Intermediere

Blogul meu, făcut de un amic (eu fiind tămîie la treburi de acest gen), nu e setat, se pare, să găzduiască adresele blogurilor agreate şi frecventate de mine. Şi, cum o prietenă a dialogat cu Dorin Tudoran pe blogul subsemnatei, îmi fac datoria să-i dau, şi ei, şi tututor celor interesaţi, adresa blogului lui Tudoran: dorin2tudoran.wordpress.com

Recomand, pentru lectură, măcar Dosarul de securitate al poetului, accesabil la:

http://dorin2tudoran.files.wordpress.com/2010/02/dosar-securitate8.pdf

Vizionarism romanesc

Motto:

“Rămîneţi dară cu bine, sînte firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare”

(Eminescu)

Peste miezul viu şi strălucitor al unui cuvînt se pot depune tot atîţia solzi de grăsime cîte guri îl folosesc mincinos. Peste miezul concret al unei realităţi se pot depune tot atîtea straturi de prefabricate cîte persoane interesate să folosească această realitate într-un scop meschin există.

Mereu politicienii romani, cu administratorii, ziariştii şi analiştii aserviţi lor, au tendinţa de a turna tone de jeg peste cuvinte şi tone de prefabricate peste realităţi. Aşa se face că noi nu ştim niciodată unde ne aflăm de-adevăratelea, pe ce şi pe cine putem conta de-adevăratelea, pe ce putem construi de-adevăratelea. Aşa se face că atunci cînd vrem să facem un pas înainte, constatăm că, sub piciorul rămas în urmă, terenul, punctul de sprijin se prăbuşeşte. Noi nu ne putem permite să imaginăm planuri pe termen lung, pentru că mereu “construcţia” trecutului imediat, o şandrama, ne “ajunge” din urmă, se sfărîmă sub picioarele noastre. La noi vizionarii trebuie să intre în şomaj sau să accepte o formă ciudată de vizionarism: aceea de… vidanjori ai prezentului. Adică să cureţe tonele de jeg pe care minţile celor puternici le toarnă peste cuvinte şi realităţi; să spună lucrurilor pe nume, punînd astfel o bază pentru viitor; să lupte pentru supravieţuirea bunului simţ şi a justei măsuri.

Nu de vizionari care să facă “valul să cînte” şi “steaua să zboare” din nefericire avem nevoie acum, cînd în Romania… totul zboară: banii, şoselele, “fondurile fixe”, proiectele, legile, promisiunile electorale, oamenii. Ci de unii care să facă să ne stea pămîntul sub picioare.

Gigeii eterni

Cu ceva timp în urmă, cîţiva români întorşi de la muncă în străinătate au fost intervievaţi la un post de televiziune, despre cum au stat lucrurile acolo. Mi-a atras atenţia ce-a spus unul dintre ei: că atmosfera din colectivul în care a lucrat peste hotare nu semăna deloc cu situaţia din ţară, că pe angajatul unei firme nu-l interesează deloc ce face colegul lui în timpul programului, cît şi cum lipseşte, cît şi cum munceşte, cît şi cum trage chiulul etc. Şi părea foarte mulţumit de acest lucru, şi pe bună dreptate. Însă mi s-a părut că a uitat ceva, şi anume că nici aici, cînd e vorba de o întreprindere privată, un ins nu stă cu ochii pe colegul lui, pentru că patronul însuşi e interesat de ce face fiecare angajat în parte. Că patronul român nu-l recompensează pe cel care munceşte mai bine, mai mult şi mai repede – e adevărat. Însă în mod cert îl penalizează sau chiar se debarasează de cel care munceşte puţin, încet şi prost. Că doar sînt banii lui în joc.

Însă situaţia e cu totul alta printre angajaţii bugetari – de unde am convingerea că intervievatul lucrase ca bugetar în ţară înainte de a avea experienţa cu străinătatea şi făcea o comparaţie forţată.

Cu excepţii probabil – pe care eu însă nu le-am cunoscut, deşi am lucrat în mai multe locuri pînă acum – , în sistemul bugetar de la noi funcţionează nişte legi greu de înţeles şi de acceptat pentru mulţi oameni cu scaun la cap. De ce greu de înţeles şi acceptat? Pentru că sînt o cale sigură de a ne fura singuri căciula…

Iată deci: şeful bugetar ajunge la această funcţie, cel mai adesea, graţie nu onestităţii, competenţei profesionale şi/sau manageriale, ci graţie talentului „diplomatic” şi disponibilităţii personale de a fi „omul cuiva”, aflat deasupra lui pe scara ierarhică. Interesul acestei căpuşe diplomatice e să-şi păstreze funcţia şi, bineînţeles, să cîştige cît mai mult pentru buzunarul personal de pe urma vacii de muls care mai este încă, pe aici, orice instituţie de stat. Premisa fiind aceasta, e de la sine înţeles că sus-amintitul mahăr bugetar îşi va căuta şi cultiva printre angajaţi, la rîndul său, proprii lui locotenenţi – să zicem pe gigel I, gigel II, gigel III -, care să fie dispuşi să-i facă în exterior imagine bună (răspîndaci), să voteze mereu în favoarea lui, să-i dea mereu dreptate şi să-i fie martori devotaţi în caz de conflict sau de criză (yesmen-i), să-l ţină la curent cu ce se întîmplă şi se discută printre ceilalţi angajaţi (turnători). Şi, nu în ultimul rînd, să-l perie, să-i facă curte – adică să-i menţină moralul ridicat. Taman ce face şi mahărul nostru cu superiorul său ierarhic…

Tot de la sine înţeles e că acest gigel-şef ştie că şi el trebuie să le dea ceva la schimb fidelilor lui: dacă e posibil, eventual bani, fie sub formă… legală (prime, salarii de merit, ore suplimentare, toate nemeritate), fie… ilegală – sticla de whisky primită de el însuşi peşcheş etc. Dacă nu-i poate recompensa material, atunci mai există altă cale: să închidă ochii la incompetenţa şi greşelile lor, la lipsa lor de randament, la absenţele lor. Fiindcă gigeii nu sînt nici ei proşti, ştiu că funcţia de „om al şefului” te dispensează de grija competenţei, a conştiinciozităţii, a responsabilităţii. O mînă spală pe alta şi amîndouă murdăresc obrazul instituţiei pe care o parazitează!

În asemenea condiţii, angajatul care nu e omul şefului va fi împins, chiar fără să vrea, să se uite în ograda altuia, trăind cu frustrarea enormă şi perpetuă că el munceşte mai mult, mai repede şi mai bine decît aceşti gigei ţucălari şi, în cel mai bun caz, pe hîrtie cîştigă tot cît şi ei. Nu e nedrept? E nedrept, dar ce poate face bietul ins? Are prea multe soluţii? Nu, doar două: să se care în alt loc, cu scandal sau fără, ori să închidă ochii asupra complicităţilor şefilor-gigei secondaţi de gigeii lor. În ambele cazuri, nevroza îl mănîncă. De viu.

