Feeds:
Articole
Comentarii

Rugăciunea Goanţei pentru ploaie

Doamne, Doamne, ceresc Tată,
eu pe tine te-aş ruga
dă o ploaie cu găleata,
doar Tu ai de unde da!

Că-s morocănoşi copacii
şi s-au uscat în grădină
mierea-ursului şi iarba
şi pătlagina velină.

Iar de faci aşa, promit
să Te las să-Ţi odihneşti
sub mărul meu chiar şi-o vară
oasele Tale cereşti.

Am să-ţi spăl ciorapii bine
şi pantofii Ţi-i şterg lună.
nu-ţi fă griji pentru mîncare
chiar de nu-s prea gospodină.

Dude am să-ţi dau şi apă
din căniţa mea de lut.
Iar de n-ai bani pentru cursă,
nu Te teme, Te-mprumut!

Numai dă, Doamne, o ploaie,
că m-am săturat să văd
în grădină şi în luncă
un asemenea prăpăd.

Alex

Am aflat de pe fb că azi a murit Alex Savitescu, jurnalist cu care am făcut seminarul de scriere de presă pe cînd era student. Se vede că lui Dumnezeu îi plac (şi) oamenii inteligenţi şi cu umor, acizi, dar cu o sensibilitate bine acordată, în plus, foarte tineri şi cu copii mici! Aşadar, de iertare are nevoie nu Alex, ci Domnul, atît de nedrept adeseori. Drum bun, Alex!

Cu mama si sora mai mare, 1964

Cred că

oamenii melancolici sînt calzi, blînzi. Altfel cum să înţeleg versurile acestea ale lui Trakl, pe care le iubesc atît de mult?:
„Mereu şi mereu revii, tu, melancolie,/ O, blîndeţe a sufletului singuratec.”
(„Într-un vechi album”, trad. Petre Stoica)

Duminică, 6 iunie 2008, la Iaşi (un oraş mort, la ora actuală, din punct de vedere teatral, Cristian Hadji-Culea ştie de ce), am văzut un spectacol de teatru documentar semnat de Andrei Şerban, „Spovedanie la Tanacu”, având la bază un scenariu al Tatianei Niculescu Bran, scris după romanul ei omonim, apărut la Humanitas în 2006. Actorii, toţi tineri şi aproape toţi foarte convingători, au fost aleşi din mai multe teatre din ţară pentru acest atelier din cadrul Academiei Itinerante Andrei Şerban. Ei şi-au început aventura lor norocoasă la Plopi, un sat din Apuseni, au continuat cu teatrul La MaMa din New York, au şocat-o pe Mariana Mihuţ la Teatrul Odeon din Bucureşti, au trezit reticenţa Cristinei Modreanu de a include spectacolul în Festivalul Naţional, venind apoi la Iaşi, ca să ne şocheze şi pe noi.

Fiindcă da, impactul spectacolului asupra celor din sală, invitaţi la final să dea glas propriilor emoţii, a fost unul devastator, de vreme ce mai toţi care au vorbit au spus că se simt vinovaţi de cele derulate pe scenă. Nici nu e de mirare: am văzut, cu toţii, un ecorşeu al României de azi, hidos şi putrefact.

Povestea reală de la care au pornit romanul, scenariul şi spectacolul e una care a ajuns, într-o formă sau alta, la urechile tuturor celor din ţară şi străinătate, fiind îndelung mediatizată acum câţiva ani: Irina, o măicuţă de la mănăstirea Tanacu din Moldova, moare crucificată şi înfometată ca urmare a unei exorcizări făcute de preotul Corogeanu şi călugăriţele sale, condamnaţi ulterior la destui ani de puşcărie. Radio Erevan al majorităţii presei naţionale a funcţionat, în faza iniţială, impecabil. Pentru ca, abia mai târziu, lucrurile să fie puse pe tapet – ca în romanul jurnalistic al d-nei Niculescu Bran – în lumina lor reală: de fapt, biata măicuţă nu era locuită de diavol, ci avea schizofrenie, şi nu a murit din cauza înfometării şi crucificării, ci din cauza unei supradoze de adrenalină, administrată de aceiaşi medici care nu au dat atenţia cuvenită bolii ei. Întâmplarea, deşi a făcut valuri, a fost luată în uşor şi de Biserică, şi de forurile medicale, şi de Justiţie, iar după un mic bufeu de indignare creştino-cetăţenească, şi de românii de rând. Cam aşa cum luăm noi toate lucrurile în România, unde pentru vreo vină oarecare plăteşte întotdeauna “acarul Păun”, capetele încoronate sau cu mulţi epoleţi, dar care se cred mari români, din Politică, Biserică, Armată, Poliţie, Justiţie, Sănătate, Învăţământ etc. rămânând bine mersi la locul lor, pentru a putea privi în continuare de sus, ca la teatru, agonia noastră fără sfârşit…

Nici Andrei Şerban, nici Tatiana Niculescu Bran nu iau însă povestea de la mănăstire à la légère. Spectacolul „Spovedanie la Tanacu” e, cu adevărat, unul copleşitor, prin tăietura precisă în carnea realului, prin poezia virilă şi de mare plasticitate a unor scene (de pildă, cele cu femeia în roşu), prin acuitatea cu care se scormoneşte în măruntaiele vieţii adevărate (cum ar fi scena de la spital sau cu cele două prietene, Irina şi Chiţa, rememorând abuzurile sexuale la care au fost supuse la Casa de copii). Actorii reconstituie evenimentele ca pentru un proces verbal – “poliţistul” îl scrie la vedere -, firul narativ fiind preluat în unele locuri de jurnalist, jucat chiar de autoarea scenariului. Deasupra scenei, pe un ecran, se derulează din când în când secvenţe reale din documentarul realizat de Mirel Bran, secvenţe ai căror protagonişti (Irina, fratele şi prietena ei, măicuţele, preotul Corogeanu, medicii, capi ai Bisericii etc.) au devenit personajele spectacolului.

