Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2009

Nu cred că spun un lucru nou dacă afirm că spiritul critic (de regulă circumscris sferei esteticului) e unul chiar fundamental, cu care e dotat fiecare individ. El ne e dat prin însăşi calitatea de fiinţă gînditoare şi ne însoţeşte fiecare act. Ce altceva ne face să alegem o culoare şi nu alta, un stil de-a ne îmbrăca, o tunsoare, un interior al propriei locuinţe, o meserie, un autor, un partid, chiar un prieten, dacă nu spiritul critic? Ce se ascunde sub „îmi place/nu-mi place, sînt de accord/nu sînt de accord” dacă nu un simţ critic mai dezvoltat sau mai pipernicit, mai conştientizat sau mai înceţoşat, mai rafinat sau mai brut, funcţie de temperamentul, educaţia, înzestrarea naturală a fiecăruia dintre noi? Ce ne face să selectăm fiecare alte date ale unei întîmplări sociale, alte semnificaţii ale unui act politic, ale resorturi ale unei întreprinderi dacă nu simţul critic? Nu e actul de selecţie, discernere, receptare a tot ce ne înconjoară un act critic?

Sub cenzură, acest simţ ne-a fost amputat, a fost obligat să se atrofieze, să se ascundă, să se manifeste cît mai puţin, exercitarea lui, pe bune, asupra politicului, ideologicului, a societăţii în ansamblul ei, a mentalităţii fiind interzisă cu desăvîrşire; chiar dacă sintagma “critică constructivă” era îndrăgită de regim, critica era cenuşăreaşa vremii, totul fiind prezentat în culorile cele mai optimiste: realizările, cifrele de plan, soarta oamenilor muncii, a tineretului, a mamelor etc. Lumea românească s-a umplut de tabu-uri: nu aveai voie să spui că nu ai de mîncare, că ţi-e frig, că în ţară e dominaţia proştilor, că nu ştiu ce reformă e imbecilă, că hotărîrea cutare e împotriva drepturilor fundamentale ale cetăţeanului etc.

Decembrie ‘89 a făcut posibilă eliminarea tabu-urilor; lumea românească şi-a îngăduit şi îşi îngăduie o defulare enormă, în primii ani normală, fireşte. Acum, toată lumea critică pe toată lumea, toţi amendăm, analizăm, combatem, acuzăm, interpretăm, suspectăm, negăm. Desfiinţăm. Dacă înainte totul părea roz aici, acum totul pare negru! S-ar zice că ne manifestăm critic. Dar actul nostru critic e infirm, şi chiar de două ori infirm. Mai întîi fiindcă, pentru a fi autentică, în toate drepturile ei, critica nu trebuie să se reducă numai la negaţie (vezi DEX-ul). Asta nu înseamnă că trebuie să inventăm, acolo unde nu există, latura “pozitivă” a lucrurilor. Dar dacă această latură există şi ea nu e surprinsă, relevată de comentariul nostru – efort care presupune chiar mai multă responsabilitate şi profesionalism decît negaţia, care nu riscă întotdeauna prea mult -, nu putem vorbi de critică, ci de… cîrcotăşeală, bîrfă, înjurătură, vorbire degeaba sau cum vrem s-o numim.

Apoi, simţul nostrum critic e infirm, se manifestă malformat şi privit din alt unghi: pentru că a avea cu adevărat simţ critic înseamnă nu doar să distingi şi să amendezi greşelile celuilalt (ca să ne oprim la sensul curent atribuit criticii), dar şi să fii deschis, receptiv la critica celuilalt adusă ţie. Atît timp cît cele două feţe – atacul şi receptivitatea la atac – nu funcţionează concomitent, ca un adevărat Janus bifrons, iarăşi nu putem vorbi de spirit critic adevărat, ci doar de apetenţa, predilecţia pentru negare, amendare etc.

Mi se pare că noi ca popor şi ca indivizi, luaţi separat, excelăm numai în atac; iată un grăitor proverb românesc: “a vedea paiul din ochiul altuia, nu şi bîrna din ochiul propriu”. De unde lipsa de finalitate, sterilitatea criticii, existenţa a milioane de monologuri, de discursuri paralele. De unde gloriile de peste noapte ale “fundamentaliştilor” înrăiţi. De unde încetineala cu care progresăm ca mentalitate.

Puterea critică Opoziţia, dar nu-şi vede propriile greşeli (la urma urmei, profitînd de observaţiile adversarilor); Opoziţia critică puterea, dar e tolerantă în ce-o priveşte, nu şi cu cei care-i semnalează, cu bune intenţii, erorile. Ics, director de revistă culturală, după ce o falimentează, critică forul tutelar (US sau Ministerul Culturii) că duce cultura de rîpă. Igrec îi cere toleranţă lui Zet, dar cu un ton care e foarte departe de a fi civilizat şi tolerant. Bisrrica anatemizează “poporul” pentru ticăloşirea lui, uitînd că nu-şi face datoria de păstor faţă de acesta; “poporul”, scuipînd seminţe, înghesuindu-se prin berării sau dosind vreun lucru “de împrumut”, acuză preotul că e imoral. Unii intelectuali arată cu degetul închiderea Puterii într-un cerc de devotaţi, dar nu-şi văd idiosincraziile faţă de cei care vior să intre în cercurile lor “îngheţate”. Puterea acuză pe intelectuali că ar construi în exterior o imagine defavorabilă României, dar nu vede că trimite în posturile oficiale din exterior aproape numai persoane nereprezentative ş.a.m.d. E, se pare, un specific naţional cantonarea într-un gen de critică infirm, cultivarea discursurilor paralele. Mă îndoiesc de faptul că se va schimba ceva cu adevărat la noi, atît timp cît aceste monologuri nu se vor transforma în dialoguri.

Vor fi fiind multe explicaţiile “specificului” care cultivă critica de dragul criticii, dialogul surzilor, discursurile paralele sau cum vreţi să numiţi acest obicei naţional. Gîndindu-mă la el, întotdeauna îmi vine în minte legenda Turnului Babel, o tristă dovadă că pînă şi Dumnezeu a folosit politica lui “dezbină şi stăpîneşte”. Să ne amintim legenda: toţi oamenii de pe pămînt vorbeau aceeaşi limbă. Pornind ei spre Răsărit (sic!), s-au oprit în ţara Şinear şi au început să construiască o cetate şi un turn din cărămizi şi smoală cu care voiau “să atingă cerul”! Lui Dumnezeu nu i-a plăcut ideea lor: băi frate, s-a gîndit el, să vezi că “acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gînd!” Şi a luat măsuri “să le încurce limbile, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora”! Şi astfel, făcîndu-i să vorbească fiecare în legea lui, i-a slăbit şi împrăştiat pe oameni, care au abandonat clădirea cetăţii şi a turnului. Răsăritul comunist (şi postcomunist, inevitabil!) a fost marcat definitiv de lecţia lui Dumnezeu! Lipsa de solidaritate, zîzania, suspiciunea, diversiunea, delaţiunea ne-au încurcat şi ne încurcă mereu limbile, în defavoarea construcţiei…

Lăsînd speculaţiile deoparte, cred că explicaţia cea mai la îndemînă a modului nostru de a fi este educaţia defectuoasă. Am dedus din lecturi, din filme sau pe viu, că alte popoare, cu alte religii, pun un mare accent pe educaţia individului raportat permanent la celălalt, a individului văzut ca fărîmă, ca entitate a unei comunităţi. Fiecare om e important prin el însuşi, dar, în acelaşi timp, e o piesă dintr-un mozaic social. Vorbele, gesturile, faptele lui nu pot şi nu trebuie să-l privească numai pe el, pentru că îi afectează automat pe ceilalţi, de unde grija ca efectul să fie cîntărit dinainte. Şi accentul nu cade atît pe “ce vor zice alţii despre tine?”, care ar implica doar preocuparea pentru aparenţe, cultivarea ipocriziei, a măştii, cît pe “dar la ceilalţi te-ai gîndit?”, care te obligă să te gîndeşti mereu că nu eşti singur, dar nici nu vei rămîne singur. Această raportare continuă la celălalt te face receptiv nu doar la greşelile lui, ci şi la greşelile proprii; îţi dă dreptul de a-l critica, pentru că eşti deschis la critica lui adusă ţie. Iată o formă de autoreglare, de reglare din interior a unei comunităţi, care face viaţa respirabilă şi suportabilă.

În schimb la noi educaţia, nici cea din timpul celor “şapte ani de acasă”, nici cea de la şcoală nu are grijă să ne conştientizeze acut, ca factor obligatoriu al ecuaţiei noastre sociale, ideea de “celălalt”. Sau o face, dar într-un sens negativ: celălalt e duşmanul, adversarul nostru. Noi îi sîntem automat superiori, iar dacă el ajunge să aibă “oi mai multe, mîndre şi cornute”, trebuie omorît, compromis, alungat din ţară sau măcar minimalizat: da, are oi mai multe, dar are nasul cîrn, da, e talentat, dar nu are caracter etc.! Ce mai tura-vura, celălalt nu are gînduri bune vizavi de noi, ci ne vrea doar “capra”.

Cred că dintr-o astfel de mentalitate provine “dialogul surzilor”; dar tot ea e născătoarea multor altor defecte naţionale: egoismul, ţîfnoşenia, invidia, orgoliul, incapacitatea de solidarizare autentică. Noi nu avem comunităţi, ci doar “găşti”, “grupuri”, în cel mai rău caz celula de bază, “eu şi cu familia mea”. Nu putem fi modeşti cît timp celălalt, nu?, ne urăşte sau ne invidiază; nu putem fi altruişti, cît alţii ne vor răul; nu putem fi receptivi la critica celuilalt – doar el e mai prost decît noi sau, oricum, nu ne vrea binele; dacă ne solidarizăm vreodată, o facem eventual numai la meciuri de cupă mondială sau la cauze naţionale ca Basarabia sau Ardealul, nu şi în viaţa de toate zilele, pentru că am fost exilaţi de o educaţie egocentrică într-o veritabilă formă de autism. O educaţie care instituţionalizează, de fapt, singurătatea şi dispreţul pentru celălalt. Fiindcă la noi, se vede cu ochiul liber, toată lumea pare a dispreţui pe toată lumea: profesorul universitar îl desconsideră automat pe profesorul de liceu, acesta pe cel de la şcoala de cartier, care-l desconsideră pe cel de la ţară. Cei din capitală îi consideră inferiori pe cei din provincie, sudiştii pe moldoveni, moldovenii pe sudişti şi toţi – pe basarabeni. Cei cu formaţie tehnică îi priveşte de sus pe cei cu formaţie umanistă, monarhiştii pe republicani, ludicii pe gravi, gravii pe ludici, dizidenţii pe nedizidenţi, (“las’că ştim noi c-aţi colaborat!”), nedizidenţii pe dizidenţi (“las’că ştim noi cine v-a ajutat!”); bărbarul dispreţuieşte femeia, scriitorul pe cititor, cititorul pe scriitor, diaspora pe cei din ţară, cei din ţară pe cei dinafară, foştii şi actualii informatori pe cei urmăriţi şi turnaţi, aceştia pe securişti – şi aşa la infinit. Şi, deasupra tuturora, acum a apărut clasa celor cu bani sau cu reuşite sociale fulgerătoare, care-i priveşte pe toţi ca pe nişte zerouri barate. Şi cum banii şi reuşitele de acest gen într-o lume fără Dumnezeu nu se cîştigă întodeauna prin muncă onestă şi competiţie autentică, se impune ideea că orice “lovitură” devine posibilă şi acceptabilă. Şi uite aşa, în lipsa unui autentic simţ critic, nu doar că am ajuns să oferim un spectacol grotesc, de furnicar agitîndu-se înnebunit după o bucată cît mai mare din ciozvîrta publică, dar ne şi micşorăm serios şansele de a ajunge o societate veritabil democratică.

Read Full Post »

La festivalul de poezie Trufele lui peşte, mi-a fost suflat premiul I, în mod samavolnic, de către un juriu la fel de plin de caracter ca şi mulţi alţi concetăţeni.