Eminescu, semn de carte

Părinţii mei s-au născut în preajma primului război mondial, trăind pe viu o istorie nemiloasă, care le-a frînt vieţile şi caricat destinele. Reformele monetare, inflaţia, alt război mondial, foametea, epidemiile, refugiul, ocupaţia străină, colectivizarea forţată, comunismul, descolectivizarea au fost actele spectacolului absurd în care i-a distribuit Dumnezeu.

Ca şi alte milioane de ţărani din România cu ceva pămînt, ai mei au fost ţinuţi la vatră de părinţii lor, pe post de argaţi. O dată terminate cele patru clase primare, au spus, cu inima sîngerîndă, adio învăţăturii, trudind pe ogorul care promitea să le garanteze măcar un trai independent şi îmbelşugat. Dar n-a fost să fie aşa. Colectivizarea i-a jefuit de pămînt, astfel că ei s-au trezit în afara istoriei: adică şi fără carte, şi fără îndestularea la care îi îndreptăţeau moştenirea legală şi munca de animal de povară.

Întîmplarea îmi pare cu atît mai tragică şi mai revoltătoare, cu cît ai mei au fost dăruiţi cu o minte iute şi cu mare deschidere pentru „frumos”. Frustrarea enormă, de-o viaţă, că li s-a furat „lumina” nu a fost compensată decît de respectul aproape mistic pentru litera cărţii şi pentru oamenii de carte. Iar cel care întruchipa, în mintea lor, la superlativ atributul de om al cărţii era Eminescu. Luceafărul, fără doar şi poate. Adică semnul Răsăritului, punctul cardinal unde, pentru cei care se închină numai cu faţa spre Răsărit, sălăşluieşte însuşi Dumnezeu. Dar Eminescu era nu doar simbolul Cărţii, ci şi al acelor lucruri mirabile şi unice din viaţa fiecărui om: copilăria – pe care ai mei au avut-o tristă; tinereţea – pe care au avut-o mizeră; iubirea – pe care au avut-o amară; viitorul – pe care nu l-au avut niciodată.

Copilăria mea şi a fraţilor mei a fost profund marcată de cultul părinţilor pentru carte şi pentru „poetul nepereche”. Eminescu era prezent în casa noastră în toate zilele, prin poeziile cantabile şi armonioase, recitate sau cîntate de maică-mea în timp ce trebăluia. Ce te legeni…, Codrule, codruţule, O, mamă, dulce mamă…, Somnoroase păsărele, Şi dacă…, Freamăt de codru, Pe lîngă plopii fără soţ, Mai am un singur dor, Sara pe deal, La mijloc de codru, Luceafărul… făceau casă bună cu istorii din Biblie, cu ghicitori, eresuri. În ciuda acestui lucru, Eminescu rămînea pentru noi, copiii, un nume dintr-o carte, în timp ce pentru „bătrîni” el însemna pur şi simplu un Semn din cartea vieţii lor: cînd se simţeau mai copleşiţi, mai nimiciţi de greutăţi, dădeau repede filele zilei, pînă îl găseau pe tînărul romantic, şi privirea li se încălzea: prin poeziile lui, se detaşau de pămîntul negru şi se ridicau în lumină. Deveneau adică, şi ei, oameni!

Un proverb evreiesc spune: „Cum Dumnezeu nu poate fi peste tot, El a inventat-o pe mama”. Şi e adevărat. Doar că mamele mor într-o zi. Cînd i s-a întîmplat şi mamei teribilul eveniment, m-am gîndit intens la viaţa ei ruinată de blestemata istorie românească. Şi m-am mai gîndit – nu se putea altfel – la cultul ei pentru poezie. Astfel că mi s-a părut absolut normal ca poezia s-o însoţească în clipele din urmă. Şi, în timp ce ea stătea liniştită printre candele aprinse, noi, speriaţi şi naivi, i-am citit la căpătîi, alături de rugăciuni, şi Ce te legeni… , şi Sara pe deal, şi O, mamă, dulce mamă, şi Somnoroase păsărele… De parcă am fi vrut să îmblînzim maiestuozitatea misterului absolut încrustat pe faţa ei. Sau poate ca să fim mai siguri că va ajunge printre cei drepţi.

Capra rîioasă şi coada ei ridicată…

Nu i-am înţeles niciodată pe cei care vor să pară altceva decît sînt. Iar în zona românească oamenii de soiul ăsta acoperă o plajă foarte largă – de găsit fiind ei şi în lumea celor “de sus”, şi în cea a scriitorilor şi artiştilor, dar şi în cea a omenilor de rînd. Că o fac din ipocrizie, dintr-un orgoliu mărunt, din bovarism sau lăcomie nu mai are importanţă – destul că mie îmi provoacă o uimire continuă. Şi o puternică reacţie de respingere.

***

De Crăciun, am fost colindată şi de doi fraţi, un băiat adolescent şi o fetiţă. Doar băiatul colinda – dar ce era la gura lui, numai Dumnezeu putea pricepe, că eu nu am înţeles din litania aceea bolmojită şi stropşită în maximă viteză decît un cuvînt: Bletem. Asta voia să însemne Bethlehem! Am încercat, zîmbind încurajator şi cîntînd şi eu, să-l fac să o lase mai moale şi să pronunţe cuvintele mai pe înţeles. Nimic. Cînd de bine-de rău a terminat de colindat, eu, deloc încîntată, am scos totuşi la iveală pungile în care pusesem din vreme şi nuci, şi mere, şi portocale, şi bomboane de ciocolată. Nu şi bani. “E bine aşa ?”, am întrebat. Fetiţa, cam la 5-6 ani, care stătuse şi pînă atunci tăcută, mă privea cu ochi candizi şi plini de francheţe. Atît de candizi, încît m-am aplecat şi am sărutat-o. Mirosea rău, drăguţa de ea, a fum, a mîncare şi a rufe nespălate. O chema Elena, nume spus însă clar şi răspicat. Înşfăcînd pungile cu daruri tradiţionale, fratele a răspuns la întrebarea mea: “e bine!”. Dar cînd m-am interesat de unde sînt, el a bolborosit un nume de sat din apropierea Iaşului, grăbindu-se însă să adauge: “noi nu avem nici luuuu-miiiină!” – deci s-ar fi cuvenit, nu?, să-i dau şi nişte bani, acolo!…

Ceva din vocea lui miloagă, sau ceva de pe faţa mea, a scos-o însă rapid pe fetiţă din muţenie: “ba avem lumină!”, a zis ea, fermă, nedînd nici timp, nici drept fratelui s-o contrazică. Şi a continuat în trombă, nervoasă şi mîndră: “mie Moş Crăciun mi-a adus jucării şi bomboane!” Fratele a băgat-o pe mînecă; dînd s-o dreagă, s-a precipitat : “noi avem două case, dar la una nu avem…”. N-am mai avut timp să aud ce nu aveau. Ca printr-un gest de prestidigitaţie, Elena a scos probabil dintr-un buzunar al hăinuţei un iaurt mic şi a început să mănînce din el, privindu-mă cu aceeaşi mîndrie sfidătoare în ochi: “eu am şi da-no-niii-noooo!!!”

Băiatul s-a repezit să-i smulgă iaurtul din mînuţă: asemenea dovezi de trai bun îi dădeau planurile peste cap! El voia, era clar, să lase imaginea unor copii sărmani, şi cînd colo, ia uite ce-i făcea soră-sa! Amuzată şi tristă, m-am răzgîndit – nu ştiu de ce – şi le-am oferit şi nişte bani, intrînd apoi decisă în casă în timp ce ei, încă certîndu-se, coborau pe scara blocului. Sînt sigură că Elena a încasat-o cînd a ajuns jos, unde probabil îi aştepta mama sau cine i-o fi trimis cu colindatul-cerşit. Dar eu n-am să uit niciodată mîndria ei, mult mai rară şi mai preţioasă decît milogeala şi ipocrizia fratelui…

***

Dacă strategia celui sărac care vrea să pară şi mai sărac, pentru a le smulge altora ajutorul şi mila, mi se pare în ultimă instanţă oarecum de înţeles, mentalitatea altora, săraci, dar care vor să “facă faţă” cu orice preţ mi se pare inacceptabilă, penibilă.

Nu am priceput, de pildă, niciodată de ce o ţară ca a noastră, cu o economie la pămînt, se dă de ceasul morţii să organizeze summit-uri ultracostisitoare sau petreceri-monstru de Revelion, de Crăciun etc., ignorînd cu nonşalanţă ironia tăioasă a proverbului autohton “capra rîioasă ţine coada sus” (aviz şi autorităţilor locale!); nu i-am priceput niciodată pe părinţii care-şi vînd pur şi simplu pielea ca să facă faţă unei veritabile curse a “înarmărilor” cu adidaşi din cei mai cei, cu computere din cele mai cele, cu blugi din cei mai cei pentru copiii lor, ca să… nu rîdă, vezi bine, colegii acestora de ei că nu posedă! Nu am avut niciodată înţelegere pentru cei care-şi cheltuiesc ultimul bănuţ pe haine cît mai pompoase, pe farduri cît mai arătoase, pe maşini cît mai bengoase, pe ifose cît mai grandioase, în timp ce acasă îşi mănîncă de sub unghii, şi asta pentru… “a nu se face de rîs în lume”!; am avut veşnice discuţii cu cei foarte apropiaţi mie care se împrumută de la alţii sau de la bănci ca să poată merge la nunţi şi cumetrii sau ca să-şi asigure un lux rîvnit, fiindcă, nu?, chipurile numai aşa “intri în rînd cu lumea”! Nu contează că apoi trag mîţa de coadă cu lunile…

Ei bine, “lumea” asta care-ţi cere să te faci frate cu dracul nu mi-a plăcut niciodată. Spus pe scurt, mi s-a părut întotdeauna un semn de sărăcie a minţii să te arăţi altceva decît eşti, să doreşti a impune o faţadă cît mai lucioasă, în spatele căreia să se cuibărească vidul; şi, dimpotrivă, mi se pare un semn de inteligenţă, de bun-simţ, de sănătate a spiritului să nu-ţi fie ruşine cu cît ai, să te accepţi cu modestie cum eşti (dar asta nu înseamnă că-i aprob pe fatalişti, pe leneşi etc.). Numai ştiind cu adevărat, în orice clipă, cine eşti şi unde ai ajuns, poţi avea un teren ferm sub picioare şi poţi creşte…

Şi, apoi, a te opune năvalei şi mofturilor unei “lumi” ale cărei valori sînt banii, fala prostească şi gloria de mucava – eu cred, iertat să-mi fie, că e semnul unui caracter adevărat.

Răbdărică, răbdare, răbdăroi

A doua zi de Crăciun, deşi într-o stare de sănătate nu tocmai grozavă, am făcut cu doi prieteni, Narcisa şi Matei, o scurtă ieşire pe la cîteva mănăstiri din judeţul Neamţ. Drumul era destul de bun, doar pe mici porţiuni ud sau cu noroi şi zăpadă, vremea îngăduitoare – e drept, la un moment dat ne-a prins şi o ploiţă cu soare, care a făcut să apară curcubeul, dar în rest soarele strălucea chiar orbitor pentru ochii noştri pregătiţi de iarnă. Graţie lui Matei, implicat în proiecte cu impact cultural, am descoperit pentru prima dată mănăstirea Horaiţa – ridicată în secolul al XIX-lea, dar, potrivit unor documente, datînd din secolul al XV-lea. Principalul ei ctitor – şi primul ei stareţ – a fost arhimandritul Irinarh Roseti, care, la vîrsta de peste 60 de ani (1837), îmbolnăvindu-se, s-a hotărît să meargă să se închine la Locurile Sfinte; aici, în anul 1859 începe construcţia unei mari biserici de piatră pe muntele Tabor, întru slăvirea Schimbării Domnului la Faţă; moare înainte de a reuşi s-o termine…

Biserica mănăstirii Horaiţa cu hramul “Pogorîrea Duhului Sfînt” ne-a impresionat prin simplitatea, rafinamentul coloristic al interiorului şi ne-a mişcat cu chipul în argint al Maicii Domnului, “Izbăvitoarea de secetă”, a cărui copie prinsă într-o ramă modestă prietenii mei au cumpărat-o şi mi-au dăruit-o pe loc. Toate astea, plus splendidul peisaj din Subcarpaţii Stînişoarei în care e situată Horaiţa ne-au determinat să facem planuri de revenire cînd vremea va fi caldă. Am trecut apoi, fără să ne oprim, fiindcă fusesem de multe ori acolo, şi pe la mănăstirea Văratec, după care am poposit pentru scurt timp la Sihăstria, vara copleşită de flori. Noua biserică ne-a strivit cu dimensiunile ei de catedrală şi ne-a făcut să ne întoarcem ochii la vechiul lăcaş – alb, discret, familiar cu arhitectura lui specifică mănăstirilor româneşti…

Punctul terminus al micii noastre călătorii a fost mănăstirea Secu, unde eu, dacă tot am ajuns pe neaşteptate acolo, voiam să mă închin la moştele unchiului meu, părintele Antim Găină, propus pentru canonizare: am aflat că, dacă un om se învredniceşte de placul lui Dumnezeu, pune o vorbă bună la El şi pentru cei din neamul lui, indiferent dacă sînt păcătoşi sau nevolnici!

Auzind pentru ce venisem, părintele Cleopa (iertare, nu ştiu „gradele”, ierarhia mănăstirească), un călugăr înalt şi bine legat, cu o barbă înspicată pînă la brîu şi cu ochi blînzi, albaştri, ne-a condus cu multă bunăvoinţă spre paraclis. S-a închinat îndelung în faţa uşii şi abia apoi a descuiat-o; în timp ce domnia sa se închina temeinic şi la toate icoanele dinăuntru, noi, zgribulindu-ne de frig, ne-am oprit în faţa celor două lăcriţe de lemn auriu sculptat cu migală în care erau depuse moaştele părintelui Antim şi ale duhovnicului său, ieroschimonahul Vichentie Mălău, şi el propus pentru canonizare. Ştiam din „Patericul românesc” un episod care-i lega pe cei doi: protosinghelul Antim Găină s-a dus la duhovnicul său şi i-a cerut smerit voie să meargă la muntele Athos, dar acesta nu l-a lăsat să se ducă. După un timp, cel respins a revenit la duhovnic, insistînd că vrea să plece la Muntele Sfînt. Atunci părintele Vichentie şi-a dat acordul, însă i-a prezis că, dacă se va duce, nu va sta mult acolo, iar la întoarcere va fi călcat de tren. Lucrul s-a adeverit: Antim s-a întors după puţin timp şi la revenire, la trecerea peste o cale ferată, a fost surprins de tren. A scăpat de la moarte lungindu-se pe şine!

Părintele Cleopa ne-a spus şi alte lucruri despre Antim, care ne-au uimit – de pildă, că nu dormea pe pat, ci pe scaun! Că, graţie unei vederi extrem de agere şi la bătrîneţe, evita să calce chiar şi o furnică de pe cărare! Că încerca să descopere şi să cultive în novici răbdarea – o calitate foarte de preţ pentru oricine, nu doar pentru călugări. „Răbdărică, răbdare, răbdăroi” – sînt treptele iniţierii pe care ghidul nostru, un monah cultivat şi încă tînăr, ni le-a dezvăluit cu un zîmbet, cînd eu m-am demascat că nu strălucesc nici la acest capitol…

***

Despre propunerea de canonizare a moşului meu, mort la mănăstirea Secu în 1974, am aflat acum doi-trei ani de la preotul din Prisacani, satul în care s-a născut Antim, pe care l-am rugat să mă anunţe şi pe mine cînd se va întîmpla evenimentul; în naivitatea mea, îmi imaginam că se face o ceremonie solemnă la o biserică sau la o mănăstire. Nu am primit între timp nici o veste, dar nu mi-am pierdut… răbdărica: preotul Iulian mi-a spus că procesul de canonizare durează, se fac cercetări minuţioase, dosare peste dosare etc. Acelaşi lucru mi l-a spus şi părintele Cleopa de la mănăstirea Secu, care a adăugat că acum Biserica e ocupată cu alte treceri în rîndul sfinţilor. Însă, ne-a asigurat sfinţia sa, va veni şi rîndul celor doi monahi ai mănăstirii, ale căror moaşte sînt depuse în paraclis. Dacă înalta ierarhie bisericească e cea care alege, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, momentul canonizării, oamenii de rînd din partea locului, care i-au cunoscut bine pe călugării veneraţi la Secu, i-au canonizat deja, şi pe Antim, şi pe Vichentie: cînd vin la mănăstire, primul lucru pe care-l cer e… să-i vadă pe sfinţi! Şi, se ştie: în multe împrejurări, oamenii simpli nu au nevoie nici de răbdărică, nici de răbdare, nici de răbdăroi. Ei trasează cărările mari cu un instinct ale cărui consecinţe le dau întotdeauna dreptate.

Moş Crăciun era pe cînd nu s-a zărit…

O prietenă mi-a povestit că i-a dezvăluit copilei sale din clasa I, ultrainteligentă, ultraraţionalistă şi iscoditoare pînă (şi) la Dumnezeu, că moş Crăciun nu există. Fireşte, mama i-a cerut ca vestea  asta să rămînă numai pentru ea. Fetiţa însă a înţeles după cum a tăiat-o capul păstrarea secretului şi, o dată ajunsă la şcoală, l-a spus şi altor fetiţe, dar… la ureche. Cînd învăţătoarea a intrat în clasă, copiii plîngeau, trişti că moşul nu există. M-am întristat şi eu auzind mica întîmplare, ca întotdeauna cînd aud că e ruinat unul din miturile copilăriei. Or, moş Crăciun mi s-a părut întotdeauna unul din cele mai frumoase şi mai misterioase mituri ale vîrstei de aur.

Din fericire, sau poate spre ruşinea mea, eu am crezut în Moş pînă pe la 10-11 ani. Mai multe sînt motivele pentru care credinţa mea în el atins asemenea vîrstă matusalemică, astăzi probabil de neconceput. Mai întîi pentru că, fiind copil de ţărani ruinaţi de colectivizare, am crescut fără televizor. N-am văzut pe ecran, cum văd puştii şi puştoaicele de azi, concursuri pentru ocuparea… funcţiei de moş Crăciun! N-am văzut Crăciuni ciupind fetele ori Crăciuniţe ridicîndu-şi provocator jupele roşii în dansuri erotice. Şi n-am văzut nici Moşi pe toate drumurile, prin magazine, prin pieţe, hăulind cu bărbile lor false şi mobilurile la brîu. Nu e un paradox: cu cît moş Crăciun e mai „uman”, mai la îndemînă, cu atît şansele lui de-a exista se împuţinează mai tare. Şi cu cît el era mai scump la vedere, cu atît şansele lui de-a exista de-adevăratelea creşteau. Parafrazîndu-l pe Eminescu, moş Crăciun „era pe cînd nu s-a zărit/ azi îl vedem şi nu e”.

