Feeds:
Articole
Comentarii

Cablul

Azi după prînz, cînd mi-era lumea mai dragă, internetul şi-a dat duhul. Cu speranţa că e doar o bîlbîială a computerului, am verificat şi telefonul, şi televizorul. Kaputt şi ele.
Am aşteptat. Nu mult, nu strălucesc prin răbdare. Degeaba. Am sunat la RDS. Mi s-a spus că de la ei se vede totul în regulă, deci va veni o echipă la faţa locului.
Am aşteptat, am aşteptat…
La un timp, au ajuns la urechea mea mişcări de trupe din curtea interioară. Am ieşit la geam: da, era o dubiţă albă a companiei! Am strigat, făcînd semne ca de pe pluta meduzei, către unul din inşii care se agitau prin preajma ei:
– Aici! Aici! Ce-i cu internetul?
– O doamnă de la parter a tăiat cablul, a răspuns omul, arătînd spre blocul de vizavi. (Cablul atîrna, într-adevăr, mişcîndu-se liber în vînticelul după-amiezii.)
– Cum să taie cablul? Nu e nici o lege în ţara asta? am întrebat indignată. (Dublul meu mormăi plictisit în mine: „eah, doar ştii că nu e!”) Şi cît durează să reparaţi?
– Vreo oră juma’.
M-am tras înăuntru şi, între noi doi numai, l-am atacat frontal şi pe dublu:
– De ce să taie, domn’e, femeia aceea un cablu nevinovat?
Tăcere. Nu mi-a rămas decît să aştept, să aştept, să aştept…
Dar, cum dublul tăcea în continuare chitic, am decis să aflu eu, direct de la sursă, răspunsul la întrebare. Am luat gunoiul, am coborît, am aruncat punga la tomberon, reflectînd la problema pe unde o fi intrarea spre parterul culpabil. N-am ştiut. Deci m-am strecurat pe la colţul blocului, trecînd printr-o lipsă a gărduţului părăginit, printr-o grădiniţă de flori ruinată, şi m-am trezit pe dată sub ferestrele cu pricina. Am strigat încet „alo!”, nimic. Cum printre flori şi buruieni era o scară (plus o mistrie şi-un talcioc întreg de pungi, cîrpe, sticle), cu un curaj de zile mari, m-am căţărat pe treapta a doua. În apartament, şantier, uşi deschise, plăpumi, perne, obiecte claie peste grămadă. Am ciocănit într-una din ferestrele date de perete. A apărut din altă cameră o doamnă brunetă, frumoasă şi destul de tînără:
– Bună ziua…! Am venit să vă întreb… dar nu să… să nu… De ce aţi tăiat cablul… Nu vreau să ne certăm… Vreau doar să vă întreb, din pură curiozitate (am accentuat ultimele cuvinte), de ce aţi tăiat cablul?
– Îmi bătea în geam, mi-a răspuns ea. Era pe proprietatea mea, nu discut!
– Ok, am înţeles…
Am coborît, am luat-o prin grădiniţă, m-am strecurat prin lipsa gărduţului şi-am intrat în scara blocului meu. (Hm, m-am gîndit urcînd, există o explicaţie la toate: meşterii zugravi care te amînă şi te amînă…)
În casă, am descoperit că zeci de scaieţi mari şi mici mi se prinseseră de pantaloni. N-am putut să-i smulg fir cu fir fără a nu smulge şi puf după puf din stofa moale, flanelată, afacere care mi-a luat ceva timp. Cînd am terminat oarecum, am constatat că aveam şi internet, şi telefon fix, şi US Open la tv.
Hm, ce frumoasă e viaţa, după ce ţi se scoate capra din casă!

mă porţi cu evlavie în craniu
ca agricultorul o sămînţă rară
în lădiţa cu pămînt îngrăşat.

bine, dar nu te-ai prins că,
sub ochii tăi,
pe mine vîntul m-a făcut zob?

CAIXETA AMB TERRA

em portes amb devoció en el crani
com el llaurador una llavor rara…
en caixeta amb terra engreixada.

bé, però no has vist,
que, davall dels teus ulls,
el vent m’ha estellat?

“Caixeta amb terra” [‘Lădiţa cu pămînt’] de MARIANA CODRUŢ traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

NUMAI – NOMÉS

din colţul meu
ca un uter care mă respinge
numai moartea-mi pare
demnă de polemică.

NOMÉS

des del meu racó
com un úter que em rebutja…
només la mort em sembla
digna de polèmica.

“Només” [‘Numai’] de MARIANA CODRUŢ traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

Cristina HERMEZIU: “A zburat şi ziua. Făcea ocoluri largi pe deasupra grădinii. Era iulie. Copacii, porumbii, iarba erau de un verde întunecat, bogat şi profund. O vedea pe mama urmărind-o cu mîna streaşină la ochi.” Mariana Codruţ, “Casa cu storuri galbene”, Polirom, 1997. Unul dintre puţinele romane “de sertar” nu mai este de găsit în librăriile româneşti: înainte de 1989, depus la Albatros, a fost eliminat de 2 ori din planurile editurii de către cenzorii de la Consiliul educaţiei şi culturii socialiste. Cum azi totul e marketing şi industrie, Poliromul ar fi putut cîştiga mulţi bani reeditînd “Casa cu storuri galbene” în 2014, cînd se împlinesc 25 de ani de la… deschiderea sertarelor, prea vădit goale.Casa cu storuri galbene

“Să

te laşi să devii, să nu te înghesui /…/.” (Rilke, “Jurnal florentin”)

Lumea românească

pare o casă cu toţi stîlpii putrezi: politicul, legislativul, administraţia, biserica. Adăugaţi acoperişul: învăţămîntul, sănătatea, arta, la fel de putrede. Ce miracol o face oare să supravieţuiască?

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers