Feeds:
Articole
Comentarii

Contre-jour

Nu l-am găsit inițial pe Nikita Mihalkov în „lista rușinii” a oamenilor de cultură din Rusia care au susținut politica agresivă a lui Vladimir Putin în Ucraina, anexarea Crimeii. Am fost cumva surprins, pentru că agitația neo-imperială din ultimele decenii a lui Mihalkov, mai ales de când Putin s-a instalat la Kremlin, obișnuința sa de a-i critica și persifla pe cei ce se declară democrați și liberali într-o Rusie care „nu acceptă structural, prin tradiție așa ceva”, anti-occidentalismul înfășurat ironic, panslavismul și ortodoxismul său militant, dar și filmul-omagiu despre Putin, „55”, făcut în 2007 – când președintele rus împlinea 55 de ani –, îl recomandau pe Mihalkov printre semnatarii acelui document înjositor pentru niște intelectuali. Însă, la doar câteva zile, dintr-un răspuns al Uniunii Cineaștilor din Rusia, Uniune patriotică, statalistă, condusă de Mihalkov – există, să precizăm, și o altă Uniune a cineaștilor ruși, mai cosmopolită –, trimis confraților ucraineni care ceruseră susținere și solidaritate, am aflat că regizorul și-a urmat idolul și în războiul din Ucraina.

Nicio umbră de critică la adresa lui Putin care tocmai anexase Crimeea, ci doar acuze acide aruncate conducătorilor netrebnici ai Ucrainei, cei care au „furat” și au „trădat” poporul, amăgindu-l cu slogane de tipul: suveranitate, libertate, democrație. Vinovați sunt și americanii, și europenii, pentru că au băgat zâzanie între frați de același sânge. Finalul acestei misive către cineaștii ucraineni e liniștitor și chiar constructiv: noi, rușii, am revenit la noi acasă, ne-am regăsit într-o mare familie. Hai să creăm împreună și să sporim patrimoniul nostru cultural.

Sprijinul pe care Mihalkov i l-a acordat lui Putin în agresiunea acestuia împotriva Ucrainei nu s-a limitat doar la atât. Regizorul „lucrează la detalii” cu publicul spectator pe site-ul său „besogon tv”, unde citește scrisori primite de la diverși cetățeni (toți aceștia aprobă anexarea Crimeii și cer nimicirea „banderoviștilor și fasciștilor” din sud-estul Ucrainei). Mihalkov nu comentează prea mult, doar se declară de acord cu aceste opinii și își îndeamnă publicul să asculte și vocile care spun adevărul, „un adevăr durut”, credibil, subliniază el, de martori care trăiesc pe pielea lor ceea ce simt și scriu.

E aceeași propagandă și intoxicare pe care o fac televiziunile din Rusia, dar într-un stil mai cordial, mai artistic. Iată, de pildă, „un eseu minunat”, ne anunță jubilator Nikita Mihalkov, semnat de scriitorul Zahar Prilepin. Numitul Prilepin e membru al partidului național-bolșevic, în declarații un partid anti-Putin, dar când e vorba de alipirea pământurilor rusești și refacerea URSS-ului, animozitățile acestui partid în raport cu puterea dispar. Scriitorul are o problemă cu intelectualii liberali, democrați, care au semnat un Apel împotriva războiului din Ucraina. E dreptul lor, le concede Prilepin. Dar ei sunt puțini, pe când majoritatea elitei rusești, care n-are complexe de inferioritate față de europeni și, mai ales, poporul rus gândește altfel. După ce termină de citit (pe un ton afectat) eseul „genialului” Prilepin, Mihalkov își permite – nu putea scăpa această ocazie – un comentariu mai lung despre intelectualii democrați și liberali din Rusia. Aceștia nu trebuie prigoniți, condamnați pentru felul cum înțeleg ei să-și iubească țara, observă el ironic, ci trebuie aleși în Dumă pentru a servi acolo ca un revelator. Orice lege respinsă de democrați și de liberali va trebui votată imediat de majoritatea deputaților. Iar tot ce vor aproba, ca fiind bun pentru statul rus, potrivit criteriilor lor, să fie respins fără discuții. Așa să funcționăm.

***

Nikita Mihalkov despre Vladimir Putin într-un interviu televizat cu scriitorul și ziaristul ucrainean Dmitri Gordon (http://bit.ly/1qWyeyV):

- De ce ați făcut acel film, „55”, despre Putin?

- Eu scuip pe cei care îmi reproșează că am făcut acest film. Doamne-Dumnezeule! Eu niciodată n-am urcat la tribuna Mausoleului lui Lenin și n-am cuvântat de la tribuna congreselor, n-am lăudat conducerea țării. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a apărut, în sfârșit, un om care mi-a redat din nou sentimentul onoarei și demnității, mie și țării mele. Eu îl respect, îl iubesc pe acest om, e colegul meu. Și cine poate, blin, să-mi interzică să spun altor oameni, care se uită în acest moment la televizor, ce să gândesc despre tovarășul meu?

- Și credeți că și ei îl iubesc pe Putin?

- Dar mă c.. eu pe opiniile liberalilor care, cu acest prilej, se vor întreba din nou: chiar așa, să fii atât de aproape de cei de la putere!? (…) N-am nicio mustrare de conștiință.

- Sunteți fascinat de Putin ca om?

- E un om fermecător! Puternic, inteligent, cu o reacție minunată!… Are umor. E un lider adevărat.

- Vă tutuiți cu Putin?

- Când suntem doar noi doi.

***

Îmi amintesc de o discuție cu regretatul Serafim Saka, al cărui roman-fapt, „Pe mine mie redă-mă” (ARC 2013), l-am citit în aceste zile. E o carte curajoasă, disperată, explozivă, polemică, de o subiectivitate grea, trenantă uneori. Cum obișnuia să-mi citească fragmente la care lucra, am ascultat un mic preambul despre clanul „adaptaților sub orice regim” – Mihalkovii. (Acest fragment, și altele pe care le-am citit sau ascultat, lipsesc, din păcate, din sumarul cărții lui Saka. Poate că se vor găsi la o nouă ediție). Mihalkovii nu erau protagoniștii subiectului pe care voia să-l dezvolte, ci doar un pretext, o ilustrație pentru tipul de oameni de acest fel, „pânditori”, conjuncturiști, din lumea intelectuală de la Chișinău. Mihalkov-tatăl, spunea Saka, a scris și a refăcut 3 imnuri sub 3 conducători sovietici și ruși, și toți au fost încântați de talentul lui. De fapt, a scris ca să placă locatarilor de la Kremlin, indiferent cine era acolo, și să fie printre cei invitați la masă. Ca și X.X. al nostru (Saka tocmai se certase, din nou, cu un coleg de generație). „Iar Nikitușka, un regizor bun înainte, are același suflet de sclav ca și tatăl său”.

Cum ar fi dezvoltat Serafim Saka acest subiect acum?

VASILE GÂRNEŢ, Chişinău – http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-omagiu-conducatorului-iubit/

Cuore matto

O melodie care ne-a tulburat, pe mine şi pe întregul meu anturaj de puberi dintr-un sat (cam) fără televizoare:

Ce-i cu lumea asta?

Deputaţii ruşi cer judecarea lui Gorbaciov (Premiul Nobel pentru pace, 1990) pentru eliminarea unui mare rău, U.R.S.S.!!!
Poate noi sîntem deja morţi, am ajuns în iad şi nu ştim!

scrisoare către

 
iubită moarte, cu paşi de panteră de-ai merge,
şi tot ştiu că eşti pe urmele mele. panteră roz
de soarele sîngelui dogorind din stomac
– mă umflă rîsul la gîndul cum o să te
sinucizi tu hăpăindu-mă.

tu nu ai minte, eşti chiar mintea – neputincioasă
în faţa iraţionalităţii femeii din mine pe care
o voi asmuţi să te înfrunte (: şi doar
imaginîndu-şi că e iubită o să-ţi taie ghearele!).

tu nu eşti creatoare. eşti dizainera sterilă şi rasă
în cap care ne-mbracă pe toţi ca pentru nuntă.
copilul din mine ţi se va pune în cale, cu creta
desenînd pe asfalt oameni zburînd, păsări cu
trup de femei, case ultramarin cu ochi şi cu gură.
uniune decăzută,
ordură înfloritoare,
nisip umblător,
resemnează-te, ai răbdare. viaţa mereu ţi-a
demonstrat că răbdarea te duce întotdeauna la ţintă.
acum eu sînt ţinta şi rîd: cu tine de gît
am s-o rup cu tradiţia, am s-o fac în fine
să capoteze. să ne privească ea, sîngeroasa,
cum trecem pe rîu ca un vapor cu toate luminile
aprinse. cu muzica decibelînd nopţile.
(din vol. meu Blanc, Vinea, 2000)

„În România modernă, cea de dinainte de primul război mondial, noi aveam o magistratură de elită, cu o pregătire ştiinţifică juridică de cel mai înalt nivel, în special de puternică influenţă franceză; în acelaşi timp, această magistratură română era de o onestitate, de o obiectivitate şi de o conştiinciozitate ce atingeau limitele supreme ale noţiunilor de ’dreptate’ şi de ’justiţie’, în sensul misiunii ei. Un magistrat de la orice instanţă, de la judecătoria de pace şi până la Curtea de Casaţie, era sobru şi măsurat în atributele funcţiunii sale şi ale vieţii sale particulare, privit de întreaga societate de la noi şi de către intelectualii de orice specialitate şi de orice rang ca un om aproape coborât din cer, spre a face ’dreptate’ aici pe pământ.”

(Fragment din lucrarea nepublicată Amintiri din viaţa mea, de Octavian IONESCU, doctorat în drept la Paris în 1931 cu prof. Georges Ripert, în juriu fiind René Cassin – Cassin e cel supranumit «Le Père de la „Déclaration Universelle des Droits de l’Homme”», premiat cu Nobel pentru pace în 1968 şi ale cărui oseminte au fost îngropate în Panthéon, alături de cele ale lui Rousseau, Voltaire, Hugo etc.)

 
Ştiu la ce vă gîndiţi citind cele de mai sus: la standardele profesionale ale apărătorilor dreptăţii de azi din ţara noastră. Dar eu voiam doar să vă invit să comparaţi claritatea ideilor şi expunerii profesorului ieşean O. Ionescu (epurat de la Univ. „Cuza” în 1950 de comunişti) cu cele din frazele de mai jos, aparţinînd unor universitare de azi, Tofan şi Bercu. E drept, autoarele volumului din care le-am cules nu ţin de domeniul legii, dar se ocupă de… funcţia publică şi managementul carierei funcţionarului din “Lúnion Europeenne” (sic!). Cum se ocupă? Iată, cum promiteam, alte cîteva mostre:
- „Italia de exemplu, a înlăturat prin norma legislative bună conduită ca şi factor de a lua în primire un post public, administraţia neputând cerceta conduita candidaţilor şi nici nu poate să constrângă acestora o bună conduită civilă, morală sau de obligaţie etică profesională”;
- „Clauzele subiective sunt determinate de organele destoinice în calitate de specificul funcţiilor ce trebuie a fi înfăptuite şi de valorile personale ale fiecărui pretendent”;
- „Ce ţine de statornicie, Germania constituie una dintre statele care regularizează norma potrivit căreia personalul public se cuvine, ca prin conduita sa să se înscrie la orânduirea elementară liberală şi democratică şi să se încadreze pentru conservarea ei”;
- „De exemplu, în Belgia se vorbeşte de corectitudine, cinste sau comportament impecabil, în Danemarca de un bun renume, pe când în Grecia despre o dispoziţie pasabilă”;
- „Nevoile organizaţiei se sprijină şi se fundamentează pe baza analizei nevoilor individuale”;
- „Ele pot fi modificate în condiţiile în care autoritatea sau instituţia le modifică pe ale sale sau, trimestrial, fiind consemnate într-un document semnat şi datat de evaluator şi funcţionarul public care urmează a fi evaluat”;
- „Devotamentul este una din calităţile fundamentale care determină îndeletnicirea unui angajat, alături de profesionism”

- “Constituţia asupra Uniunii Europene” ;”Evaluarea rezultatelor profesionale a funcţionarilor publici”;
- ” Procesul de evaluare a performanţelor profesionale a funcţionarului public;”
- funcţionarul public şi evaluatorul înscrie…;

- “„Sursa: Ioan Mihuţ, Euromanagement, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.148, după Tayeb, M., England (???), în volumul Exploring Management across the World, Penguin Books, London, 1997, p. 55.” etc. etc.

 

Ce nu ştiţi e că dna prof. univ. Pascariu prezintă în termeni laudativi volumul conţinînd asemenea inepţii şi pe autoarele lui. Iată un citat din „Cuvîntul înainte” semnat de doamna Pascariu, copiat întocmai din documentul word:
„Demersul științific teoretic se completează cu analize și studii de caz, realizate de autoarele volumului, cercetatoare cu experientă in domeniul studiilor europene si membre ale Centrului de Excelenta Jean Monnet in Studii Europene din cadrul Universitatii Alexandru Ioan Cuza. Cititorul va descoperi o analiză asupra evoluției legislației Uniunii Europene în scopul identificării locului și rolului funcționarului public european, a statutului său reflectat de condițiile imperative impuse de cadrul normativ dar si de condițiile informale, impuse de mediul de lucru si organizarea carierei profesionale. În aceeași direcție se înscriu și abordările din punct de vedere a aplicarii practice a normelor de drept incidente, sintetizate atat prin prisma activitații Tribunalului Funcției Publice, cat și prin intermediul studiilor de caz realizate de catre cei mai silitori dintre absolvenții cursurilor școlii de vara Performantă in funcția publică europeană, organizată in cadrul Centrului de Studii Europene, din Universit Alexandru Ioan Cuza din Iași.”
Nu încercaţi să-i aduceţi la cunoştinţă doamnei Pascariu, cum am făcut eu, că a recomanda  (şi încă în triplă ipostază, de referent ştiinţific, de prefaţator şi de coordonator de colecţie) spre publicare o asemenea carte, fără s-o citeşti, spune ceva despre lipsa de conştiinţă, de deontologie a celui care o recomandă. Vă va răspunde că datoria dsale a fost să fie atentă doar la „continutul de idei a textului” (sic!) şi va considera bălmăjelile în cursiv pe care tocmai le-aţi citit drept „bagatele”, simple erori de limbă română, pe care trebuie să le îndrepte redactorul de carte! („Ea se miră cum de noi, în anul 1868, îi cerem fond pentru aceste forme, cerem limbă bună, ortografie, gramatică /…/ şi ne declară că nu are timp să se ocupe de asemenea ’bagatele’”. Citat din Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română). Şi vă va acuza că, reproşîndu-i lipsa de implicare, deci de conştiinţă profesională, exhibaţi o atitudine „specifica strazii, eventual persoanelor ce nu au depasit un anumit prag de educatie si dezvoltare personala si nu mediului institutional”.

 

Cine e doamna Pascariu? Cum cine? E „Director al Centrului de Studii Europene” al univ. „Cuza” din Iaşi şi autoare, printre altele, a volumului “Integrare economic europeană/Economie europeană, 2012” (sic!), cum scrie chiar pe pagina domniei sale de pe google.

 

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 34 other followers