Un alt motiv pentru care am crezut pînă tîrziu în Moş a fost că mama a păzit cu străşnicie mitul lui, făcînd apel la multă viclenie. Noaptea de Crăciun era pentru mine una miraculoasă: nu atît prin atmosfera de tihnă caldă şi dulce creată de maică-mea, ori prin mirosurile mîncărurilor minunate care ne istoveau nările după zilele de post, cîte om fi ţinut noi, plozii; nici prin sunetul daurit al colindelor, în satul meu necolindîndu-se; nici chiar prin darurile modeste (cîteva caiete cu odoare de clei proaspăt şi bomboane) puse sub pernă, iar nu sub bradul adus adesea în spate de tata tocmai de la Iaşi şi împodobit de sora mea cu globuleţe, fulgi de vată şi spirale de hîrtie creponată (pe noi ne vizita, fireşte, Moşul săracilor!). Sau, în fine, şi prin astea, dar mai ales prin chiar ideea venirii Moşului. Văzduhul, atît de clar şi de… lizibil în restul zilelor şi nopţilor, devenea atunci un imperiu cum nu se poate mai tainic; adîncurile lui vălurite se desfăceau undeva mult deasupra casei noastre şi mult deasupra plopilor şi salcîmilor, zămislindu-l şi purtîndu-l pe Moş, care transforma norii albi de zăpadă în derdeluş şi gerul în bici.

În fiecare noapte de Crăciun trăiam o bucurie care nu semăna cu nici o alta dar, în acelaşi timp, mă încerca şi grija să nu-i ratez apariţia. Cum condiţia ca să vină era să ne culcăm (asta n-o pricepeam niciodată, dar ordinele mamei se execută, nu se discută), mă duceam, nerăbdătoare, foarte devreme în pat – nu ştiu de ce, dar el ajungea în satul meu de pe malul Prutului imediat după căderea serii! Cînd, după cîteva ore de somn iepuresc, mă trezeam şi găseam deja darurile, mama mă aburea cu aceleaşi vorbe: „cît-cît să-l prind pe Moşneag!”. Odată „tocmai” a fugit pe horn; altădată „tocmai”s-a strecurat printr-o fisură a unui geam pe care-l aranjasem eu şi frate-meu cu mingea şi tot aşa…

Cum mărturia mamei era întărită şi de cea a surorii mai mari, nu se punea problema să nu cred. Ciudat, nu se punea problema nici să mă mir sau să întreb cum de-a fugit pe horn cînd în sobă era încă jar; nici cum de s-a putut strecura printr-o spărtură cît o alună în geamul dublu, el, coşcogea moşul burtos cu cojoc uriaş, încă şi cu ditamai sacul cu daruri în spate. În mintea mea, moş Crăciun era un fel de Puck şi Ariel şi Aladin la un loc, se putea face cît o gămălie de ac, putea trece prin apă şi foc, putea aluneca pe nori şi zbura peste troiene… Totuşi, era ceva tare trist că nu-l puteam vedea! Şi asta din cauză că mă trezeam „numai” cu o clipă după plecarea lui! Mereu numai cu o clipă! Ce frustrare! O, dacă m-aş fi trezit cu un minut mai devreme!

Aşa se face că într-un alt an, ca să nu mă mai simt aşa de frustrată, mama mi-a spus că el a aruncat sacul cu darurile mele şi ale lui frate-meu în cerdac şi „tocmai” a şters-o, fugărit de cîinele nostru care, uite, i-a rupt o bucată din cojoc! Am luat bucata de blană albă de berbec în mînă, am mirosit-o, am pipăit-o: era, nu încăpea nici o îndoială, din cojocul de blană al moşului! Pentru că… mirosea de-adevăratelea! Acea bucată de cojoc a întreţinut credinţa mea în Moş mulţi ani.

Eram asemenea acelui personaj al romanticului german Novalis, care, la trezire, găseşte lîngă el un trandafir, dovada clară că a călătorit în visul nocturn pe care l-a avut.

(Contrafort)

Postelectorale

*Duminică seara, Mircea Geoană aştepta în faţa sediului PSD, împreună cu familia şi aliaţii, anunţarea rezultatelor de la exit-poll-uri. Îi avea în preajmă, evident, şi pe Ion Iliescu, şi pe alde Hrebenciuc ori pe alţi seniori ai coaliţiei. Dar nimeni nu l-a prevenit ca, la anunţul unui scor aparent favorabil, să-şi păstreze cumpătul şi scepticismul. Şi, cum nu degeaba i-a zis Iliescu “Prostănac”, bietul domn Geoană a căzut în capcană: “ĂMPREUNĂ AM ĂNVINS!!!” a jubilat el, începînd să împartă pupături de Preşedinte la nevastă şi amici şi aliaţi. Asta n-ar fi nimic, dar a declarat şi că… îl iartă pe Băsescu, care, prin urmare, nu mai avea de ce să se teamă, se bucura din plin de imunitatea creată de respectul şi protecţia noului prezident! Scenă de un ridicol total.

* Cînd rezultatele alegerilor s-au răsturnat , graţie votului românilor aflaţi în străinătate, Geoană s-a făcut foc şi pară. A început să peroreze pe toate canalele despre “voinţa suverană a poporului” care l-a votat pe el, despre furt, despre fraudă, despre dictatura băsesciană etc. Atunci, bătrînul Iliescu a avut un cuvînt de bun simţ: că acţiunea asta de contestare va aduce coaliţiei, din partea PDL şi a alegătorilor, acuza că nu ştie să piardă cu demnitate, că nu ştie să-şi asume cu demnitate eşecul. Ceea ce e adevărat. Pe deasupra, chiar prietenul de taină al candidatului Geoană, bogătaşul Sorin Ovidiu Vântu, a dat semnalul acceptării situaţiei, spunînd : Băsescu a cîştigat. Dar degeaba: Geoană, împins de la spate de pofta lui de a fi preşedinte, dar şi de mangafalele judeţene şi municipale pesediste, care au simţit o secundă mirosul apetisant al ciolanului trecîndu-le pe la nas, nu s-a potolit. A depus la Curtea Constituţională contestaţia. Pînă la darea sentinţei, tot felul de lătrăi înspăimîntători, ca Nica, Orban şi Funar, sau doar rizibili, ca Vanghelie, vin la TV cu dovezi de fraudă de genul: au votat şi morţii. O frază pe care o auzim din ‘90 încoace mereu, dar numai acum se vrea punerea piciorului în prag, cu tot dinadinsul. Mai mult, Guşă s-a dus, în calitate de “simplu cetăţean”, şi la “poarta” americană, să-i pîrască pe pedelişti că au furat alegerile. Şi el, ca şi Geoană, după cum zice presa, face naveta Bucureşti-Washington-Moscova. De bună voie şi nesilit de nimeni. Aferim!

*Interesantă acuzaţia – proferată pînă şi de un parlamentar ungur, pe care-l credeam mai luminat (Gyorgy Frunda) – că Băsescu trage spre dictatură (mă rog, regim autoritar); l-aş întreba pe dl Frunda: deci Geoană, care ar avea în spate coaliţia tuturor partidelor mai vizibile din România, nu prezintă nici un pericol, ameninţător fiind Băsescu, în spatele căruia s-a aliniat la start numai un singur partid, PDL-ul, şi ăla mic?

*Fiindcă veni vorba de cine pe cine are în spate: dacă mai trebuia vreo dovadă că Băsescu e mai convingător în comportament (dar ce caută unii ca Simirad, tîmplă lîngă tîmplă cu el?) şi mai logic în discurs ca politician decît alţii, aceste alegeri ar trebui să o constituie din plin: să cîştigi în condiţiile în care aproape toată presa te-a hăituit cu turbare luni de zile şi în condiţiile în care contracandidatul tău are în spate susţinătorii atîtor partide, iar tu doar pe ai unuia singur – iată un lucru deloc de ici-de colo…

* Fiindcă veni vorba şi despre Frunda, încă o zisă contestabilă a sa: că românii din diaspora – şi din Basarabia (care l-au votat pe Băsescu masiv!) – nu ar trebui să aibă drept de vot. Se întreba parlamentarul: cu ce îndreptăţire să influenţeze aceştia soarta unei ţări a cărei realitate n-o cunosc? Chiar crezusem pînă acum că acest domn gîndeşte înainte de a vorbi…

*Văzînd înfrîngerea din al doilea tur, în ciuda tututor atuurilor enorme deţinute în mînecă (Johannis, PSD-ul, UDMR, foştii dizidenţi anticomunişti etc.), liberalilor aripa Tăriceanu le-a venit mintea la cap: “PNL nu e căţeluş al PSD-ului!”, a declarat dl Tăriceanu. O, foarte bine, ne-am bucurat noi auzind asta, fiindcă dacă ar fi fost un căţeluş, i-am fi spus PNL-ului: “marş în dreapta eşichierului politic, unde ţi-e locul, nu alături de PSD! Cum ai putut, prin coaliţia asta penibilă, să-i zăpăceşti pe bieţii alegători în aşa hal, că nu mai ştie nici Doina Cornea, fostă dizidentă anti-comunistă şi femeie luminată, care e stînga şi care e dreapta?” Dar cum PNL-ul nu e un căţeluş, ne rămîne doar să ne exprimăm amărăciunea că s-a jucat cu noi şi speranţa că va părăsi coaliţia actuală cu PSD-ul, pentru a face cu PDL-ul, UDMR-ul şi cine o mai fi un guvern de dreapta. Speranţe sînt: pînă şi Crin Antonescu pare favorabil unui asemenea lucru.

*Spun “pînă şi” nu fiindcă Antonescu ar însemna un reper de autoritate pentru mine, ci fiindcă, iniţial, Antonescu dădea a înţelege că un asemenea lucru nu se poate face decît trecînd peste cadavrul lui! Cred că actualul şef al PNL nu-şi dă seama că, pentru unii dintre noi, din păcate el a devenit un “cadavru” încă din campania electorală dinaintea primului tur. Pînă atunci, domnia sa se manifestase puţin în spaţiul public, motiv pentru care era privilegiat de imaginea unui personaj mai de doamne-ajută, a unui intelectual decent etc. În campanie, şi-a dat drumul la gură, adică a început să dea cu gura atît de penibil, încît în scurt timp s-a văzut clar că nu are nici, să zicem, maturitatea unui Băsescu, nici echilibrul unui Tăriceanu, nici bunul simţ al unui Johannis. Dar vă amintiţi, nu? Cînd s-a confruntat la TV cu Tăriceanu, pentru şefia PNL-ului, chiar Tăriceanu l-a taxat dur pentru inconsistenţa lui ca personaj politic. Fostul prim-ministru îl cunoştea mai bine, din interiorul partidului, în timp ce noi am putut să-i vedem faţa abia la alegerile pentru preşedinţia României. Încă o “tînără speranţă” dusă pe apa sîmbetei!

*De mirare: miercuri seara, jurnalistul Adrian Ursu şi-a început “Ora (lui) de foc” de la Realitatea TV cu ideea că, după “isteria preelectorală”, s-a trecut la faza de căutări pentru guvern etc. Măi să fie: Adrian Ursu nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase! Vorbeşte despre “isterie preelectorală” de parcă nu ar fi contribuit din plin la naşterea şi întreţinerea ei. O fi simţit el… vîntul schimbării, şi pentru ţară, şi pentru Realitatea TV, postul de televiziune la care cu onor “combate bine” ? (Publicat în Ziarul de Iaşi, 10 dec.2009)

România în fărîme

*Turbarea anti-Băsescu se revarsă în valuri de pe aproape toate canalele TV: gazetari şi invitaţi de toate culorile se întrec, într-un spectacol năucitor, să-l arate în lumina cea mai odioasă pe actualul preşedinte. Eu mă aşteptam ca aceşti jurnalişti – unii cu multă experienţă, ca Adrian Ursu şi Oana Stancu, de pildă – să dovedească mai mult respect pentru profesia lor; iar dacă nu au cum sau de unde respect, atunci cel puţin să aibă mai multă glagorie, adică să facă raderea preşedintelui mai credibilă, mai subtilă, mai inteligentă; pentru asta, ar fi trebuit măcar să nu se folosească de cele mai penibile dovezi – că, de pildă, soţia lui Băsescu s-a răstit la fiica proprie cîndva! – ori de cei mai neveridici martori – ca Nica, Patriciu sau Şandru, să zicem.

*Ura care se revarsă din televiziuni de multe zile nu poate să nu lase urme şi asupra noastră, a alegătorilor. Şi, mai ales, nu poate să nu aibă şi efecte… inverse: pe unii, acest exces îi provoacă să devină băsescieni. Vezi cel puţin faptul că, în doar cîteva zile, ni s-a livrat de cîteva mii de ori “filmuleţul” cu copilul agresat de actualul preşedinte (numai la Realitatea TV, într-o singură zi, a rulat timp de aproape 3 ore, continuu, la emisiunea aceloraşi Ursu şi Stancu!). Şi, Doamne, cît timp, cîtă energie pierdute cu acest filmuleţ, cu expertize şi contraexpertize, cu măsurători, cu acuzaţii şi negaţii, cu alte “dovezi”, scoase urgent din mînecă mai cu seamă de jurnalişti, pentru a demonstra că e clar, nu se poate, Băsescu e un bătăuş, e un monstru! Mă uitam miercuri seara, pe Realitatea TV, la dispreţul nedisimulat al unui parlamentar ungur, asistînd la acest război penibil al românilor în vremuri grave. Meritam din plin dispreţul lui!

*Un amic, tînăr istoric, pro-liberal convins şi anti-băsescian feroce pînă acum, cînd l-am întrebat cu cine votează în turul doi, a spus că votează cu Băsescu. La mirarea mea totală, mi-a motivat: “pentru că e singurul de dreapta şi pentru că liberalii s-au compromis definitiv în faţa mea prin alianţa cu PSD-ul!”

* Doi prieteni din Bucureşti mi-au mărturisit că, dacă iese Băsescu, ei fug din ţară. Nu mi-au spus unde. Însă am aflat că Mazăre îşi va cumpăra o casă în Brazilia.

* Incredibile, de coşmar pentru mulţi dintre noi, dar excelente lovituri pentru PSD alianţa cu liberalii şi cooptarea lui Klaus Johannis în echipă; toţi îl doream pe Johannis prim-ministru, dar nu sub formă de contrafort al dinozaurilor comunişti. Ceaţa preelectorală, confuzia naţională sînt acum totale: pînă şi doamna Doina Cornea, fostă radicală dizidentă anticomunistă, a uitat de comunişti, de mineriade, de sfîrşitul Pieţei Universităţii, de Punctul 8 de la Timişoara, de listele negre, de averile ilicite etc. şi-i livrează lui Geoană un motiv real de mîndrie: iată-l pe “Prostănac”, cel care-i “conţine” pe toţi inamicii venerabilei doamne, susţinut de aceasta! Iată-l, peste noapte, pe vajnicul demagog devenit democrat pur şi dur, cu imaginea curată ca lacrima, vasăzică! Să te sminteşti, nu alta!

* După o declaraţie a lui Băsescu la radio, precum că a fost căutat de unii ca Năstase-patru-case ca să-i ajute să le fie rezolvate fără daune dosarele aflate de ani buni pe rol, cu o voce suavă, domnul Năstase, un pesedist de frunte, constată: “urîtă ieşire din scenă a acestui fost preşedinte”! Din două una: ori preşedintele a ieşit din scenă mai demult, de vreme ce e un “fost”, ori Năstase are tot atîta logică gramaticală cît obraz. Sau ştie el deja ceva despre rezultatele alegerilor de duminică, ce noi nu ştim, cum că Băsescu … “era pe cînd nu s-a zărit / azi îl vedem, şi nu e”?

*Mă uit pe străzile Iaşului şi-l descopăr pe Simirad, un jalnic “…escu” (adică traseist politic) moldav şi naţional, în aceeaşi poză cu Băsescu; mă întreb: care din ei e “dracu’“, cine pe cine trece puntea?

*Un biet alegător ar vrea să voteze cu “Cric” Antonescu; pot să jur că e acelaşi care se înghesuia la Zilele Iaşului să o vadă şi el pe… “Curioasa” Paraschiva!

*Dacă iese Geoană, vai şi vai de noi: mai întîi, fiindcă de sub fustele acestei matrioşe vor năvăli toate hrăpăreţele umbre ale trecutului de care, pînă acum, am fugit ca de dracu’! În al doilea rînd, fiindcă sînt sigură şi eu, ca şi mulţi alţii, că “istorica” şi noua coaliţie PSD-PNL nu va dura, nu are sorţi de viaţă lungă (vorba lui Huidu: roşu cu galben nu se potriveşte!) şi că, imediat după alegeri, vor începe scandalurile între rechinii PSD, mai primitivi, formaţi la şcoala veche a mînăriilor, şi rechinii liberali, mai inteligenţi, mai occidentalizaţi: totuşi, tovarăşi, ciolanul nu e elastic, nu se poate întinde cît ar trebui, ca să-i mulţumească pe toţi!

*Dacă iese Băsescu, e tot vai de noi: ura atroce a opozanţilor lui, ura din perioada campaniei electorale se va perpetua, scandalurile vor căpăta alte forme, probabil şi mai belicoase. Ne rămîne să ne luăm lumea în cap? Am mai avea o ieşire, poate, în acest din urmă caz: să treacă Johannis în barca băsesciană, lucru greu de crezut…

*Prin urmare, dragi concetăţeni, eu cu cine să votez? La fiecare rînd de alegeri prezidenţiale, am acelaşi straniu sentiment: că păpuşarii neamului fac în aşa fel, încît noi să fim mereu nişte “cetăţeni turmentaţi”, mereu să avem de ales între “rău” şi “mai rău”. Şi mereu să facem cîţiva paşi în spate…

(publicat în Ziarul de Iaşi, 4 dec. 2009)

Discursurile paralele – un specific naţional?

Nu cred că spun un lucru nou dacă afirm că spiritul critic (de regulă circumscris sferei esteticului) e unul chiar fundamental, cu care e dotat fiecare individ. El ne e dat prin însăşi calitatea de fiinţă gînditoare şi ne însoţeşte fiecare act. Ce altceva ne face să alegem o culoare şi nu alta, un stil de-a ne îmbrăca, o tunsoare, un interior al propriei locuinţe, o meserie, un autor, un partid, chiar un prieten, dacă nu spiritul critic? Ce se ascunde sub „îmi place/nu-mi place, sînt de accord/nu sînt de accord” dacă nu un simţ critic mai dezvoltat sau mai pipernicit, mai conştientizat sau mai înceţoşat, mai rafinat sau mai brut, funcţie de temperamentul, educaţia, înzestrarea naturală a fiecăruia dintre noi? Ce ne face să selectăm fiecare alte date ale unei întîmplări sociale, alte semnificaţii ale unui act politic, ale resorturi ale unei întreprinderi dacă nu simţul critic? Nu e actul de selecţie, discernere, receptare a tot ce ne înconjoară un act critic?

Sub cenzură, acest simţ ne-a fost amputat, a fost obligat să se atrofieze, să se ascundă, să se manifeste cît mai puţin, exercitarea lui, pe bune, asupra politicului, ideologicului, a societăţii în ansamblul ei, a mentalităţii fiind interzisă cu desăvîrşire; chiar dacă sintagma “critică constructivă” era îndrăgită de regim, critica era cenuşăreaşa vremii, totul fiind prezentat în culorile cele mai optimiste: realizările, cifrele de plan, soarta oamenilor muncii, a tineretului, a mamelor etc. Lumea românească s-a umplut de tabu-uri: nu aveai voie să spui că nu ai de mîncare, că ţi-e frig, că în ţară e dominaţia proştilor, că nu ştiu ce reformă e imbecilă, că hotărîrea cutare e împotriva drepturilor fundamentale ale cetăţeanului etc.

