Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2010

Gigeii eterni

Cu ceva timp în urmă, cîţiva români întorşi de la muncă în străinătate au fost intervievaţi la un post de televiziune, despre cum au stat lucrurile acolo. Mi-a atras atenţia ce-a spus unul dintre ei: că atmosfera din colectivul în care a lucrat peste hotare nu semăna deloc cu situaţia din ţară, că pe angajatul unei firme nu-l interesează deloc ce face colegul lui în timpul programului, cît şi cum lipseşte, cît şi cum munceşte, cît şi cum trage chiulul etc. Şi părea foarte mulţumit de acest lucru, şi pe bună dreptate. Însă mi s-a părut că a uitat ceva, şi anume că nici aici, cînd e vorba de o întreprindere privată, un ins nu stă cu ochii pe colegul lui, pentru că patronul însuşi e interesat de ce face fiecare angajat în parte. Că patronul român nu-l recompensează pe cel care munceşte mai bine, mai mult şi mai repede – e adevărat. Însă în mod cert îl penalizează sau chiar se debarasează de cel care munceşte puţin, încet şi prost. Că doar sînt banii lui în joc.

Însă situaţia e cu totul alta printre angajaţii bugetari – de unde am convingerea că intervievatul lucrase ca bugetar în ţară înainte de a avea experienţa cu străinătatea şi făcea o comparaţie forţată.

Cu excepţii probabil – pe care eu însă nu le-am cunoscut, deşi am lucrat în mai multe locuri pînă acum – , în sistemul bugetar de la noi funcţionează nişte legi greu de înţeles şi de acceptat pentru mulţi oameni cu scaun la cap. De ce greu de înţeles şi acceptat? Pentru că sînt o cale sigură de a ne fura singuri căciula…

Iată deci: şeful bugetar ajunge la această funcţie, cel mai adesea, graţie nu onestităţii, competenţei profesionale şi/sau manageriale, ci graţie talentului „diplomatic” şi disponibilităţii personale de a fi „omul cuiva”, aflat deasupra lui pe scara ierarhică. Interesul acestei căpuşe diplomatice e să-şi păstreze funcţia şi, bineînţeles, să cîştige cît mai mult pentru buzunarul personal de pe urma vacii de muls care mai este încă, pe aici, orice instituţie de stat. Premisa fiind aceasta, e de la sine înţeles că sus-amintitul mahăr bugetar îşi va căuta şi cultiva printre angajaţi, la rîndul său, proprii lui locotenenţi – să zicem pe gigel I, gigel II, gigel III -, care să fie dispuşi să-i facă în exterior imagine bună (răspîndaci), să voteze mereu în favoarea lui, să-i dea mereu dreptate şi să-i fie martori devotaţi în caz de conflict sau de criză (yesmen-i), să-l ţină la curent cu ce se întîmplă şi se discută printre ceilalţi angajaţi (turnători). Şi, nu în ultimul rînd, să-l perie, să-i facă curte – adică să-i menţină moralul ridicat. Taman ce face şi mahărul nostru cu superiorul său ierarhic…

Tot de la sine înţeles e că acest gigel-şef ştie că şi el trebuie să le dea ceva la schimb fidelilor lui: dacă e posibil, eventual bani, fie sub formă… legală (prime, salarii de merit, ore suplimentare, toate nemeritate), fie… ilegală – sticla de whisky primită de el însuşi peşcheş etc. Dacă nu-i poate recompensa material, atunci mai există altă cale: să închidă ochii la incompetenţa şi greşelile lor, la lipsa lor de randament, la absenţele lor. Fiindcă gigeii nu sînt nici ei proşti, ştiu că funcţia de „om al şefului” te dispensează de grija competenţei, a conştiinciozităţii, a responsabilităţii. O mînă spală pe alta şi amîndouă murdăresc obrazul instituţiei pe care o parazitează!

În asemenea condiţii, angajatul care nu e omul şefului va fi împins, chiar fără să vrea, să se uite în ograda altuia, trăind cu frustrarea enormă şi perpetuă că el munceşte mai mult, mai repede şi mai bine decît aceşti gigei ţucălari şi, în cel mai bun caz, pe hîrtie cîştigă tot cît şi ei. Nu e nedrept? E nedrept, dar ce poate face bietul ins? Are prea multe soluţii? Nu, doar două: să se care în alt loc, cu scandal sau fără, ori să închidă ochii asupra complicităţilor şefilor-gigei secondaţi de gigeii lor. În ambele cazuri, nevroza îl mănîncă. De viu.

Anunțuri

Read Full Post »

Eminescu, semn de carte

Părinţii mei s-au născut în preajma primului război mondial, trăind pe viu o istorie nemiloasă, care le-a frînt vieţile şi caricat destinele. Reformele monetare, inflaţia, alt război mondial, foametea, epidemiile, refugiul, ocupaţia străină, colectivizarea forţată, comunismul, descolectivizarea au fost actele spectacolului absurd în care i-a distribuit Dumnezeu.

Ca şi alte milioane de ţărani din România cu ceva pămînt, ai mei au fost ţinuţi la vatră de părinţii lor, pe post de argaţi. O dată terminate cele patru clase primare, au spus, cu inima sîngerîndă, adio învăţăturii, trudind pe ogorul care promitea să le garanteze măcar un trai independent şi îmbelşugat. Dar n-a fost să fie aşa. Colectivizarea i-a jefuit de pămînt, astfel că ei s-au trezit în afara istoriei: adică şi fără carte, şi fără îndestularea la care îi îndreptăţeau moştenirea legală şi munca de animal de povară.

Întîmplarea îmi pare cu atît mai tragică şi mai revoltătoare, cu cît ai mei au fost dăruiţi cu o minte iute şi cu mare deschidere pentru „frumos”. Frustrarea enormă, de-o viaţă, că li s-a furat „lumina” nu a fost compensată decît de respectul aproape mistic pentru litera cărţii şi pentru oamenii de carte. Iar cel care întruchipa, în mintea lor, la superlativ atributul de om al cărţii era Eminescu. Luceafărul, fără doar şi poate. Adică semnul Răsăritului, punctul cardinal unde, pentru cei care se închină numai cu faţa spre Răsărit, sălăşluieşte însuşi Dumnezeu. Dar Eminescu era nu doar simbolul Cărţii, ci şi al acelor lucruri mirabile şi unice din viaţa fiecărui om: copilăria – pe care ai mei au avut-o tristă; tinereţea – pe care au avut-o mizeră; iubirea – pe care au avut-o amară; viitorul – pe care nu l-au avut niciodată.

Copilăria mea şi a fraţilor mei a fost profund marcată de cultul părinţilor pentru carte şi pentru „poetul nepereche”. Eminescu era prezent în casa noastră în toate zilele, prin poeziile cantabile şi armonioase, recitate sau cîntate de maică-mea în timp ce trebăluia. Ce te legeni…, Codrule, codruţule, O, mamă, dulce mamă…, Somnoroase păsărele, Şi dacă…, Freamăt de codru, Pe lîngă plopii fără soţ, Mai am un singur dor, Sara pe deal, La mijloc de codru, Luceafărul… făceau casă bună cu istorii din Biblie, cu ghicitori, eresuri. În ciuda acestui lucru, Eminescu rămînea pentru noi, copiii, un nume dintr-o carte, în timp ce pentru „bătrîni” el însemna pur şi simplu un Semn din cartea vieţii lor: cînd se simţeau mai copleşiţi, mai nimiciţi de greutăţi, dădeau repede filele zilei, pînă îl găseau pe tînărul romantic, şi privirea li se încălzea: prin poeziile lui, se detaşau de pămîntul negru şi se ridicau în lumină. Deveneau adică, şi ei, oameni!

Un proverb evreiesc spune: „Cum Dumnezeu nu poate fi peste tot, El a inventat-o pe mama”. Şi e adevărat. Doar că mamele mor într-o zi. Cînd i s-a întîmplat şi mamei teribilul eveniment, m-am gîndit intens la viaţa ei ruinată de blestemata istorie românească. Şi m-am mai gîndit – nu se putea altfel – la cultul ei pentru poezie. Astfel că mi s-a părut absolut normal ca poezia s-o însoţească în clipele din urmă. Şi, în timp ce ea stătea liniştită printre candele aprinse, noi, speriaţi şi naivi, i-am citit la căpătîi, alături de rugăciuni, şi Ce te legeni… , şi Sara pe deal, şi O, mamă, dulce mamă, şi Somnoroase păsărele… De parcă am fi vrut să îmblînzim maiestuozitatea misterului absolut încrustat pe faţa ei. Sau poate ca să fim mai siguri că va ajunge printre cei drepţi.