Mai importante, însă, decît acest trofeu mi s-au părut cuvintele lui Emil Brumaru, care m-au consolat. Îmi permit să le postez aici, fiindcă oricum vor fi publicate în revista „Contrafort“:

„Când a început să citească Mariana Codruţ, am tresărit deodată. Pînă atunci cuvintele curgeau uniforme pe lîngă ureche. Am auzit, uluit, Poezia. Avem mulţi poeţi foarte buni în România, dar care nu reuşesc să atingă sufletul publicului. Mariana Codruţ este naturală, nu se dă mare şi transmite, lucru rar, o emoţie reală şi puternică. În seara respectivă numai ea a reuşit să emoţioneze cu adevărat publicul. Sala a amuţit, electrizată. A trecut un înger, vorba lui Cehov. Până acum este tratată, din inerţie, ca o poetă de planul doi. Este nedrept, pentru că Mariana Codruţ e fără îndoială poetă de primul rang. Nu-i percepută la valoarea ei adevărată şi ar trebui să-i fie dat un bobîrnac ca să iasă la iveală odată! Mă aşteptam să facă asta juriul.“ Emil BRUMARU

Read Full Post »

 

Miercuri seara, la emisiunea “Ora de foc” de pe Realitatea TV, s-a ajuns cu vorba şi la simbolurile naţionale: de pildă, drapelul ţării. A fost arătat preşedintele Băsescu, ţinînd tricolorul în mînă şi vorbind cu patos despre obiceiurile de pe navele de mare tonaj cu care a bătut el mările şi oceanele lumii timp de peste un deceniu: dimineaţa, tricolorul era înălţat la catarg, seara era coborît, dar nu dispărea, ci era culcat în sufletele marinarilor! A fost arătat şi preşedintele PSD, Mircea Geoană, care în septembrie, la Ţebea, la comemorarea cu fast naţional a lui Avram Iancu, a dat pe gură, tot cu mare patos, fraza: “În aceste momente, o singură culoare si un singur simbol trebuie să ne ţină împreună: Tricolorul Sfînt al Ţării Româneşti”!

Dacă despre domnul Geoană cu fraza dumisale, care le depăşeşte în penibil pe ale celebrelor personaje caragialeşti, acum doar s-a rîs pe sub mustăţi, gestul lui Băsescu a suscitat un schimb de replici între doi dintre invitaţii la emisiune: ziaristul Cristian Tudor Popescu şi Sulfina Barbu. Doamna ministru a părut încîntată de forma aceasta de patriotism a actualului preşedinte al ţării şi a susţinut ideea că respectul pentru simbolurile naţionale ar trebui reclădit. C.T.Popescu a fost de părere însă – şi pe bună dreptate – că afişarea cu un tricolor în mînă nu înseamnă automat patriotism sau emoţie reală.

Sulfina Barbu a făcut o comparaţie cu alte popoare: a spus, de pildă, că a văzut la multe case de americani obişnuiţi drapelul Americii, înălţat de bună voie şi nesilit de nimeni. Părea să fie uşor frustrată că la noi nu e la fel, uitînd că situaţia nu e similară, că mulţi dintre americanii aceia “obişnuiţi” sînt fugari din toate colţurile lumii, pentru care drapelul Americii înseamnă o identitate la care au rîvnit îndelung şi care, odată dobîndită, le asigură un statut mai omenesc. Prin urmare, “americanilor obişnuiţi” nu le e greu să fie patrioţi, fiindcă patria înseamnă mai multă siguranţă pentru ei. În timp ce în România, sentimentul real patriotic cere mult idealism; în trecere fie spus (tema e foarte complexă, nu poate fi discutată serios în cîteva rînduri): nu vi se pare revelator faptul că, la noi, majoritatea covîrşitoare a celor care folosesc demagogia patriotardă şi care-i acuză pe alţii că nu sînt suficient de patrioţi sînt inşi bogaţi şi foarte bogaţi? Că despre unii dintre ei presa a scris insistent fie că şi-au băgat mîna pînă la cot în averea ţării, fie că “onoarea” e un articol complet străin pentru ei, fie că îşi bat joc de instituţiile pe care le conduc etc.?

Dar, cu toate că România le cere cetăţenilor obişnuiţi… mult idealism, vezi deseori drapele înălţate la casele lor. Spre pildă, vara asta, mergînd eu cu trenul la Bucureşti, am văzut undeva în cîmp o coşmelie cu tricolorul fluturîndu-i la tîmpla de tablă ruginită ; sau: cumnatul meu m-a anunţat de curînd că un vecin, Vasile al Ilenei a lu’ Costică Apetrei al Domnicăi a lu’… şi-a pus tricolorul pe casă, dar că el, cumnatul meu, va fi mai cu moţ şi-şi va pune drapelul UE !; sau: într-o excursie, de Paşti, la mănăstirea Hadîmbu, nu mici mi-au fost mirarea şi neplăcerea să văd pe ici-colo băncile de lemn şi un fel de balustrade de pe marginile drumurilor şi chiar copacii vopsiţi în culorile tricolorului naţional. Vă rog să nu spuneţi că asemenea “creaţii” demonstrau patriotismul primarilor din satele cu pricina! Fiindcă mie nişte drumuri care să nu-ţi dizloce roţile de la maşină sau nişte şanţuri de scurgere a apei ploilor, spre binele călătorilor, mi s-ar fi părut dovezi de patriotism cu mult mai convingătoare!

