Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2011

Despre jurnale


Îmi place să citesc jurnalele altora şi am şi citit destule – pe unele ca să văd cum gândesc elitele în situaţii politice naşpa (Jurnalul de la Păltiniş, prima ediţie), pe altele ca să văd o altă faţă a lumii din jurul meu (jurnalul Monicăi Lovinescu ori al Florenţei Albu, de pildă) sau mai de demult (Jeni şi Arşavir Acterian, Mihail Sebastian, Steinhardt); pe altele, ca să mă pot apropia de un scriitor pe care la un moment dat nu-l prizam (Virginia Woolf) sau să văd cum s-a adaptat un scriitor român la o lume străină (Gabriela Melinescu); pe altele, ca să văd ce cugeta în privat un uriaş (Tolstoi) sau cum se raportează la sine un scriitor răsfăţat cu toate onorurile, dar veşnic plîngîndu-se că nu primeşte destule (Mircea Cărtărescu) etc.

Mi se par interesante jurnalele, mai ales cele ale scriitorilor care-mi plac. Caut întotdeauna în ele sîmburele viului, cel din gîndul ori miezul uman, şi, dacă-l găsesc fie şi în cîteva pagini, mă declar mulţumită. Nu-mi prea pun problema gradului de ficţionalizare al opului, fiindcă pornesc de la ideea că nu există vreun jurnal în stare « pură » ; nu cred să existe ins care să fi dat publicităţii un asemenea gen de literatură fără să nu-şi cosmetizeze imaginea. Spun asta pentru că, din cît am citit eu, nu prea am găsit prin jurnale autoculpabilizări, recunoaşteri de păcate grave, de momente de prostie ori ignoranţă crasă, de laşitate etc.  Chiar cînd (auto)ficţionalizarea e prea vizibilă, pentru că nu caut neapărat « documentare », mă consolez cu ideea că autorul nu poate ficţionaliza decât tot în limitele… gândirii lui. De aceea eu cred că, oricât ar părea de ciudat, un jurnal ficţionalizat e şi el un document – fiindcă spune, prin chiar asta, multe despre diarist ca biată fiinţă sublunară, plină de complexe şi de angoase, de bovarisme şi de frustrări.

Există, totuşi, un anume gen de ficţionalizare care-mi repugnă complet: aceea în care autorul manipulează oameni, lucruri, întâmplări, fapt care poate avea urmări urâte pentru istoria unei comunităţi sau pentru persoanele în cauză.

Întâmplarea face să fi recitit acum pe sărite  un jurnal – de călătorie, e drept – , aşa că mă voi referi la acesta. E vorba de cel numit Literatur express. Europa de la fereastra vagonului (Cartea românească, 2007), ţinut de scriitorii contrafortişti Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu, în vara anului 2000, în timpul unei călătorii-mamut. În acel an, după cum se ştie, Uniunile de scriitori din peste 40 de ţări şi-au delegat un număr de membri să ia parte la un proiect extraordinar, girat de literaturWERKstat din Berlin. Din partea română, au participat Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Andrei Bodiu, Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu. Cei peste o sută de voiajori literari au traversat cu trenul Europa de la vest la est, făcând escale în mai multe capitale şi nu numai, susţinând lecturi, mese rotunde, luând parte la diverse manifestări culturale şi vizitând ceea ce era mai de vizitat din respectivele oraşe : Lisabona, Madrid, Paris, Bruxeles, Hanovra, Kaliningrad, Riga, Tallin, Petersburg, Moscova, Minsk, Varşovia, Berlin ş.a.

Impresionantul op (vreo 500 de pagini) m-a ţinut tot timpul în priză, adică l-am citit cu multă plăcere, cum nu mi s-a prea întîmplat la lectura altor jurnale de călătorie. Asta în primul rând graţie privirii proaspete a celor doi autori: noi, esticii, care nu am avut voie pe vremuri să călătorim în afară, care descoperim abia la vârste mature ţările cunoscute doar din lecturi, avem privirea şi percepţia proaspete, suntem asemeni copiilor, care « văd » lumea din jurul lor, în timp ce adulţii nu o mai pot « vedea ». Vasile şi Vitalie, în ţările depărtate de Moldova, se bucură, se entuziasmează, trăiesc cu intensitate fiecare clipă, ca renăscuţi, fie şi numai la simpla folosire a unei limbi occidentale – engleza – , pentru ca, odată reveniţi în zona estică (Moscova, Petersburg, Minsk etc.) ori la limba rusă să-şi piardă din puteri, să devină mai puţin limbuţi, să dea frâu mult mai des la ironia tăioasă, la suspiciune, la teamă chiar…

Sunt însă în acest jurnal nu doar relatări despre rarităţi turistice văzute, citite, înghiţite, bătute cu piciorul, ci şi portrete ale unor scriitori din tren, făcute cu mână de prozator, foarte reuşite şi pregnante  – dacă ar fi de reţinut numai cel al scriitorului azer, care din cărţile poliţiste publicate îşi poate permite să se îmbrace în fiecare zi cu alt costum şi să se dichisească asemeni unui dandy ! Sunt, apoi, povestite cu umor hâtru, ironie tăioasă ori benignă sau simpatie întîmplări, gesturi, aventuri din acest voiaj, savuroase şi haioase unele, groteşti altele. Multe dintre ele le provoacă autorilor tot felul de reflecţii ; că bat spre psihologic, sociologic sau politic, acestea te acaparează prin acuitatea şi subtilitatea cu care surprind culoarea unor vremuri atât de amestecate – postmoderne, cum le-ar numi Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu  -,  ca acelea pe care le trăim acum.

Iată două asemenea situaţii :

« Sunt uşor dezamăgit de felul cum arată Casa memorială Fernando Pessoa (una dintre cele câteva existente la Lisabona). Altceva îmi imaginam să văd, mai ales după efortul pe care l-am făcut pentru a ajunge în această parte de oraş. Un loc deloc animat, e drept că e trecut de ora 19,00. Deasupra unei treceri spre curtea interioară a casei cu două etaje, atârnă o pânză albă pe care e scris cu albastru « Casa Fernando Pessoa ». Atât, nici o placă comemorativă sau alte indicatoare care să atragă atenţia trecătorului grăbit de pe stradă. În curte există şi o cafenea mică, din păcate şi ea închisă. Am fi preferat să stăm la o bere Sagres, încercând să ne imaginăm cum urca ajutorul de contabil Pessoa în biroul său de la etajul doi./…/ Mergem în sens invers, pe aceeaşi stradă pe care am venit. Rămân puţin în urma lui Vitalie Ciobanu şi a lui Nicolae Prelipceanu/…/ şi încerc să schimb câteva vorbe cu o doamnă în vârstă care stă cu coatele pe pervaz şi priveşte în stradă. Nu ştie engleză, dar e interesată de dialog, aşa că îşi cheamă în ajutor soţul/…/. De ce nu este nimeni la această oră la casa lui Pessoa ? Păi, e o zonă periferică, localnicii nu se prea interesează de aşa ceva, preferă să-şi petreacă timpul în localuri mai confortabile, la McDonald’s sau KFC, pe o stradă alăturată, mai mare, iar turiştii străini vin destul de rar pe aici. Le mulţumesc pentru informaţii şi le spun de unde sunt. Îmi zâmbesc amabil, dar n-au auzit de Moldova. Merg şi mă gândesc amuzat cum ar suna, transpus pe pământ lusitan, acel refren basarabean, produs de un poet patriot de la noi (îl invoca pe Eminescu) : « portughez cosmopolit şi demolator de valori naţionale, Pessoa să te judece ! » (Vasile Gârneţ, pag.40).

Şi : « Privit de aproape, Reichstagul încă mai conservă imaginea cumplitei devastări din perioada luptelorpentru Berlin din primăvara lui 1945. Numeroase urme de gloanţe crestează suprafaţa sură, bine şlefuită a zidurilor : găurile n-au fost în mod deliberat astupate, sunt păstrate ca amintire a dezastrului. La începutul sec. XX, în faţa Reichstagului se înălţa memorialul lui Bismarck, flancat de două fîntîni arteziene. În faţa lor se desfăşurau fastuoase ceremonii de stat. Evident, n-a rămas nimic din vechile aranjamente, doar un imens maidan răscolit de buldozere. După război, locuitorii au transformat piaţa din faţa Reichstagului într-un câmp cultivat, acoperindu-l cu straturi de zarzavaturi, pe care le pliveau cu spatele la imensa clădire delabrată. Acum, edificiul, renăscut din propria cenuşă, a devenit sediul parlamentului Germaniei reunificate – Bundestagul./…/ La colţul clădirii, dinspre Porţile Brandenburg, surprinzător, dăm peste un bătrînel aşezat pe un săunel rabatabil, cu pieptul încărcat de medalii sovietice, cântând la acordeon, în gura mare, Kalinka. Cutia instrumentului, desfăcută la picioarele sale, îndeamnă la milostenie. Semnificativă scenă pentru condiţia celor ce îşi înfigeau, acum 55 de ani, drapelul victoriei în vârful « bârlogului fascist ». Omul ne spune că a participat la asaltul Reichstagului, dar a rămas fără pensie în Rusia, s-a mutat în Germania la fiul său, fost militar, acum e singur şi se descurcă destul de bine graţie turiştilor, chiar aici, în locul în care a cunoscut momentul de glorie al vieţii sale. E mândru de faptele eroice de-acum 55 de ani, la care a contribuit, şi nu pare să facă vreo legătură cu situaţia sa actuală. E senin şi dă din cap, mulţumind fiecărui trecător care-i aruncă nişte gologani. » (Vitalie Ciobanu, pag. 364).

Read Full Post »