Read Full Post »

Nu i-am înţeles niciodată pe cei care vor să pară altceva decît sînt. Iar în zona românească oamenii de soiul ăsta acoperă o plajă foarte largă – de găsit fiind ei şi în lumea celor “de sus”, şi în cea a scriitorilor şi artiştilor, dar şi în cea a omenilor de rînd. Că o fac din ipocrizie, dintr-un orgoliu mărunt, din bovarism sau lăcomie nu mai are importanţă – destul că mie îmi provoacă o uimire continuă. Şi o puternică reacţie de respingere.

***

De Crăciun, am fost colindată şi de doi fraţi, un băiat adolescent şi o fetiţă. Doar băiatul colinda – dar ce era la gura lui, numai Dumnezeu putea pricepe, că eu nu am înţeles din litania aceea bolmojită şi stropşită în maximă viteză decît un cuvînt: Bletem. Asta voia să însemne Bethlehem! Am încercat, zîmbind încurajator şi cîntînd şi eu, să-l fac să o lase mai moale şi să pronunţe cuvintele mai pe înţeles. Nimic. Cînd de bine-de rău a terminat de colindat, eu, deloc încîntată, am scos totuşi la iveală pungile în care pusesem din vreme şi nuci, şi mere, şi portocale, şi bomboane de ciocolată. Nu şi bani. “E bine aşa ?”, am întrebat. Fetiţa, cam la 5-6 ani, care stătuse şi pînă atunci tăcută, mă privea cu ochi candizi şi plini de francheţe. Atît de candizi, încît m-am aplecat şi am sărutat-o. Mirosea rău, drăguţa de ea, a fum, a mîncare şi a rufe nespălate. O chema Elena, nume spus însă clar şi răspicat. Înşfăcînd pungile cu daruri tradiţionale, fratele a răspuns la întrebarea mea: “e bine!”. Dar cînd m-am interesat de unde sînt, el a bolborosit un nume de sat din apropierea Iaşului, grăbindu-se însă să adauge: “noi nu avem nici luuuu-miiiină!” – deci s-ar fi cuvenit, nu?, să-i dau şi nişte bani, acolo!…

Ceva din vocea lui miloagă, sau ceva de pe faţa mea, a scos-o însă rapid pe fetiţă din muţenie: “ba avem lumină!”, a zis ea, fermă, nedînd nici timp, nici drept fratelui s-o contrazică. Şi a continuat în trombă, nervoasă şi mîndră: “mie Moş Crăciun mi-a adus jucării şi bomboane!” Fratele a băgat-o pe mînecă; dînd s-o dreagă, s-a precipitat : “noi avem două case, dar la una nu avem…”. N-am mai avut timp să aud ce nu aveau. Ca printr-un gest de prestidigitaţie, Elena a scos probabil dintr-un buzunar al hăinuţei un iaurt mic şi a început să mănînce din el, privindu-mă cu aceeaşi mîndrie sfidătoare în ochi: “eu am şi da-no-niii-noooo!!!”

Băiatul s-a repezit să-i smulgă iaurtul din mînuţă: asemenea dovezi de trai bun îi dădeau planurile peste cap! El voia, era clar, să lase imaginea unor copii sărmani, şi cînd colo, ia uite ce-i făcea soră-sa! Amuzată şi tristă, m-am răzgîndit – nu ştiu de ce – şi le-am oferit şi nişte bani, intrînd apoi decisă în casă în timp ce ei, încă certîndu-se, coborau pe scara blocului. Sînt sigură că Elena a încasat-o cînd a ajuns jos, unde probabil îi aştepta mama sau cine i-o fi trimis cu colindatul-cerşit. Dar eu n-am să uit niciodată mîndria ei, mult mai rară şi mai preţioasă decît milogeala şi ipocrizia fratelui…

***

Dacă strategia celui sărac care vrea să pară şi mai sărac, pentru a le smulge altora ajutorul şi mila, mi se pare în ultimă instanţă oarecum de înţeles, mentalitatea altora, săraci, dar care vor să “facă faţă” cu orice preţ mi se pare inacceptabilă, penibilă.

Nu am priceput, de pildă, niciodată de ce o ţară ca a noastră, cu o economie la pămînt, se dă de ceasul morţii să organizeze summit-uri ultracostisitoare sau petreceri-monstru de Revelion, de Crăciun etc., ignorînd cu nonşalanţă ironia tăioasă a proverbului autohton “capra rîioasă ţine coada sus” (aviz şi autorităţilor locale!); nu i-am priceput niciodată pe părinţii care-şi vînd pur şi simplu pielea ca să facă faţă unei veritabile curse a “înarmărilor” cu adidaşi din cei mai cei, cu computere din cele mai cele, cu blugi din cei mai cei pentru copiii lor, ca să… nu rîdă, vezi bine, colegii acestora de ei că nu posedă! Nu am avut niciodată înţelegere pentru cei care-şi cheltuiesc ultimul bănuţ pe haine cît mai pompoase, pe farduri cît mai arătoase, pe maşini cît mai bengoase, pe ifose cît mai grandioase, în timp ce acasă îşi mănîncă de sub unghii, şi asta pentru… “a nu se face de rîs în lume”!; am avut veşnice discuţii cu cei foarte apropiaţi mie care se împrumută de la alţii sau de la bănci ca să poată merge la nunţi şi cumetrii sau ca să-şi asigure un lux rîvnit, fiindcă, nu?, chipurile numai aşa “intri în rînd cu lumea”! Nu contează că apoi trag mîţa de coadă cu lunile…

Ei bine, “lumea” asta care-ţi cere să te faci frate cu dracul nu mi-a plăcut niciodată. Spus pe scurt, mi s-a părut întotdeauna un semn de sărăcie a minţii să te arăţi altceva decît eşti, să doreşti a impune o faţadă cît mai lucioasă, în spatele căreia să se cuibărească vidul; şi, dimpotrivă, mi se pare un semn de inteligenţă, de bun-simţ, de sănătate a spiritului să nu-ţi fie ruşine cu cît ai, să te accepţi cu modestie cum eşti (dar asta nu înseamnă că-i aprob pe fatalişti, pe leneşi etc.). Numai ştiind cu adevărat, în orice clipă, cine eşti şi unde ai ajuns, poţi avea un teren ferm sub picioare şi poţi creşte…

Şi, apoi, a te opune năvalei şi mofturilor unei “lumi” ale cărei valori sînt banii, fala prostească şi gloria de mucava – eu cred, iertat să-mi fie, că e semnul unui caracter adevărat.

Read Full Post »

A doua zi de Crăciun, deşi într-o stare de sănătate nu tocmai grozavă, am făcut cu doi prieteni, Narcisa şi Matei, o scurtă ieşire pe la cîteva mănăstiri din judeţul Neamţ. Drumul era destul de bun, doar pe mici porţiuni ud sau cu noroi şi zăpadă, vremea îngăduitoare – e drept, la un moment dat ne-a prins şi o ploiţă cu soare, care a făcut să apară curcubeul, dar în rest soarele strălucea chiar orbitor pentru ochii noştri pregătiţi de iarnă. Graţie lui Matei, implicat în proiecte cu impact cultural, am descoperit pentru prima dată mănăstirea Horaiţa – ridicată în secolul al XIX-lea, dar, potrivit unor documente, datînd din secolul al XV-lea. Principalul ei ctitor – şi primul ei stareţ – a fost arhimandritul Irinarh Roseti, care, la vîrsta de peste 60 de ani (1837), îmbolnăvindu-se, s-a hotărît să meargă să se închine la Locurile Sfinte; aici, în anul 1859 începe construcţia unei mari biserici de piatră pe muntele Tabor, întru slăvirea Schimbării Domnului la Faţă; moare înainte de a reuşi s-o termine…

Biserica mănăstirii Horaiţa cu hramul „Pogorîrea Duhului Sfînt” ne-a impresionat prin simplitatea, rafinamentul coloristic al interiorului şi ne-a mişcat cu chipul în argint al Maicii Domnului, “Izbăvitoarea de secetă”, a cărui copie prinsă într-o ramă modestă prietenii mei au cumpărat-o şi mi-au dăruit-o pe loc. Toate astea, plus splendidul peisaj din Subcarpaţii Stînişoarei în care e situată Horaiţa ne-au determinat să facem planuri de revenire cînd vremea va fi caldă. Am trecut apoi, fără să ne oprim, fiindcă fusesem de multe ori acolo, şi pe la mănăstirea Văratec, după care am poposit pentru scurt timp la Sihăstria, vara copleşită de flori. Noua biserică ne-a strivit cu dimensiunile ei de catedrală şi ne-a făcut să ne întoarcem ochii la vechiul lăcaş – alb, discret, familiar cu arhitectura lui specifică mănăstirilor româneşti…

Punctul terminus al micii noastre călătorii a fost mănăstirea Secu, unde eu, dacă tot am ajuns pe neaşteptate acolo, voiam să mă închin la moştele unchiului meu, părintele Antim Găină, propus pentru canonizare: am aflat că, dacă un om se învredniceşte de placul lui Dumnezeu, pune o vorbă bună la El şi pentru cei din neamul lui, indiferent dacă sînt păcătoşi sau nevolnici!

Auzind pentru ce venisem, părintele Cleopa (iertare, nu ştiu „gradele”, ierarhia mănăstirească), un călugăr înalt şi bine legat, cu o barbă înspicată pînă la brîu şi cu ochi blînzi, albaştri, ne-a condus cu multă bunăvoinţă spre paraclis. S-a închinat îndelung în faţa uşii şi abia apoi a descuiat-o; în timp ce domnia sa se închina temeinic şi la toate icoanele dinăuntru, noi, zgribulindu-ne de frig, ne-am oprit în faţa celor două lăcriţe de lemn auriu sculptat cu migală în care erau depuse moaştele părintelui Antim şi ale duhovnicului său, ieroschimonahul Vichentie Mălău, şi el propus pentru canonizare. Ştiam din „Patericul românesc” un episod care-i lega pe cei doi: protosinghelul Antim Găină s-a dus la duhovnicul său şi i-a cerut smerit voie să meargă la muntele Athos, dar acesta nu l-a lăsat să se ducă. După un timp, cel respins a revenit la duhovnic, insistînd că vrea să plece la Muntele Sfînt. Atunci părintele Vichentie şi-a dat acordul, însă i-a prezis că, dacă se va duce, nu va sta mult acolo, iar la întoarcere va fi călcat de tren. Lucrul s-a adeverit: Antim s-a întors după puţin timp şi la revenire, la trecerea peste o cale ferată, a fost surprins de tren. A scăpat de la moarte lungindu-se pe şine!

Părintele Cleopa ne-a spus şi alte lucruri despre Antim, care ne-au uimit – de pildă, că nu dormea pe pat, ci pe scaun! Că, graţie unei vederi extrem de agere şi la bătrîneţe, evita să calce chiar şi o furnică de pe cărare! Că încerca să descopere şi să cultive în novici răbdarea – o calitate foarte de preţ pentru oricine, nu doar pentru călugări. „Răbdărică, răbdare, răbdăroi” – sînt treptele iniţierii pe care ghidul nostru, un monah cultivat şi încă tînăr, ni le-a dezvăluit cu un zîmbet, cînd eu m-am demascat că nu strălucesc nici la acest capitol…

***

Despre propunerea de canonizare a moşului meu, mort la mănăstirea Secu în 1974, am aflat acum doi-trei ani de la preotul din Prisacani, satul în care s-a născut Antim, pe care l-am rugat să mă anunţe şi pe mine cînd se va întîmpla evenimentul; în naivitatea mea, îmi imaginam că se face o ceremonie solemnă la o biserică sau la o mănăstire. Nu am primit între timp nici o veste, dar nu mi-am pierdut… răbdărica: preotul Iulian mi-a spus că procesul de canonizare durează, se fac cercetări minuţioase, dosare peste dosare etc. Acelaşi lucru mi l-a spus şi părintele Cleopa de la mănăstirea Secu, care a adăugat că acum Biserica e ocupată cu alte treceri în rîndul sfinţilor. Însă, ne-a asigurat sfinţia sa, va veni şi rîndul celor doi monahi ai mănăstirii, ale căror moaşte sînt depuse în paraclis. Dacă înalta ierarhie bisericească e cea care alege, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, momentul canonizării, oamenii de rînd din partea locului, care i-au cunoscut bine pe călugării veneraţi la Secu, i-au canonizat deja, şi pe Antim, şi pe Vichentie: cînd vin la mănăstire, primul lucru pe care-l cer e… să-i vadă pe sfinţi! Şi, se ştie: în multe împrejurări, oamenii simpli nu au nevoie nici de răbdărică, nici de răbdare, nici de răbdăroi. Ei trasează cărările mari cu un instinct ale cărui consecinţe le dau întotdeauna dreptate.

Read Full Post »