Spuneam că „Spovedanie la Tanacu” e un ecorşeu al României de azi, pentru că, de sub pielea ei jupuită de un regizor de talia lui Andrei Şerban, care declară că nu vrea “să acuze ori să apere pe nimeni”, se iţesc, în toată cruda lor intensitate, cinismul, incompetenţa şi tembelismul, intoleranţa de ev mediu şi lipsa de responsabilitate, golănia morală şi nesimţirea celor care au făcut posibil cazul de la mănăstirea din judeţul Vaslui. Însă trebuie să spun că Tanacu e pentru mine, şi am bănuiala că şi pentru regizor, o sinecdocă: cred că România toată e scanată cu acest spectacol. Ce se vede e jalnic şi înfricoşător.

Aude cineva…?

„Bucureştiul cultural”, iulie 2008

http://agenda.liternet.ro/articol/7408/Mariana-Codrut/Taietura-precisa-in-carnea-realului-Spovedanie-la-Tanacu.html

PS Cînd am trimis textul de mai sus Gabrielei Adameşteanu (nu văzuse spectacolul, dar auzise că nu e bun…), dînsa mi-a cerut să renunţ la o frază, foarte critică la adresa României.
Textul a apărut însă netrunchiat la literNet, unde l-a trimis chiar dnul Andrei Şerban.

Cablul

Azi după prînz, cînd mi-era lumea mai dragă, internetul şi-a dat duhul. Cu speranţa că e doar o bîlbîială a computerului, am verificat şi telefonul, şi televizorul. Kaputt şi ele.
Am aşteptat. Nu mult, nu strălucesc prin răbdare. Degeaba. Am sunat la RDS. Mi s-a spus că de la ei se vede totul în regulă, deci va veni o echipă la faţa locului.
Am aşteptat, am aşteptat…
La un timp, au ajuns la urechea mea mişcări de trupe din curtea interioară. Am ieşit la geam: da, era o dubiţă albă a companiei! Am strigat, făcînd semne ca de pe pluta meduzei, către unul din inşii care se agitau prin preajma ei:
– Aici! Aici! Ce-i cu internetul?
– O doamnă de la parter a tăiat cablul, a răspuns omul, arătînd spre blocul de vizavi. (Cablul atîrna, într-adevăr, mişcîndu-se liber în vînticelul după-amiezii.)
– Cum să taie cablul? Nu e nici o lege în ţara asta? am întrebat indignată. (Dublul meu mormăi plictisit în mine: „eah, doar ştii că nu e!”) Şi cît durează să reparaţi?
– Vreo oră juma’.
M-am tras înăuntru şi, între noi doi numai, l-am atacat frontal şi pe dublu:
– De ce să taie, domn’e, femeia aceea un cablu nevinovat?
Tăcere. Nu mi-a rămas decît să aştept, să aştept, să aştept…
Dar, cum dublul tăcea în continuare chitic, am decis să aflu eu, direct de la sursă, răspunsul la întrebare. Am luat gunoiul, am coborît, am aruncat punga la tomberon, reflectînd la problema pe unde o fi intrarea spre parterul culpabil. N-am ştiut. Deci m-am strecurat pe la colţul blocului, trecînd printr-o lipsă a gărduţului părăginit, printr-o grădiniţă de flori ruinată, şi m-am trezit pe dată sub ferestrele cu pricina. Am strigat încet „alo!”, nimic. Cum printre flori şi buruieni era o scară (plus o mistrie şi-un talcioc întreg de pungi, cîrpe, sticle), cu un curaj de zile mari, m-am căţărat pe treapta a doua. În apartament, şantier, uşi deschise, plăpumi, perne, obiecte claie peste grămadă. Am ciocănit într-una din ferestrele date de perete. A apărut din altă cameră o doamnă brunetă, frumoasă şi destul de tînără:
– Bună ziua…! Am venit să vă întreb… dar nu să… să nu… De ce aţi tăiat cablul… Nu vreau să ne certăm… Vreau doar să vă întreb, din pură curiozitate (am accentuat ultimele cuvinte), de ce aţi tăiat cablul?
– Îmi bătea în geam, mi-a răspuns ea. Era pe proprietatea mea, nu discut!
– Ok, am înţeles…
Am coborît, am luat-o prin grădiniţă, m-am strecurat prin lipsa gărduţului şi-am intrat în scara blocului meu. (Hm, m-am gîndit urcînd, există o explicaţie la toate: meşterii zugravi care te amînă şi te amînă…)
În casă, am descoperit că zeci de scaieţi mari şi mici mi se prinseseră de pantaloni. N-am putut să-i smulg fir cu fir fără a nu smulge şi puf după puf din stofa moale, flanelată, afacere care mi-a luat ceva timp. Cînd am terminat oarecum, am constatat că aveam şi internet, şi telefon fix, şi US Open la tv.
Hm, ce frumoasă e viaţa, după ce ţi se scoate capra din casă!

mă porţi cu evlavie în craniu
ca agricultorul o sămînţă rară
în lădiţa cu pămînt îngrăşat.

bine, dar nu te-ai prins că,
sub ochii tăi,
pe mine vîntul m-a făcut zob?

CAIXETA AMB TERRA

em portes amb devoció en el crani
com el llaurador una llavor rara…
en caixeta amb terra engreixada.

bé, però no has vist,
que, davall dels teus ulls,
el vent m’ha estellat?

“Caixeta amb terra” [‘Lădiţa cu pămînt’] de MARIANA CODRUŢ traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers