii de ciorchini albi şi roz, ca de castan, de te credeai pe Lăpuşneanu, nu altceva! Pe nas cu ochelarii cumpăraţi „de la cineva”, rîzînd şi lăudîndu-se cu florile de deasupra lui măcar guguştiucilor ori cîinelui, dacă nu avea picior de om prin preajmă, taică-meu citea gazeta. Şi stătea ca pe ghimpi pînă reuşea să prindă pe cîte unul şi să comenteze cu voce tare, să facă de zeci de ori cu o nesfîrşită mirare ”măi! măi! măi!” la vreo întîmplare mai gogonată şi să aibă mereu ceva cu comuniştii care îi luaseră cîndva pămîntul, lăsîndu-l „cu curu’gol”…

A doua perioadă a relaţiei lui cu gazeta aş putea s-o numesc „roz”: poştăriţa cea bătrînă şi cu nasul roşu ca o căpşună a ieşit la pensie şi în locul ei a venit un leat de-al meu. Aşa că tata a început, în fine, să-şi primească abonamentul destul de prompt. Mai demult, pe vremea României libere de sub comunism, Majuru’ îşi făcuse cu mîinile lui o cutie poştală, pe care a agăţat-o de stîlpul porţii. Însă drăcia aceea din lemn nu se prea deschidea şi era şi cam mică, lucru de care se prinsese şi poştaşul mai tînăr. Aşa că, atunci cînd vremea era bună, omul strecura ziarul între două scînduri ale gardului; pe vreme rea însă, el striga la poartă şi tata, săltînd cu piciorul lui mai scurt, se grăbea să-l ia, moment în care mai putea face şi ceva politică la botul calului…

Cea de-a treia perioadă, musai „a biruinţei”, a început din momentul în care taică-meu mi-a descoperit semnătura printre colaboratorii ziarului: ERA RĂZBUNAT! Şi cărţile mele îl bucuraseră, dar ziarul – ehe, ziarul era altceva. Ziarul era pentru toată lumea, îl vedea toată lumea!

N-am fost de faţă la clipa asta aurorală, însă îmi imaginez cum a citit el, iar şi iar, numele şi tableta mea, mirîndu-se cu voce tare („măi! măi! măi!”), rîzînd şi arătîndu-i triumfător mamei: „uite, dom’le, copilul meu!”. Mama va fi încercat, ca şi altădată, să protesteze timid: „păi nu-i şi copilu’meu? Nu eu l-am făcut?”, dar geaba: „Ce umbli cu prostii, dom’le?, copilu’ e-al meu!”, s-a înfuriat cu siguranţă Majuru’, şi pe bună dreptate: eu şi fraţii mei am ieşit direct din ţeasta babachii, ca Athena cea războinică, iar mama s-a întîmplat să treacă şi ea pe-acolo şi ne-a înfiat!

Mi-l mai imaginez cum s-a dus duminica următoare la biserică, aranjat ca întotdeauna la costum, cravată, pantofi lustruiţi, pix şi batistă în buzunarul de la piept, cu ziarul frumos pliat şi pus în buzunarul cel mare al sacoului. Cum, după slujba religioasă – sau, cine ştie, poate chiar în timpul ei, pe muţeşte, he, he! -, l-a arătat la toţi prietenii şi mai ales la duşmanii lui, fălindu-se mai ceva decît taica lui Budulea şi bătînd imperios cu degetul în pagina cu pricina: „Copilu’ meu! copilu’ meu! Te joci, dom’le?”.

Sau poate n-a fost aşa. Nu ştiu. Ce ştiu sigur, e că i-a pisat mărunt pe cei din jur şi pe vecinii care treceau cu treburi grabnice pe la casa noastră, amintindu-le neobosit de isprăvile mele. S-a dus întins cu ziarul de vineri, cînd aveam eu rubrica, şi la preotul satului. „Vai de mine!”, am făcut eu, îngrozită, cînd am aflat că a ajuns pînă şi la preoteasă! „Numai o singură dată!”, a încercat el să mă liniştească, fără succes însă, pentru că aveam bănuiala că făcea trebuşoara asta mai de fiecare dată cînd publicam ceva.

Cînd ajungeam pe acasă, îmi arăta şi mie ziarele puse conştiincios deoparte. Dacă dădeam din cap că „bine, bine, hai s-o lăsăm naibii!”, bătea cu degetul în ele, suspicios şi puţin îngîndurat: „copilu’meu! copilu’ meu! Te joci, dom’le?!”.

Read Full Post »

Intermediere

Blogul meu, făcut de un amic (eu fiind tămîie la treburi de acest gen), nu e setat, se pare, să găzduiască adresele blogurilor agreate şi frecventate de mine. Şi, cum o prietenă a dialogat cu Dorin Tudoran pe blogul subsemnatei, îmi fac datoria să-i dau, şi ei, şi tututor celor interesaţi, adresa blogului lui Tudoran: dorin2tudoran.wordpress.com

Recomand, pentru lectură, măcar filele  din Dosarul de securitate al poetului, accesabile  la:

http://dorin2tudoran.files.wordpress.com/2010/02/dosar-securitate8.pdf

Read Full Post »

Vizionarism romanesc

Motto:

“Rămîneţi dară cu bine, sînte firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare”

(Eminescu)

Peste miezul viu şi strălucitor al unui cuvînt se pot depune tot atîţia solzi de grăsime cîte guri îl folosesc mincinos. Peste miezul concret al unei realităţi se pot depune tot atîtea straturi de prefabricate cîte persoane interesate să folosească această realitate într-un scop meschin există.

Mereu politicienii romani, cu administratorii, ziariştii şi analiştii aserviţi lor, au tendinţa de a turna tone de jeg peste cuvinte şi tone de prefabricate peste realităţi. Aşa se face că noi nu ştim niciodată unde ne aflăm de-adevăratelea, pe ce şi pe cine putem conta de-adevăratelea, pe ce putem construi de-adevăratelea. Aşa se face că atunci cînd vrem să facem un pas înainte, constatăm că, sub piciorul rămas în urmă, terenul, punctul de sprijin se prăbuşeşte. Noi nu ne putem permite să imaginăm planuri pe termen lung, pentru că mereu “construcţia” trecutului imediat, o şandrama, ne “ajunge” din urmă, se sfărîmă sub picioarele noastre. La noi vizionarii trebuie să intre în şomaj sau să accepte o formă ciudată de vizionarism: aceea de… vidanjori ai prezentului. Adică să cureţe tonele de jeg pe care minţile celor puternici le toarnă peste cuvinte şi realităţi; să spună lucrurilor pe nume, punînd astfel o bază pentru viitor; să lupte pentru supravieţuirea bunului simţ şi a justei măsuri.

Nu de vizionari care să facă “valul să cînte” şi “steaua să zboare” din nefericire avem nevoie acum, cînd în Romania… totul zboară: banii, şoselele, “fondurile fixe”, proiectele, legile, promisiunile electorale, oamenii. Ci de unii care să facă să ne stea pămîntul sub picioare.

Read Full Post »