Discursurile paralele – un specific naţional?

Nu cred că spun un lucru nou dacă afirm că spiritul critic (de regulă circumscris sferei esteticului) e unul chiar fundamental, cu care e dotat fiecare individ. El ne e dat prin însăşi calitatea de fiinţă gînditoare şi ne însoţeşte fiecare act. Ce altceva ne face să alegem o culoare şi nu alta, un stil de-a ne îmbrăca, o tunsoare, un interior al propriei locuinţe, o meserie, un autor, un partid, chiar un prieten, dacă nu spiritul critic? Ce se ascunde sub „îmi place/nu-mi place, sînt de accord/nu sînt de accord” dacă nu un simţ critic mai dezvoltat sau mai pipernicit, mai conştientizat sau mai înceţoşat, mai rafinat sau mai brut, funcţie de temperamentul, educaţia, înzestrarea naturală a fiecăruia dintre noi? Ce ne face să selectăm fiecare alte date ale unei întîmplări sociale, alte semnificaţii ale unui act politic, ale resorturi ale unei întreprinderi dacă nu simţul critic? Nu e actul de selecţie, discernere, receptare a tot ce ne înconjoară un act critic?

Sub cenzură, acest simţ ne-a fost amputat, a fost obligat să se atrofieze, să se ascundă, să se manifeste cît mai puţin, exercitarea lui, pe bune, asupra politicului, ideologicului, a societăţii în ansamblul ei, a mentalităţii fiind interzisă cu desăvîrşire; chiar dacă sintagma “critică constructivă” era îndrăgită de regim, critica era cenuşăreaşa vremii, totul fiind prezentat în culorile cele mai optimiste: realizările, cifrele de plan, soarta oamenilor muncii, a tineretului, a mamelor etc. Lumea românească s-a umplut de tabu-uri: nu aveai voie să spui că nu ai de mîncare, că ţi-e frig, că în ţară e dominaţia proştilor, că nu ştiu ce reformă e imbecilă, că hotărîrea cutare e împotriva drepturilor fundamentale ale cetăţeanului etc.

Decembrie ‘89 a făcut posibilă eliminarea tabu-urilor; lumea românească şi-a îngăduit şi îşi îngăduie o defulare enormă, în primii ani normală, fireşte. Acum, toată lumea critică pe toată lumea, toţi amendăm, analizăm, combatem, acuzăm, interpretăm, suspectăm, negăm. Desfiinţăm. Dacă înainte totul părea roz aici, acum totul pare negru! S-ar zice că ne manifestăm critic. Dar actul nostru critic e infirm, şi chiar de două ori infirm. Mai întîi fiindcă, pentru a fi autentică, în toate drepturile ei, critica nu trebuie să se reducă numai la negaţie (vezi DEX-ul). Asta nu înseamnă că trebuie să inventăm, acolo unde nu există, latura “pozitivă” a lucrurilor. Dar dacă această latură există şi ea nu e surprinsă, relevată de comentariul nostru – efort care presupune chiar mai multă responsabilitate şi profesionalism decît negaţia, care nu riscă întotdeauna prea mult -, nu putem vorbi de critică, ci de… cîrcotăşeală, bîrfă, înjurătură, vorbire degeaba sau cum vrem s-o numim.

Apoi, simţul nostrum critic e infirm, se manifestă malformat şi privit din alt unghi: pentru că a avea cu adevărat simţ critic înseamnă nu doar să distingi şi să amendezi greşelile celuilalt (ca să ne oprim la sensul curent atribuit criticii), dar şi să fii deschis, receptiv la critica celuilalt adusă ţie. Atît timp cît cele două feţe – atacul şi receptivitatea la atac – nu funcţionează concomitent, ca un adevărat Janus bifrons, iarăşi nu putem vorbi de spirit critic adevărat, ci doar de apetenţa, predilecţia pentru negare, amendare etc.

Mi se pare că noi ca popor şi ca indivizi, luaţi separat, excelăm numai în atac; iată un grăitor proverb românesc: “a vedea paiul din ochiul altuia, nu şi bîrna din ochiul propriu”. De unde lipsa de finalitate, sterilitatea criticii, existenţa a milioane de monologuri, de discursuri paralele. De unde gloriile de peste noapte ale “fundamentaliştilor” înrăiţi. De unde încetineala cu care progresăm ca mentalitate.

Puterea critică Opoziţia, dar nu-şi vede propriile greşeli (la urma urmei, profitînd de observaţiile adversarilor); Opoziţia critică puterea, dar e tolerantă în ce-o priveşte, nu şi cu cei care-i semnalează, cu bune intenţii, erorile. Ics, director de revistă culturală, după ce o falimentează, critică forul tutelar (US sau Ministerul Culturii) că duce cultura de rîpă. Igrec îi cere toleranţă lui Zet, dar cu un ton care e foarte departe de a fi civilizat şi tolerant. Bisrrica anatemizează “poporul” pentru ticăloşirea lui, uitînd că nu-şi face datoria de păstor faţă de acesta; “poporul”, scuipînd seminţe, înghesuindu-se prin berării sau dosind vreun lucru “de împrumut”, acuză preotul că e imoral. Unii intelectuali arată cu degetul închiderea Puterii într-un cerc de devotaţi, dar nu-şi văd idiosincraziile faţă de cei care vior să intre în cercurile lor “îngheţate”. Puterea acuză pe intelectuali că ar construi în exterior o imagine defavorabilă României, dar nu vede că trimite în posturile oficiale din exterior aproape numai persoane nereprezentative ş.a.m.d. E, se pare, un specific naţional cantonarea într-un gen de critică infirm, cultivarea discursurilor paralele. Mă îndoiesc de faptul că se va schimba ceva cu adevărat la noi, atît timp cît aceste monologuri nu se vor transforma în dialoguri.

Vor fi fiind multe explicaţiile “specificului” care cultivă critica de dragul criticii, dialogul surzilor, discursurile paralele sau cum vreţi să numiţi acest obicei naţional. Gîndindu-mă la el, întotdeauna îmi vine în minte legenda Turnului Babel, o tristă dovadă că pînă şi Dumnezeu a folosit politica lui “dezbină şi stăpîneşte”. Să ne amintim legenda: toţi oamenii de pe pămînt vorbeau aceeaşi limbă. Pornind ei spre Răsărit (sic!), s-au oprit în ţara Şinear şi au început să construiască o cetate şi un turn din cărămizi şi smoală cu care voiau “să atingă cerul”! Lui Dumnezeu nu i-a plăcut ideea lor: băi frate, s-a gîndit el, să vezi că “acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gînd!” Şi a luat măsuri “să le încurce limbile, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora”! Şi astfel, făcîndu-i să vorbească fiecare în legea lui, i-a slăbit şi împrăştiat pe oameni, care au abandonat clădirea cetăţii şi a turnului. Răsăritul comunist (şi postcomunist, inevitabil!) a fost marcat definitiv de lecţia lui Dumnezeu! Lipsa de solidaritate, zîzania, suspiciunea, diversiunea, delaţiunea ne-au încurcat şi ne încurcă mereu limbile, în defavoarea construcţiei…

Lăsînd speculaţiile deoparte, cred că explicaţia cea mai la îndemînă a modului nostru de a fi este educaţia defectuoasă. Am dedus din lecturi, din filme sau pe viu, că alte popoare, cu alte religii, pun un mare accent pe educaţia individului raportat permanent la celălalt, a individului văzut ca fărîmă, ca entitate a unei comunităţi. Fiecare om e important prin el însuşi, dar, în acelaşi timp, e o piesă dintr-un mozaic social. Vorbele, gesturile, faptele lui nu pot şi nu trebuie să-l privească numai pe el, pentru că îi afectează automat pe ceilalţi, de unde grija ca efectul să fie cîntărit dinainte. Şi accentul nu cade atît pe “ce vor zice alţii despre tine?”, care ar implica doar preocuparea pentru aparenţe, cultivarea ipocriziei, a măştii, cît pe “dar la ceilalţi te-ai gîndit?”, care te obligă să te gîndeşti mereu că nu eşti singur, dar nici nu vei rămîne singur. Această raportare continuă la celălalt te face receptiv nu doar la greşelile lui, ci şi la greşelile proprii; îţi dă dreptul de a-l critica, pentru că eşti deschis la critica lui adusă ţie. Iată o formă de autoreglare, de reglare din interior a unei comunităţi, care face viaţa respirabilă şi suportabilă.

În schimb la noi educaţia, nici cea din timpul celor “şapte ani de acasă”, nici cea de la şcoală nu are grijă să ne conştientizeze acut, ca factor obligatoriu al ecuaţiei noastre sociale, ideea de “celălalt”. Sau o face, dar într-un sens negativ: celălalt e duşmanul, adversarul nostru. Noi îi sîntem automat superiori, iar dacă el ajunge să aibă “oi mai multe, mîndre şi cornute”, trebuie omorît, compromis, alungat din ţară sau măcar minimalizat: da, are oi mai multe, dar are nasul cîrn, da, e talentat, dar nu are caracter etc.! Ce mai tura-vura, celălalt nu are gînduri bune vizavi de noi, ci ne vrea doar “capra”.

Cred că dintr-o astfel de mentalitate provine “dialogul surzilor”; dar tot ea e născătoarea multor altor defecte naţionale: egoismul, ţîfnoşenia, invidia, orgoliul, incapacitatea de solidarizare autentică. Noi nu avem comunităţi, ci doar “găşti”, “grupuri”, în cel mai rău caz celula de bază, “eu şi cu familia mea”. Nu putem fi modeşti cît timp celălalt, nu?, ne urăşte sau ne invidiază; nu putem fi altruişti, cît alţii ne vor răul; nu putem fi receptivi la critica celuilalt – doar el e mai prost decît noi sau, oricum, nu ne vrea binele; dacă ne solidarizăm vreodată, o facem eventual numai la meciuri de cupă mondială sau la cauze naţionale ca Basarabia sau Ardealul, nu şi în viaţa de toate zilele, pentru că am fost exilaţi de o educaţie egocentrică într-o veritabilă formă de autism. O educaţie care instituţionalizează, de fapt, singurătatea şi dispreţul pentru celălalt. Fiindcă la noi, se vede cu ochiul liber, toată lumea pare a dispreţui pe toată lumea: profesorul universitar îl desconsideră automat pe profesorul de liceu, acesta pe cel de la şcoala de cartier, care-l desconsideră pe cel de la ţară. Cei din capitală îi consideră inferiori pe cei din provincie, sudiştii pe moldoveni, moldovenii pe sudişti şi toţi – pe basarabeni. Cei cu formaţie tehnică îi priveşte de sus pe cei cu formaţie umanistă, monarhiştii pe republicani, ludicii pe gravi, gravii pe ludici, dizidenţii pe nedizidenţi, (“las’că ştim noi c-aţi colaborat!”), nedizidenţii pe dizidenţi (“las’că ştim noi cine v-a ajutat!”); bărbarul dispreţuieşte femeia, scriitorul pe cititor, cititorul pe scriitor, diaspora pe cei din ţară, cei din ţară pe cei dinafară, foştii şi actualii informatori pe cei urmăriţi şi turnaţi, aceştia pe securişti – şi aşa la infinit. Şi, deasupra tuturora, acum a apărut clasa celor cu bani sau cu reuşite sociale fulgerătoare, care-i priveşte pe toţi ca pe nişte zerouri barate. Şi cum banii şi reuşitele de acest gen într-o lume fără Dumnezeu nu se cîştigă întodeauna prin muncă onestă şi competiţie autentică, se impune ideea că orice “lovitură” devine posibilă şi acceptabilă. Şi uite aşa, în lipsa unui autentic simţ critic, nu doar că am ajuns să oferim un spectacol grotesc, de furnicar agitîndu-se înnebunit după o bucată cît mai mare din ciozvîrta publică, dar ne şi micşorăm serios şansele de a ajunge o societate veritabil democratică.

Festivalul de poezie – Iaşi, 13-15 nov. 2009

La festivalul de poezie Trufele lui peşte, mi-a fost suflat premiul I, în mod samavolnic, de către un juriu la fel de plin de caracter ca şi mulţi alţi concetăţeni.

Mai importante, însă, decît acest trofeu mi s-au părut cuvintele lui Emil Brumaru, care m-au consolat. Îmi permit să le postez aici, fiindcă oricum vor fi publicate în revista „Contrafort“:

„Când a început să citească Mariana Codruţ, am tresărit deodată. Pînă atunci cuvintele curgeau uniforme pe lîngă ureche. Am auzit, uluit, Poezia. Avem mulţi poeţi foarte buni în România, dar care nu reuşesc să atingă sufletul publicului. Mariana Codruţ este naturală, nu se dă mare şi transmite, lucru rar, o emoţie reală şi puternică. În seara respectivă numai ea a reuşit să emoţioneze cu adevărat publicul. Sala a amuţit, electrizată. A trecut un înger, vorba lui Cehov. Până acum este tratată, din inerţie, ca o poetă de planul doi. Este nedrept, pentru că Mariana Codruţ e fără îndoială poetă de primul rang. Nu-i percepută la valoarea ei adevărată şi ar trebui să-i fie dat un bobîrnac ca să iasă la iveală odată! Mă aşteptam să facă asta juriul.“ Emil BRUMARU

La umbra simbolurilor naţionale în floare

 

Miercuri seara, la emisiunea “Ora de foc” de pe Realitatea TV, s-a ajuns cu vorba şi la simbolurile naţionale: de pildă, drapelul ţării. A fost arătat preşedintele Băsescu, ţinînd tricolorul în mînă şi vorbind cu patos despre obiceiurile de pe navele de mare tonaj cu care a bătut el mările şi oceanele lumii timp de peste un deceniu: dimineaţa, tricolorul era înălţat la catarg, seara era coborît, dar nu dispărea, ci era culcat în sufletele marinarilor! A fost arătat şi preşedintele PSD, Mircea Geoană, care în septembrie, la Ţebea, la comemorarea cu fast naţional a lui Avram Iancu, a dat pe gură, tot cu mare patos, fraza: “În aceste momente, o singură culoare si un singur simbol trebuie să ne ţină împreună: Tricolorul Sfînt al Ţării Româneşti”!

Dacă despre domnul Geoană cu fraza dumisale, care le depăşeşte în penibil pe ale celebrelor personaje caragialeşti, acum doar s-a rîs pe sub mustăţi, gestul lui Băsescu a suscitat un schimb de replici între doi dintre invitaţii la emisiune: ziaristul Cristian Tudor Popescu şi Sulfina Barbu. Doamna ministru a părut încîntată de forma aceasta de patriotism a actualului preşedinte al ţării şi a susţinut ideea că respectul pentru simbolurile naţionale ar trebui reclădit. C.T.Popescu a fost de părere însă – şi pe bună dreptate – că afişarea cu un tricolor în mînă nu înseamnă automat patriotism sau emoţie reală.

Sulfina Barbu a făcut o comparaţie cu alte popoare: a spus, de pildă, că a văzut la multe case de americani obişnuiţi drapelul Americii, înălţat de bună voie şi nesilit de nimeni. Părea să fie uşor frustrată că la noi nu e la fel, uitînd că situaţia nu e similară, că mulţi dintre americanii aceia “obişnuiţi” sînt fugari din toate colţurile lumii, pentru care drapelul Americii înseamnă o identitate la care au rîvnit îndelung şi care, odată dobîndită, le asigură un statut mai omenesc. Prin urmare, “americanilor obişnuiţi” nu le e greu să fie patrioţi, fiindcă patria înseamnă mai multă siguranţă pentru ei. În timp ce în România, sentimentul real patriotic cere mult idealism; în trecere fie spus (tema e foarte complexă, nu poate fi discutată serios în cîteva rînduri): nu vi se pare revelator faptul că, la noi, majoritatea covîrşitoare a celor care folosesc demagogia patriotardă şi care-i acuză pe alţii că nu sînt suficient de patrioţi sînt inşi bogaţi şi foarte bogaţi? Că despre unii dintre ei presa a scris insistent fie că şi-au băgat mîna pînă la cot în averea ţării, fie că “onoarea” e un articol complet străin pentru ei, fie că îşi bat joc de instituţiile pe care le conduc etc.?

Dar, cu toate că România le cere cetăţenilor obişnuiţi… mult idealism, vezi deseori drapele înălţate la casele lor. Spre pildă, vara asta, mergînd eu cu trenul la Bucureşti, am văzut undeva în cîmp o coşmelie cu tricolorul fluturîndu-i la tîmpla de tablă ruginită ; sau: cumnatul meu m-a anunţat de curînd că un vecin, Vasile al Ilenei a lu’ Costică Apetrei al Domnicăi a lu’… şi-a pus tricolorul pe casă, dar că el, cumnatul meu, va fi mai cu moţ şi-şi va pune drapelul UE !; sau: într-o excursie, de Paşti, la mănăstirea Hadîmbu, nu mici mi-au fost mirarea şi neplăcerea să văd pe ici-colo băncile de lemn şi un fel de balustrade de pe marginile drumurilor şi chiar copacii vopsiţi în culorile tricolorului naţional. Vă rog să nu spuneţi că asemenea “creaţii” demonstrau patriotismul primarilor din satele cu pricina! Fiindcă mie nişte drumuri care să nu-ţi dizloce roţile de la maşină sau nişte şanţuri de scurgere a apei ploilor, spre binele călătorilor, mi s-ar fi părut dovezi de patriotism cu mult mai convingătoare!

***

Oricum ar fi, cred că dacă cineva vrea să se afişeze cu steagul României e treaba lui şi nu trebuie să dea socoteală la nimeni. Dar am aflat că nu oricine poate face aşa ceva. Julia, prietena mea nemţoaică, văzînd imaginea preşedintelui ţării noastre cu tricolorul în mînă (şi tricolorul afişat pe la casele oamenilor obişnuiţi ori pictat pe garduri, copaci etc.) mi-a spus că în ţara ei un asemenea lucru e de neconceput – etalarea cu sau chiar fără ostentaţie a simbolurilor naţionale şi a identităţii germane a fost tot timpul, de la al doilea război încoace, descurajată pe toate căile, inclusiv prin educaţia făcută de părinţi sau la şcoală. Trebuie să-ţi iubeşti ţara, dar atenţia trebuie să fie mereu trează, ca nu cumva să reapară naţionalismul criminal. Propoziţia „Sînt mîndru că sînt german” – complet compromisă de nazişti – a fost reauzită pentru prima dată abia în 2000! A rostit-o un politician, dar a fost chelfănit pentru asta.

După război, în RDG, şi sub presiunea comuniştilor, care s-au legitimat cu lupta lor împotriva naziştilor, expresia „naţiunea germană” a fost scoasă din preambulul constituţiei din 1974, iar imnul, intitulat „Germania, patria unită“, a fost ca şi interzis, de vreme ce versurile i-au fost cenzurate, din el supravieţuind doar melodia.

Cei de extremă stîngă au şi acum un adevărat cult antigerman: la Cupa mondială de fotbal din 2006, care a avut loc în Germania, au fost afişate drapele ale ţării-gazdă pe maşini, pe case etc.; însă „autonomi de stînga“ s-au grăbit să le fure şi să le arunce. Iar anul acesta, cu ocazia Cupei europene de fotbal, Asociaţia tinerilor Partidului „Die Linke“ („Stînga“) a scris pe site-ul ei: „Ne place fotbalul – dar şi mai mult ne place cînd pierde Germania!“

În RFG, tot după război, opinia era să nu existe nici o relaţie emoţională cu naţiunea (care oricum era divizată), ci doar cu constituţia statului. Intelectualii, sub influenţa lui Habermas, încercau astfel să evite noţiunea de „naţiune” care, după crimele făcute în numele ei în al II-lea război mondial, nu le mai părea capabilă să exprime identitatea. Mai mult, generaţia ’68 a creat un „naţionalism negativ“: toate naţiunile sînt mai bune decît Germania – asta ca reacţie la tăcerea care se păstra şi atunci cu privire la trecutul deloc glorios al ţării şi în semn de revoltă că foştii nazişti mai erau încă bine-mersi în posturi grase…

Odată cu reunificarea, problema naţiunii, obnubilată pe vremea Cortinei de fier, s-a pus din nou în interior, încurajată şi de faptul că din exterior venea ideea că Germania „ar putea lua totul de la capăt“. Totuşi, germanii au o reţinere faţă de cuvîntul „patrie”, de vină fiind cele două războaie pierdute, crimele comise în numele ei, împărţirea forţată în două entităţi care are şi acum consecinţe nefaste etc.

Ex-Preşedintele Germaniei, Roman Herzog, în 1996, la ziua comemorativă a eliberării de la Auschwitz, a făcut insistent apel la memorie: oamenii trebuie să nu uite ce s-a întîmplat în trecut şi trebuie să avertizeze şi generaţiile tinere asupra exceselor naţionaliste, pentru a evita repetarea unor crime cărora le-au căzut victime atîtea milioane de oameni.