***

Oricum ar fi, cred că dacă cineva vrea să se afişeze cu steagul României e treaba lui şi nu trebuie să dea socoteală la nimeni. Dar am aflat că nu oricine poate face aşa ceva. Julia, prietena mea nemţoaică, văzînd imaginea preşedintelui ţării noastre cu tricolorul în mînă (şi tricolorul afişat pe la casele oamenilor obişnuiţi ori pictat pe garduri, copaci etc.) mi-a spus că în ţara ei un asemenea lucru e de neconceput – etalarea cu sau chiar fără ostentaţie a simbolurilor naţionale şi a identităţii germane a fost tot timpul, de la al doilea război încoace, descurajată pe toate căile, inclusiv prin educaţia făcută de părinţi sau la şcoală. Trebuie să-ţi iubeşti ţara, dar atenţia trebuie să fie mereu trează, ca nu cumva să reapară naţionalismul criminal. Propoziţia „Sînt mîndru că sînt german” – complet compromisă de nazişti – a fost reauzită pentru prima dată abia în 2000! A rostit-o un politician, dar a fost chelfănit pentru asta.

După război, în RDG, şi sub presiunea comuniştilor, care s-au legitimat cu lupta lor împotriva naziştilor, expresia „naţiunea germană” a fost scoasă din preambulul constituţiei din 1974, iar imnul, intitulat „Germania, patria unită“, a fost ca şi interzis, de vreme ce versurile i-au fost cenzurate, din el supravieţuind doar melodia.

Cei de extremă stîngă au şi acum un adevărat cult antigerman: la Cupa mondială de fotbal din 2006, care a avut loc în Germania, au fost afişate drapele ale ţării-gazdă pe maşini, pe case etc.; însă „autonomi de stînga“ s-au grăbit să le fure şi să le arunce. Iar anul acesta, cu ocazia Cupei europene de fotbal, Asociaţia tinerilor Partidului „Die Linke“ („Stînga“) a scris pe site-ul ei: „Ne place fotbalul – dar şi mai mult ne place cînd pierde Germania!“

În RFG, tot după război, opinia era să nu existe nici o relaţie emoţională cu naţiunea (care oricum era divizată), ci doar cu constituţia statului. Intelectualii, sub influenţa lui Habermas, încercau astfel să evite noţiunea de „naţiune” care, după crimele făcute în numele ei în al II-lea război mondial, nu le mai părea capabilă să exprime identitatea. Mai mult, generaţia ’68 a creat un „naţionalism negativ“: toate naţiunile sînt mai bune decît Germania – asta ca reacţie la tăcerea care se păstra şi atunci cu privire la trecutul deloc glorios al ţării şi în semn de revoltă că foştii nazişti mai erau încă bine-mersi în posturi grase…

Odată cu reunificarea, problema naţiunii, obnubilată pe vremea Cortinei de fier, s-a pus din nou în interior, încurajată şi de faptul că din exterior venea ideea că Germania „ar putea lua totul de la capăt“. Totuşi, germanii au o reţinere faţă de cuvîntul „patrie”, de vină fiind cele două războaie pierdute, crimele comise în numele ei, împărţirea forţată în două entităţi care are şi acum consecinţe nefaste etc.

Ex-Preşedintele Germaniei, Roman Herzog, în 1996, la ziua comemorativă a eliberării de la Auschwitz, a făcut insistent apel la memorie: oamenii trebuie să nu uite ce s-a întîmplat în trecut şi trebuie să avertizeze şi generaţiile tinere asupra exceselor naţionaliste, pentru a evita repetarea unor crime cărora le-au căzut victime atîtea milioane de oameni.

Read Full Post »