Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2013

Les Indes galantes

Aseară am fost la „Indiile galante”, operă-balet compusă în 1735 de J.-Ph. Rameau, după un libret de Louis Fuzelier. Regia şi luminile: Andrei Şerban. Multe „momente” splendide, splendide! Spun „momente” fiindcă, în economia spectacolului, lung de 3 ore, acele secvenţe excepţionale durau şi zeci de minute. Luminile sînt copleşitoare, îţi dau o senzaţie de lux, de poezie autentică, de mirific; în plus, înzecesc farmecul costumelor, ele însele o risipă de imaginaţie şi bun-gust…

În mod cert, mulţi ieşeni vor ţine minte toată viaţa acest spectacol unic (nu vreau să vorbesc aici şi despre ce m-a nemulţumit, fiindcă au fost unele lucruri care mi s-au părut mai puţin reuşite); şi vor fi recunoscători  (şi) dnei Beatrice Rancea, directoarea Operei, care l-a convins pe Andrei Şerban să vină să monteze în urbe.

Anunțuri

Read Full Post »

Cucuveaua

 

De ani de zile, o dată cu instalarea verii, o cucu­vea în­ce­pe după căde­rea nopţii să scheaune „cveaauu… cveaauu… cveaauu…” în crîn­gurile din ju­rul blocului, ticsit cu vreo cinci sute de suflete: mecanici, vîn­ză­toare, şoferi, studenţi etc. Jur-împrejurul corăbiei noastre, sînt, fireşte, mul­te alte blocuri, cu Dumnezeu ştie cîţi locatari. Nu am habar ce fac atunci ve­ci­nii, dar eu pun repede muzică pe com­puter sau deschid tele­vi­zo­rul, să nu mai aud vaierul. Îmi face frică. O frică ve­nind de de­par­te şi ţinîndu-se scai de mine. Demult, cînd vreo cucuvea se pornea să latre prin întu­nericul gros al grădinii, mama – care vedea în co­be un fel de pur­tătoare de cuvînt a morţii – tresărea chiar şi în somn. Pie­lea de pe braţe i se umezea de sudoare. Inima prea-duioasă începea să-i bată cu putere pen­­tru viaţa părinţilor ei bătrîni, a tatei şi a fraţilor mei pier­­­duţi undeva în mica junglă a oraşului. Cum, ră­ma­se doar noi acasă, de multe ori dor­meam în acelaşi pat, frica mamei se revărsa prin mii de canale şi în inima mea, trezindu-mă. Săream amîndouă la geam, aruncînd cu gloanţe de mămă­ligă şi sare grunjoasă în gol, ca să omorîm prezi­ce­rea neagră.

Fiindcă mama era Dum­nezeu şi Dumnezeu nu se sperie din te-miri-ce, spaima ei făcea ca pasărea nevăzută să capete pentru mine dimen­siuni de căp­că­un. E clar că ideea asta mi s-a impri­mat atît de adînc în minte, încît pînă de curînd nu au schimbat-o nici faptul că am aflat din cărţi sau de la tv. cum arată, nici maturitatea. Prin urmare, şi cucuveaua din crînguri tot uriaşă era!

Acum cîteva luni, cînd şi-a început concertul nocturn, am deschis tele­vi­­zorul pe Mezzo: cantatele lui Bach şi Natha­lie Stutzmann. Cîntăreaţa cu nume ca al mamei, cu păr negru, ochi negri, costum bărbătesc negru, dar cu manşete colorate viu, dirija, apoi interpreta, apoi iar dirija. Avea o voce joasă şi gesturi line; uneori, îşi transforma mîinile în cupe şi lua cu ele aerul din faţa orchestrei camerale ca pe apă sau ca pe zăpadă şi-l arunca undeva înainte-lateral. Deşi între timp stăteam cu ochii mai mult plecaţi pe o carte, perce­peam totuşi în spatele pleoapelor orice fulgerare verde-deschis şi roz-ci­­clam a manşetelor de la sacou…

Deodată, prin nu ştiu ce conexiuni imperceptibile şi deschideri de trape misterioase în mine, m-am sim­ţit invadată de forţă, mai bine zis de mînie împotriva fricii mele. Ca un corp îngheţat pătruns de un val fier­binte de sînge, am înviat: trebuie să văd din ce parte vine vaierul şi cum arată acea… Nathalie funebră! Aşa i-am spus în gînd păsării, fără voie şi fără nici o logică, scheunatul său înfricoşător neavînd nimic în comun cu vocea liniştitoare a contraaltistei franceze. Am lăsat cartea deoparte, am dat sonorul televi­zo­­rului la minim şi am ciulit ure­chea. De văzut, nu aveam cum să văd cucuveaua, fireşte, era noapte adîncă, în plus, stătea pitită în frunzişul unui copac. Dar o puteam „vedea” prin glasul ei, pe care a venit momentul să-l înfrunt! mi-am zis. Răsuna limpede şi tăios. Şi curb – cveeaauuu!– ca o seceră. Ca lama unei coase. Ca o virgulă, apă­sată, de oţel. Aha, deci e o virgulă, nu un punct! am exultat… Totuşi, e urît ca dracu’! Cu mult mai lumesc ar fi să fie răguşit, scămoşat de aerul încărcat cu praf şi gaze de eşa­pament al nopţii de iunie, mi-am zis. Să cîrîie ca o cioară, lighioana! Să piuie. Să gîgîie. Să se umfle în guşă ca o turturică. Să scoată din gîtlej un franjure în trepte, cînd mai gros, cînd mai subţire… Da! un franjure caraghios de curcan!

Şi, imaginîndu-mi-o cloncănind ca un curcan, am izbucnit în rîs şi m-am întors la ale mele.

Read Full Post »

Fir de iarbă

Read Full Post »