„… şi legea morală în noi”

Am văzut săptămîna trecută la cinematograful Victoria filmul lui Corneliu Porumboiu, “Poliţist, adjectiv”. Vremea era destul de plăcută, prin urmare nu am priceput motivul pentru care o peliculă distinsă cu Premiul FIPRESCI şi Premiul Juriului la secţiunea “Un Certain Regard” la Cannes şi căreia i s-au dedicat multe cronici pozitive (ca să nu mai vorbesc de puzderia de intervenţii de pe bloguri şi de pe forumuri) a avut atît de puţini spectatori: 6 !!! E drept, habar nu am de cînd şi cît a figurat pe afişele din Iaşi – poate că numărul de spectacole a epuizat publicul cinefil. Dar undeva, în intervenţiiile din presa postată pe internet amintită mai sus, am găsit o cifră şi mai catastrofală de spectatori – 2 ! – la un spectacol… M-am gîndit că de vină pentru asemenea audienţă vor fi fiind posibilitatea piratării filmelor – oamenii preferînd să le vadă din fotoliul de acasă – şi poate şi gustul unui public educat, de regulă, de stilul producţiilor unor regizori ca Sergiu Nicolaescu, producţii care debordează de vînzoleală şi retorică goală, de dinamism şi “eroism” – într-un cuvînt, o reţetă sigură pentru reuşita în faţa unui public mai comod… Filmul lui Porumboiu, un film viu şi adevărat, e taman invers. Are o acţiune minimă: un poliţist tînăr, Cristi (Dragoş Bucur), lucrează la dosarul unor elevi de liceu care fumează haşiş; asta înseamnă cîteva filaje pe la porţile şcolii ori ale tinerilor cu pricina şi cîteva discuţii: cu Procurorul, cu Informatorul, cu Comandantul şi cu propria nevastă. În scenele de filaj, filmate – ca şi celelalte, de altfel – cu o lentoare prin care regizorul a dorit să creeze cît mai strîns impresia de timp real (“Eu am încercat să păstrez timpul real, am încercat să păstrez toate regulile urmăririi”, a declarat Porumboiu), evident nu se întîmplă mare lucru: poliţistul, un bărbat interiorizat şi grav, fumează în pumni, zgribulit, se plimbă cu economie, vorbeşte la mobil, verifică timpul, după care se retrage în biroul lui amărît şi îşi scrie rapoartele. Are o problemă, care îl aduce în contradicţie cu toţi superiorii lui: nu i se pare că ţigara de haşiş pe care cei trei adolescenţi o fumează în parc în timpul pauzelor şcolare e un motiv suficient de serios pentru ca furnizorul – unul dintre ei – să facă ani buni de puşcărie! El, poliţistul, a văzut la Praga fumîndu-se haşiş pe stradă, la lumina mare, şi ştie că şi “peste tot în lume” o ţigară nu e condamnată de lege! Ei, bine, nimeni dintre superiorii săi, Procurorul sau Comandantul, nu admite un asemenea lucru: legea e lege, ea trebuie respectată! Cristi trebuie să organizeze flagrantul care să-l ducă după gratii pe adolescentul inconştient. Or, el nu vrea să organizeze acest flagrant, nu vrea să-şi încarce conştiinţa cu distrugerea vieţii unui puşti! În scena capitală a filmului, cea a întîlnirii cu Comandantul, la care asistă şi un coleg, Nelu (Ion Stoica), tipul de poliţist de modă veche, binecunoscut nouă, sînt puse în discuţie cîteva concepte (conştiinţă, lege, poliţist, morală), fundamentale şi pentru un apărător al legii, şi pentru un stat. Şi asta, ca răspuns la refuzul lui Cristi de a pune, în cazul dat, semnul egalităţii înte legal şi moral. Legea morală din el e un imperativ mai puternic pentru propria lui conştiinţă, decît o lege efemeră şi arbitrară chiar, votată de nişte inşi! Comandantul (Vlad Ivanov) face … maieutică cu protagonistul, îl pune să caute conceptele cu pricina în DEX şi, pas cu pas, îl aduce la ideea că omul legii (poliţistul) trebuie să apere legile ţării, indiferent cum sînt ele, altminteri s-ar instaura anarhia. Şi, dacă nu e dispus să se supună acestui comandament, tînărul trebuie să renunţe la calitatea de om al legii, şi cu asta basta! Dacă am înţeles bine finalul, Cristi e arătat pregătind – sau măcar ajutînd la organizarea flagrantului; însă, cel puţin pentru mine, rezistenţa lui încăpăţînată de a nu asculta orbeşte de lege a fost extrem de binevenită, de dătătoare de speranţă (am citit undeva o declaraţie a regizorului, cum că personajul are un corespondent, un model în realitate!). Prin urmare, i-am fost şi îi sînt recunoscătoare că a pus cruce imaginii poliţistului de modă veche, eternizată în mintea mea de cinematografie, presă şi literatură: un ins cazon, rudimentar, care “munceşte, nu gîndeşte”, un “om al legii” a cărui distincţie morală şi intelectuală poate fi simbolizată de… pumn şi de matracul de cauciuc! Aşa îl vedeam eu pînă la filmul lui Porumboiu pe poliţistul român, iar figura aceasta deprimantă, specifică statului dictatorial, era încă un argument că nu vom ajunge prea curînd la lumină. (Poate din cauza acestei imagini-clişeu am şi izbucnit spontan în rîs cînd l-am auzit pe Vlad Ivanov folosind cuvîntul “maieutică” – vai mie, mi se părea tare departe de mintea poliţistului român!)

Jenö Bartoş, LUMI PARALELE

Pe Jenö Bartoş îl cunosc de mult timp – a avut generozitatea să-mi dea cîndva cîteva lecţii de desen în atelierul său şi al soţiei, pe atunci profă la liceul pe care, cu silă, îl frecventam şi eu, dar ca elevă…

Pictorul era sobru fără a fi rigid, critica fără a te răni şi te îndruma fără a fi pedant; adăugînd umorul lui discret, părea un camarad pe cinste. Pasionat de meserie şi de cultură, vorbea totuşi puţin şi, mai ales, fără gesticulaţie largă despre ele, ca un profesionist adevărat. Mai multe nu ştiu despre el, aşa că, dacă portretul pe care încerc să i-l fac aici rămîne unul aproximativ, de vină e faptul că, de foarte mulţi ani, noi doi abia de-am schimbat cîteva cuvinte în întîlnirile întîmplătoare de pe stradă.

Însă i-am văzut multe din lucrări, şi asta e suficient, cred eu. Nu spun o noutate: pentru cunoaşterea unui artist, ca şi a unui scriitor, sînt relevante, fireşte, şi… detaliile mai mult sau mai puţin anecdotice din viaţa lui, dar cel mai important e să-i cunoşti opera.

Mi-a plăcut dintotdeauna pictura lui Jenö Bartoş, însă am ezitat mereu să scriu despre ea, la gîndul inhibant că nu am în dotare „instrumentarul”critic necesar. Şi mai sînt plasticieni care îmi plac şi despre care am ezitat să scriu din acelaşi considerent. Pe de altă parte, mi se pare cum nu se poate mai frustrantă situaţia ca un artist plastic să facă, după ani mulţi de muncă, o expoziţie, iar ecourile ei, chiar în comunitatea locală, să fie ca şi inexistente. Sigur, acum există şi internetul, care te poate pune la curent cu ce se mai întîmplă în lume, care te poate ajuta să te faci cunoscut, prin care poţi intra în dialog cu alţii sau să-ţi pui în circulaţie ideile ori imaginile – dar eu una nu am găsit în paginile virtuale prea multe informaţii despre unii pictori ieşeni; postarea unor date şi fotografii ar fi putut-o face chiar ei, dar se vede că nu şi-au bătut prea mult capul cu asta pînă acum şi nu înţeleg de ce… În fine.

Dacă m-am decis acum să consemnez aici expoziţia lui Bartoş, intitulată „Lumi paralele”, nu e pentru că mi-am descoperit brusc vocaţia de critic plastic – ci pentru că mi-am zis că e mai bine să scriu stîngaci, decît deloc. Cine ştie, poate îi voi convinge măcar pe prieteni.

În vară, Jenö Bartoş a expus la galeria „Dana” din celebra stradă ieşeană Lăpuşneanu 16 tablouri, majoritatea de mari dimensiuni. Ceea ce mi-a sărit în ochi chiar de la prima vizită – am fost de mai multe ori – e înclinaţia plasticianului către idee. Însă cerebralitatea temelor şi tratarea lor la graniţa dintre figurativ şi abstract în lucrări ca Solie, Teoria Big-Bang, Visul lui Platon, Lumi paralele, Capătul lumii, Şaman ş.a. sînt fericit „umanizate”de sensibilitatea pregnantă a culorii. Culorile lui Bartoş, puse cu cuţitul pe pînză ori carton, în tuşe vibrante şi aparent foarte libere, capătă o rezonanţă, o forţă, o materialitate aparte graţie vecinătăţilor cromatice create de artist: un maro sau un gri sau chiar negrul – posomorîte şi terne în sine – se contaminează de strălucirea şi de prospeţimea verdelui smarald sau ale albastrului de cobalt sau ale nuanţelor de roşu, la rîndul lor potenţîndu-le pe cele din urmă. Totul într-un subtil regizat joc de planuri opuse: departe-aproape, înăuntru-afară, întuneric-lumină, aici-dincolo…

Cum spuneam, figurativul este aproape ocolit în lucrările expuse în galeria „Dana”; adesea, o formă recognoscibilă – un tors, de pildă în Solie – se opreşte la jumătatea drumului spre materializare, rămînînd suspendată între creat şi increat, lăsînd libertate imaginaţiei privitorului – să o continue, să o nască pînă la capăt? Chiar în picturile clar figurative, formele sînt epurate complet de accidental, spiritualizate, sugerate; iată, cele cîteva portrete – Cariatidă, Cavaler, Buna Vestire – au… lapidaritatea şi hieratismul sfinţilor din picturile murale, personajele supunîndu-se şi ele înclinaţiei pictorului de a reduce totul la esenţă. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cele două mici naturi statice: buchetele de flori şi obiectele din jur sînt geometrizate la maxim, pentru ca să fie lăsate să vorbească numai volumele şi numai culorile.

Motivul cel mai frecvent din lucrările pictorului ieşean din această serie e ochiul, cu variantele… fereastra, uşa sau chiar luna!, prin care poţi întrezări o altă lume; şi acest motiv e o dovadă a obsesiei autorului pentru esenţe, pentru spiritualizarea materiei. Dar şi, pregnant, pentru surprinderea unui „dincolo” plin de mister, neliniştitor. Aşa se face că, în cele mai multe tablouri, începînd chiar cu frisonantul Beyond, apare, parcă pe neaşteptate, sau ochiul, sau uşa, sau fereastra spre acest „dincolo” – al lumii reale, al cosmosului, al lumii interioare – care trezeşte angoasa. Pentru că nu ştii sigur dacă tu, cel din faţa tablourilor, ai acces, prin aceste fante, la o lume paralelă şi străină ţie, sau cineva de acolo te aţinteşte, are acces la lumea ta prin ele…

(Publicat în revista ” Contrafort”)

Pe picior greşit

Of, iar m-a prins iarna nepregătită: nu mi-a crescut o blană de urs ca să mă apere de frig!  Nici unchiul din America, bătrîn de sute de ani, nu mai moare, să-mi lase moştenirea cu care să mă duc pe o insulă însorită tot timpul anului.  Şi unde să nu fie autori cu grade universitare care pun fără remuşcări virgulă între subiect şi predicat!!!

Colac peste pupăză, m-au prins şi alegerile pe picior greşit: sînt, din nou, un cetăţean turmentat… Ce iarnă, dom’le, ce iarnă !

Uitatul în gol

În mentalitatea ţăranilor români, uitatul în gol e considerat un lucru rău, din moment ce e asociat cu diavolul. Rareori am văzut cînd eram copil vreun ţăran uitîndu-se lung în gol. Specialitatea asta părea să fie mai cu seamă a unei bătrîne din vecini, care, deşi acum sînt sigură că nu era o disperată, avea toate motivele de disperare. Trăia singură, într-o sărăcie lucie. De cum cădea seara, la noi şi la ceilalţi din jur lămpile ardeau – la ea, dacă se vedea vreo lumină cît de mică, ştiam că e pîlpîirea focului întreţinut cu vreascuri. Biata femeie, şi era tare fricoasă! Cînd se pregătea de culcare, încuia uşa, izbind-o cu genunchiul de mai multe ori şi numărînd cu voce tare fiecare izbitură: una! două! trei! Şi tot aşa, pînă ce zăvorul ruginit reuşea să intre în lăcaşul lui. Şi, poate, pînă ce duhurile nopţii erau puse pe fugă…

Am văzut-o deseori ghemuită pe prispă şi holbîndu-se fără ţintă cu ochii ei apoşi, peste care umbra morţii, a transformării în pămînt căzuse parcă dintotdeauna. Fiindcă auzisem mereu că, atunci cînd te uiţi în gol, te uiţi în „curul dracului”, eram sigură că asta face: avea ea o treabă cu dracul! Nici nu era greu pentru o minte de copil să clocească o asemenea idee: mai întîi, din cauza casei în care locuia, înaltă, pustie şi plină de cotloane întunecate; apoi a felului în care arăta chiar baba: neagră de funingine din cap pînă în picioare, măruntă, cu un gheb mare în spate şi pe faţă cu o pată vineţie cît o prună – întocmai întruchiparea vrăjitoarei din basme. Colac peste pupăză, căuta ierburi prin grădină şi o auzeam peste gard bolborosind toată ziua. Poate că, de fapt, doar culegea buruiene pentru păsările din bătătură, singura ei avere, şi doar tăifăsuia cu pomii, cu norii ori cu lucrurile, cum se întîmplă cu mulţi oameni care trăiesc singuri. Totuşi, noi, copiii, credeam că face vrăji. „Nu te du pe la ea, că o să te descînte şi pe tine!”, mă zădărau uneori prietenele, cu ton ameninţător. „Da’ nu m-a încîntat nimeni, ca să mă descînte ea!”, răspundeam, fără grijă. Avea cine să mă descînte, iar descîntecul făcut de mama sau bunica mea nu era ceva rău, de vreme ce îmi lua durerea de cap „cu mîna”…

Nutream faţă de vecina noastră sentimente amestecate: frica, de pildă, era învinsă de milă şi, mai ales, de acea atitudine iraţională care mă încearcă în faţa oricărei provocări: spune-mi că nu trebuie să fac un lucru şi, mai mult ca sigur, îl voi face, împinsă de o curiozitate mai puternică decît mine, „să văd ce se întîmplă!”. Aşa că îmi luasem obiceiul să sar gardul la babă, să-i duc lemne din grămada noastră sau cîte o farfurie de mîncare, cel mai adesea din chiar porţia mea: cum devenisem şi noi, prin grija partidului comunist şi a colectivizării, săraci, mama ştia bine ce şi cum avea în oale. Nu că s-ar fi supărat prea tare că „părăduiesc” mîncarea – uneori, chiar ea mă trimitea cu cîte ceva de-ale gurii la vecină -, însă nici bine nu i-ar fi căzut.

Mama nu dădea prea mare importanţă faptului că bătrîna stătea cu ochii „pe pereţi” şi nu de la ea, ci de la bunici şi de la oamenii din sat am auzit că a privi în gol înseamnă a te uita în „curul dracului”: uneori, cădeam şi eu în păcatul ăsta. Vorba aceea a prins rădăcini în mintea mea, dar explicaţia, greutatea ei le-am înţeles mult mai tîrziu: cînd nu e, pur şi simplu, visare cu ochii deschişi, privitul lung în gol e semn al disperării, al vacuităţii, al neliniştii, poate chiar un preambul al sinuciderii. „Dacă te uiţi mult timp în prăpastie, începe şi prăpastia să se uite în tine”, spune Nietzsche…

***

Ţăranii pe care-i cunosc eu nu se uită în gol. Mai întîi, nu au cînd, fiindcă tot timpul “dau de lucru mîinilor” lor, cu vorbele  Sfîntului Augustin. În zilele de sărbătoare, cînd stau la porţi sau în ogrăzi cu mîinile în poală, cei singuri, dacă par a se uita în gol, de fapt nu o şi fac, dovadă că nu au privirea aceea pierdută, alunecată în străfundurile neantului; mai mult ca sigur chibzuiesc în gînd că gardul trebuie îndreptat, că trebuie să plouă, că „n-a mai venit copilul cela acasă de mult” etc. Şi apoi, filozofia lor de viaţă, mentalitatea lor ancestrală nu admite pierderea de timp cu uitatul în gol, lucru considerat, cum spuneam, primejdios. Sau poate mintea ţăranilor noştri nu e… aptă să perceapă spaţiul vid dintre lucruri şi ei, dintre fapte şi ei şi să lunece în prăpastia acea bîntuită de vîntul morţii. Lumea lor e foarte concretă, foarte reală, abaterea de la ea, evadarea în iluzia care înfrumuseţează (în „nori” adică) ori în distopie (în „prăpăstii”) e condamnată. Am fost de multe ori pusă la punct cînd, copil fiind sau matur deja, rămîneam cu privirile pierdute; e ceea ce am încercat să surprind fulgurant într-o poezie despre lumea satului, publicată în volumul Tabieturile nopţii de vară (ed. Cartea Românească, 1989): „aici totul trăieşte / de la naştere / pînă la moarte: / totul E.// de aceea, ruşinat / mi-ascund chipul / cînd îl schimonoseşte / o Vedenie”.

***

Am tresărit cînd am regăsit în eseul „În fiecare limbă sînt alţi ochi” al Hertei Muller (vol. Regele se-nclină şi ucide, Polirom, 2005) gînduri despre ţăranii şvabi care par a avea aceeaşi atitudine faţă de privitul în gol: „Pentru cei mai mulţi nu existau lacune, nu trebuia să priveşti printre cuvînt şi obiect şi să fixezi nimicul, ca şi cum, glisînd din propria-ţi piele, te-ai pierde în gol”, spune scriitoarea (pag. 5). Gestul era simţit ca primejdios şi de către bunica ei, care, cînd îşi vedea fiica nefericită dusă pe gînduri, îi recomanda să facă ordine în dulapuri! Deci, să dea de lucru mîinilor ei, cum îi sfătuia Sfîntul Augustin pe cei încercaţi de tentaţia disperării, a neliniştii, a fricii.

În acelaşi eseu din Regele se-nclină şi ucide, Herta Muller spune că ea nu înţelege cum de te poate face credinţa să nu mai fii plin de frică şi de nelinişte. „Rugăciunea liniştitoare, menită să mă cufunde de îndată în somn, avea efectul contrar, îmi răscolea mintea. Aşa se face că nici mai tîrziu, şi nici pînă azi n-am înţeles cum poate domoli credinţa frica omului, cum poate reda altora echilibrul şi astîmpăra gîndurile din creier” (pag.7). Mie mi se pare că am înţeles, privindu-i şi încercînd să-i înţeleg pe ţăranii români. Ei nu privesc cu ochi buni anxietatea, teama de moarte: „de sub poala lui Dumnezeu nu poţi fugi!”, spun, acceptînd supremaţia lui Dumnezeu şi, deci, a morţii, îngerul negru trimis de El. Din momentul în care accepţi moartea şi te abandonezi total în puterea ei, n-o mai iei de fapt în seamă; nemaizbătîndu-te s-o înfrunţi, nu-ţi mai e frică de ea. Dacă le-a murit un animal sau un copil, dacă le-a luat foc casa, ei spun oftînd: „ei, aşa a fost să fie, aşa a vrut Dumnezeu!”, în loc să se întrebe dacă au făcut tot ce se putea face pentru a salva copilul, vaca etc. Dacă pornesc să rezolve o problemă grea, nu zic „trebuie musai să reuşesc!”, ci „cum o vrea Dumnezeu!”. Prin urmare, ei dau „vina” pe Dumnezeu dacă ceva le e împotrivă sau îi delegă toate grijile şi marile lor responsabilităţi, cam aşa cum face copilul cu părinţii lui. Felul ăsta de-a da piept cu evenimentele le asigură o anume detaşare, o formă modestă – ori fatalistă, depinde din ce parte vezi lucrurile – de a se raporta la viaţă: nu au mari aşteptări, de aceea nici mari deziluzii: „cum o vrea Dumnezeu”, „aşa a vrut Dumnezeu” etc. sînt formule care îi susţin. Dacă trec printr-o dramă, nu înseamnă că nu suferă, că nu disperă chiar, dar se împacă mai repede şi mai uşor cu situaţia şi cu ei înşişi. Şi astfel scapă de tensiunea interioară, de neliniştea prelungită. Şi scapă nu doar cei care cred cu adevărat în Dumnezeu. Chiar cei care nu cred de-adevăratelea au fost crescuţi în acest spirit de mici: să accepte că, dacă ceva nu le iese, „nu vrea Dumnezeu” şi basta! Educaţia tradiţională care înlocuieşte credinţa îi face să se împace uşor cu inacceptabilul şi se potolesc. Să fie tot ăsta motivul pentru care ţăranii români – şi românii, în general – se revoltă greu şi le trece repede?

***

Tîrziu, cînd nu mai eram copil, l-am văzut adesea pe tatăl meu privind lung în gol, cu un zîmbet amar pe buze. Pentru mine, era semnul cel mai vizibil că el nu (mai) era ţăran. Poate pentru că a locuit mult timp în oraş. Sau poate pentru că se născuse fără „ţărănie” în el.

Îmi imaginam că privirea aceea pierdută se datorează conştiinţei că nu a făcut nimic din ce visase pentru viaţa lui (pînă în ultima clipă, a suferit din cauza faptului că taică-său nu l-a dat la şcoală, ţinîndu-l argat la pămîntul pe care l-a pierdut odată cu colectivizarea comunistă). Dar asta era doar ce îmi imaginam eu. Fiindcă, ori de cîte ori l-am întrebat direct – e drept, fără a insista prea mult – la ce se gîndeşte, evita răspunsul. Tresărea, iar lumina aceea a privirii prezente, care la el atunci era coborîtă în adîncuri, se smulgea anevoios din abisuri, revenindu-i încet-încet în ochi. Şi omul inventa pentru mine tot felul de răspunsuri cusute cu aţă albă: că vremea s-a stricat, că pisica n-a fătat etc.

Totuşi, a murit de moarte bună. S-a îngăduit bine cu diavolul lui.

(Publicat în „Viaţa românească”, nr.1-2 / 2009)

HERTA MUELLER -”Doamna Nobel de Banat”!

Într-o intervenţie din “Ziarul financiar” de azi, 9 oct.2009, Nicolae Manolescu, critic literar,  îi spune pe numele mic scriitoarei; ba chiar afirmă:

“As spune, înainte de orice, că este un premiu meritat de o scriitoare valoroasă şi de o prezenţă activă în ultimii ani în lumea culturală europeană. Faptul că i s-a acordat premiul pentru modul în care opera sa prezintă dezrădăcinarea arată că nu pot fi ignorate rădăcinile româneşti ale Hertei Muller. Ea este născută aici, a trăit aici, ştie foarte bine cum merg lucrurile în România, nu a uitat ce s-a întamplat şi nu a pierdut contactul cu România. Mi se pare extraordinar şi sunt fericit pentru Herta şi pentru literatura…” etc.etc.

Citind chestiile astea spuse de Manolescu, am surîs sarcastic pentru incredibilul lui fariseism. Dacă vă interesează de ce spun aşa, vedeţi mai jos articolul meu mai vechi despre Rolf Bossert.

„În gura poetului intră mănuşa de box…”

STAU PE TREPTELE VÎNTULUI (ICH STEH AUF DEN TREPPEN DES WINDS) *– de Rolf Bossert

N-am avut mare curiozitate să citesc Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu, pentru că ştiam şi eu, ca mulţi alţii, cît de superficial, de subiectiv şi de răzbunător poate fi criticul – fapt amendat, de altfel, de marea majoritate a comentariilor apărute în presă. Cînd însă un prieten mi-a dăruit o carte pe care mi-o doream şi despre care mi-am propus să scriu – poemele lui Rolf Bossert, am căutat, pentru documentare, istoria manolesciană. Surpriză: în ea nu am găsit nici un rînd despre acest mare scriitor de limbă germană din România. Surpriza creştea pe măsură ce foiletam cărţoiul ambasadorului Unesco (în timpul liber, cronicar de fotbal pentru un ziar din Bucureşti): nu erau pomeniţi nici alţi scriitori de limbă germană, cei mai mulţi trăitori acum în Germania, unde au emigrat pe vremea lui Ceauşescu. Deşi au publicat cărţi cît au stat aici iar după ’89 au fost traduşi în româneşte şi, în plus, au făcut destule servicii literaturii naţionale (de pildă, au tradus şi promovat mulţi scriitori români), numele unor Herta Müller – propusă pentru premiul Nobel -, Gerhardt Csejka, Werner Söllner, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner ş.a. nu sînt prezente nici la indexul istoriei amintite! Dacă nu sînt prinşi ca individualităţi, atunci ca grup musai trebuie să existe – mi-am zis; aiurea, în capdeopera capriciosului critic nu e pomenită nici măcar mişcarea literară Aktionsgruppe Banat, un reper, presupun, pentru literatura de limbă germană de la noi, dar şi pentru unii scriitori şi cititori de origine română, cum ar fi subsemnata…

Pentru acei cititori ai ziarului care nu ştiu ce e Aktionsgruppe Banat (Grupul de acţiune Banat), voi cita definiţia succcintă de pe Wikipedia: “gruparea tinerilor autori contestatari de limbă germană din Timişoara, care a existat între anii 1972 şi 1975”. Din această mişcare au făcut parte cei mai mulţi dintre autorii semnalaţi mai sus; aceştia şi alţi cîţiva au publicat în 1982 o antologie de poezii,Vînt potrivit pînă la tare (Mässiger bis starker Wind, titlu împrumutat de la un poem al lui Bossert; ed. Kriterion, antologator Peter Motzan), antologie devenită, de asemeni, celebră. Toţi, în mod programatic, scriau o literatură atentă la real, la concretul ordinar al vieţii din perioada comunistă. Şi toţi, după ştiinţa mea, au fost, într-un fel sau altul, victime ale Securităţii române : supravegheaţi, anchetaţi, daţi afară din slujbe, unii înfundînd şi puşcăriile, cei mai mulţi s-au salvat pînă la urmă prin exilul în Germania.

Am încercat să-mi explic de ce N. Manolescu ignoră total existenţa acestor scriitori; în afară de teama, care mă face să mă crispez, ca majoritar ce sînt, că şi pentru el în România trăiesc şi scriu numai români, ar mai fi una: spus pe scurt, optzeciştii de limbă germană vedeau altfel literatura decît vedetele optzecismului românesc, formate în celebrul Cenaclu de luni, condus de N. Manolescu însuşi. În timp ce reprezentanţii mişcării Aktionsgruppe Banat făceau o literatură profund înşurubată într-un real dramatic, o literatură “opusă unui estetism elitarist, apolitic şi distanţat de realitatea imediată” (cum spunea William Totok în revista Contrafort, prin 2003, probabil făcînd aluzie chiar la estetica lunediştilor), românii purtau cu mîndrie drapelul este-ticului, al ludicului, al intertextualităţii, al postmodernismului relativizant etc. Cu doar cîteva excepţii, dintre care o voi aminti numai pe Mariana Marin, care a mărturisit că, după ce l-a cunoscut pe Rolf Bossert, a fost influenţată de ideile scriitoriilor de limbă germană…

***

Destinul lui Rolf Bossert (n.1953) a fost tragic. Atunci cînd haina vieţii româneşti i-a devenit prea strîmtă – mai ales după ce, în 1981, a fost bătut crunt de securişti -, a depus cerere de emigrare împreună cu soţia şi cei doi copii. Ca urmare, a fost dat afară din slujbă, şi-a pierdut dreptul de a publica, a fost anchetat, i-au fost confiscate manuscrisele. În 1985 reuşeşte să plece în Germania, însă la doar opt săptămîni de la sosire, îşi pune capăt zilelor, aruncîndu-se pe fereastra lagărului unde locuia. Din datele oferite de volum, nu aflăm clar motivul sinuciderii…

Volumul bilingv Stau pe treptele vîntului (a cărui traducătoare, scriitoarea Nora Iuga, e şi ea complet ignorată de opul manolescian) e o antologie din textele lui Bossert din perioada 1972-1985, adică din toată cariera lui de scriitor, derulată în cei mai siniştri ani ai dictaturii comuniste. Poemele, simple, fără panglici şi joculeţe lingvistice, au un dramatism şi o violenţă rar întîlnite: “Minţiţi cu neruşinare că aş fi fost / beat? Eu nici nu v-am învinuit. N-a fost / decît un accident, se întîmplă. / Dar aveţi conştiinţa încărcată. Ştiţi / că m-aţi omorît. Chiar dacă / a fost un accident /…/ Sînt zguduit, chiar mort, de respiraţia asta uniformă / a convingerilor lor. / Aşa n-are cum să meargă / totul bine. Mă culc cu neplăcere, mă culc pe tare şi / ceva atîrnă strîmb. Doamna lume în chingi? Va trebui / să cercetez. Ptiu, doamne, că era să uit: Semnează / certificatul meu de deces, altfel mă cheamă şi duminica / următoare la lucru. Trimiteţi-l la muncă pe ăla de mi-a / montat aparatul de ascultare între crinii care put”, spune Bossert în poemul “După aceea” (“Danach”), publicat în 1981 în revista clujeană Echinox. Parcă e altceva decît a vorbi despre blugişori, ţîţişoare, amoruri juvenile etc., teme bătute de poeziile unui, să zicem, Cărtărescu, în aceeaşi perioadă… Din păcate, spaţiul nu-mi îngăduie să vă dau şi alte citate din opera poetului şvab, rămînînd să mă credeţi pe cuvînt, pînă vă veţi convinge singuri, că e un creator autentic şi un revoltat în cel mai adevărat sens al cuvîntului (“Ziarul de Iaşi”, 10 IV 2009).

*Editat de Institutul Cultural Român, 2008; selecţie şi trad. de Nora Iuga; prefaţă Gerhardt Csejka, postfaţă Ernest Wichner.

Octombrie

Soarele a trecut de amiază. Cu nişte flori în mînă şi cu o sticlă de apă, o lumînare, chibrituri, cîteva mere, nuci şi vreo trei struguri în plasă mă duc „la mama”. În faţa mea, amuşinînd exaltat tot ce-i iese în cale şi măturînd uliţa cu laţele urechilor lui, se rostogoleşte Biţu, cîinele-de-nu’ş-ce-rasă al surorii mele. Din cînd în cînd se uită îndărăt, să vadă dacă ariergarda –adică eu – îi acoperă spatele. Şi ariergarda e la post, avansînd şi ea repejor. Doar că ea adulmecă aerul mirosind năucitor a fragă neagră şi a must şi înregistrează, parcă nu doar cu ochii, peisajul peste care s-a abătut toamna ca o bombă atomică: toate frunzele au căzut pîrjolite la pămînt. Toate. Au rămas numai crengile negre, să scrie pe cerul călduţ un puhoi de mesaje indescifrabile. Cine ştie, poate tot atîtea S.O.S.-uri.

În poarta larg deschisă a unor vecini pe care nu-i cunosc, se lăţeşte o grămadă de porumb. Nevasta şi copiii desfac ştiuleţii aurii, tatăl trage un pui de somn chiar în faţa lor, pe coceni. Îi salut dar nimeni nu se uită la mine. E o linişte nefirească pentru ora asta a zilei: toată uliţa cu ochii mijiţi la soare şi respirînd agale tace parcă adîncită în sine…

Pe şosea, colbul e de un lat de palmă – n-a mai plouat de mult. Cum văd în depărtare apropiindu-se în trombă o maşină învelită într-un nor alb, mă refugiez cu grăbire pe trotuar. Biţu, cîinele-de-nu’ş-ce-rasă al surorii mele, a rămas un pic în urmă. Am schimbat rolurile, acum el e ariergarda. Prin curţi şi prin grădini oamenii robotesc prin vii sau pe lîngă clăile de porumb. Mai schimb o vorbă cu cîte unii pe care-i cunosc sau mi se pare că-i cunosc. N-au timp să mă întrebe ceva sau poate nici nu ştiu cine-i salută. Nu le las timp să-şi amintească, eu mă grăbesc. De parcă m-ar mîna cineva din urmă. Cînd cotesc pe uliţa cimitirului, cîinele nu mă mai vede. Se agită înainte şi înapoi pînă nimereşte calea, dar nu mă urmează. La puţin timp, aud o larmă de nedescris – potaia a reperat după un gard de ostreţe un curcan şi se vede că şi-a spus”acum, ori niciodată!”, de vreme ce se chinuie, lătrînd cît poate el de fioros, să se strecoare prin gard. Să-l sfîşie, nu alta, pe guşatul fudul. A, nu, stimabililor, îmi spun şi-i las în plata lor: mă grăbesc! Mă opresc la fîntînă, scot apă cu funia care îmi taie mîna, torn în sticlă şi mă spăl şi pe faţă. Arunc restul în tufele de mure dospind în verdele lor plin de vigoare…

În cimitir, copacii mai au destule frunze. Poate pentru că locul, ceva mai jos decît vatra satului, e mai ferit. Sau poate că însăşi desimea lor umbroasă i-a protejat: s-au înghesuit unii în alţii, ca oile atacate de lup, şi vîntul nu i-a putut scărmăna iar bruma n-a avut putere asupra lor. E cam întuneric pe sub poalele lor. Mă bucur că în jurul mormîntului mamei, chiar lîngă poartă şi troiţă, nu sînt copaci. Nici n-am plantat, că ei i-a plăcut soarele. Aşa că aici un soare moale luminează preajma, făcînd ca liniştea din grădina cu morţi să nu aibă nimic sumbru. Nu mă tem de ea şi nu mai am sentimentul că „trebuie să mă grăbesc”. Schimb florile cu cele aduse şi împrospătez apa în cana de lut, aprind lumînarea, apoi grijesc puţin mormîntul: pe pieptul mamei nişte gălbenele, pe pîntec o scînteiuţă, la picioare cîteva fire de crizanteme au rezistat nopţilor de octombrie şi trebuie plivite. În timpul ăsta, îi povestesc mamei ce s-a mai întîmplat de la ultima mea vizită. Ea nu zice nimic. Dar n-o judec. Apoi îi pun la cap merele şi strugurii şi nucile aduse. După care mă îndrept de spate şi, cu mîna pe lemnul crucii, mă uit prin jur. Tresar: pe un mormînt proaspăt, printre panglici şi coroane, cîteva pere de toamnă. Aha, alt „sonat”, îmi zic şi zîmbesc. Aşa-mi spusese soră-mea, să nu mai pun pe mormîntul mamei roşii şi fructe, să nu spună oamenii că sîntem sonaţi. „Ei, i-am răspuns eu atunci, şi alţii, în vechime, duceau ofrande la morţi!” Şi acum, iată, vedeam că numărul sonaţilor din sat s-a mărit…

Potaia mă aştepta la şosea. Cearta cu guşatul se terminase fără mine.Am luat-o spre casă. La un moment dat, un cîrd de copii, văzîndu-l pe Biţu, s-au bulucit asupra lui strigînd veseli, dar plini de respect: „e cîinele doamnei învăţătoare!”. L-au înconjurat, l-au luat în braţe şi l-au dezmierdat, la mine neuitîndu-se măcar o clipă. Frustrată şi geloasă, am dat să spun că eu sînt „mătuşa” lui, doar-doar ceva din celebritatea uriaşă a lui Zdreanţă se va revărsa şi asupra mea, dar am tăcut ruşinată: îmi amintisem, vai, că sînt adult. Şi chiar atunci, Hicleanul, vigilent, scăpă din braţele lor şi o zbughi depănînd din labele lui scurte. Copiii, care nu mă cunoşteau, se uitară cu reproş la mine. Am dat din umeri şi m-am retras grabnic, urmînd micul nor de praf ca o ariergardă credincioasă.