Decembrie ‘89 a făcut posibilă eliminarea tabu-urilor; lumea românească şi-a îngăduit şi îşi îngăduie o defulare enormă, în primii ani normală, fireşte. Acum, toată lumea critică pe toată lumea, toţi amendăm, analizăm, combatem, acuzăm, interpretăm, suspectăm, negăm. Desfiinţăm. Dacă înainte totul părea roz aici, acum totul pare negru! S-ar zice că ne manifestăm critic. Dar actul nostru critic e infirm, şi chiar de două ori infirm. Mai întîi fiindcă, pentru a fi autentică, în toate drepturile ei, critica nu trebuie să se reducă numai la negaţie (vezi DEX-ul). Asta nu înseamnă că trebuie să inventăm, acolo unde nu există, latura “pozitivă” a lucrurilor. Dar dacă această latură există şi ea nu e surprinsă, relevată de comentariul nostru – efort care presupune chiar mai multă responsabilitate şi profesionalism decît negaţia, care nu riscă întotdeauna prea mult -, nu putem vorbi de critică, ci de… cîrcotăşeală, bîrfă, înjurătură, vorbire degeaba sau cum vrem s-o numim.

Apoi, simţul nostrum critic e infirm, se manifestă malformat şi privit din alt unghi: pentru că a avea cu adevărat simţ critic înseamnă nu doar să distingi şi să amendezi greşelile celuilalt (ca să ne oprim la sensul curent atribuit criticii), dar şi să fii deschis, receptiv la critica celuilalt adusă ţie. Atît timp cît cele două feţe – atacul şi receptivitatea la atac – nu funcţionează concomitent, ca un adevărat Janus bifrons, iarăşi nu putem vorbi de spirit critic adevărat, ci doar de apetenţa, predilecţia pentru negare, amendare etc.

Mi se pare că noi ca popor şi ca indivizi, luaţi separat, excelăm numai în atac; iată un grăitor proverb românesc: “a vedea paiul din ochiul altuia, nu şi bîrna din ochiul propriu”. De unde lipsa de finalitate, sterilitatea criticii, existenţa a milioane de monologuri, de discursuri paralele. De unde gloriile de peste noapte ale “fundamentaliştilor” înrăiţi. De unde încetineala cu care progresăm ca mentalitate.

Puterea critică Opoziţia, dar nu-şi vede propriile greşeli (la urma urmei, profitînd de observaţiile adversarilor); Opoziţia critică puterea, dar e tolerantă în ce-o priveşte, nu şi cu cei care-i semnalează, cu bune intenţii, erorile. Ics, director de revistă culturală, după ce o falimentează, critică forul tutelar (US sau Ministerul Culturii) că duce cultura de rîpă. Igrec îi cere toleranţă lui Zet, dar cu un ton care e foarte departe de a fi civilizat şi tolerant. Bisrrica anatemizează “poporul” pentru ticăloşirea lui, uitînd că nu-şi face datoria de păstor faţă de acesta; “poporul”, scuipînd seminţe, înghesuindu-se prin berării sau dosind vreun lucru “de împrumut”, acuză preotul că e imoral. Unii intelectuali arată cu degetul închiderea Puterii într-un cerc de devotaţi, dar nu-şi văd idiosincraziile faţă de cei care vior să intre în cercurile lor “îngheţate”. Puterea acuză pe intelectuali că ar construi în exterior o imagine defavorabilă României, dar nu vede că trimite în posturile oficiale din exterior aproape numai persoane nereprezentative ş.a.m.d. E, se pare, un specific naţional cantonarea într-un gen de critică infirm, cultivarea discursurilor paralele. Mă îndoiesc de faptul că se va schimba ceva cu adevărat la noi, atît timp cît aceste monologuri nu se vor transforma în dialoguri.

Vor fi fiind multe explicaţiile “specificului” care cultivă critica de dragul criticii, dialogul surzilor, discursurile paralele sau cum vreţi să numiţi acest obicei naţional. Gîndindu-mă la el, întotdeauna îmi vine în minte legenda Turnului Babel, o tristă dovadă că pînă şi Dumnezeu a folosit politica lui “dezbină şi stăpîneşte”. Să ne amintim legenda: toţi oamenii de pe pămînt vorbeau aceeaşi limbă. Pornind ei spre Răsărit (sic!), s-au oprit în ţara Şinear şi au început să construiască o cetate şi un turn din cărămizi şi smoală cu care voiau “să atingă cerul”! Lui Dumnezeu nu i-a plăcut ideea lor: băi frate, s-a gîndit el, să vezi că “acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gînd!” Şi a luat măsuri “să le încurce limbile, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora”! Şi astfel, făcîndu-i să vorbească fiecare în legea lui, i-a slăbit şi împrăştiat pe oameni, care au abandonat clădirea cetăţii şi a turnului. Răsăritul comunist (şi postcomunist, inevitabil!) a fost marcat definitiv de lecţia lui Dumnezeu! Lipsa de solidaritate, zîzania, suspiciunea, diversiunea, delaţiunea ne-au încurcat şi ne încurcă mereu limbile, în defavoarea construcţiei…

Lăsînd speculaţiile deoparte, cred că explicaţia cea mai la îndemînă a modului nostru de a fi este educaţia defectuoasă. Am dedus din lecturi, din filme sau pe viu, că alte popoare, cu alte religii, pun un mare accent pe educaţia individului raportat permanent la celălalt, a individului văzut ca fărîmă, ca entitate a unei comunităţi. Fiecare om e important prin el însuşi, dar, în acelaşi timp, e o piesă dintr-un mozaic social. Vorbele, gesturile, faptele lui nu pot şi nu trebuie să-l privească numai pe el, pentru că îi afectează automat pe ceilalţi, de unde grija ca efectul să fie cîntărit dinainte. Şi accentul nu cade atît pe “ce vor zice alţii despre tine?”, care ar implica doar preocuparea pentru aparenţe, cultivarea ipocriziei, a măştii, cît pe “dar la ceilalţi te-ai gîndit?”, care te obligă să te gîndeşti mereu că nu eşti singur, dar nici nu vei rămîne singur. Această raportare continuă la celălalt te face receptiv nu doar la greşelile lui, ci şi la greşelile proprii; îţi dă dreptul de a-l critica, pentru că eşti deschis la critica lui adusă ţie. Iată o formă de autoreglare, de reglare din interior a unei comunităţi, care face viaţa respirabilă şi suportabilă.

În schimb la noi educaţia, nici cea din timpul celor “şapte ani de acasă”, nici cea de la şcoală nu are grijă să ne conştientizeze acut, ca factor obligatoriu al ecuaţiei noastre sociale, ideea de “celălalt”. Sau o face, dar într-un sens negativ: celălalt e duşmanul, adversarul nostru. Noi îi sîntem automat superiori, iar dacă el ajunge să aibă “oi mai multe, mîndre şi cornute”, trebuie omorît, compromis, alungat din ţară sau măcar minimalizat: da, are oi mai multe, dar are nasul cîrn, da, e talentat, dar nu are caracter etc.! Ce mai tura-vura, celălalt nu are gînduri bune vizavi de noi, ci ne vrea doar “capra”.

Cred că dintr-o astfel de mentalitate provine “dialogul surzilor”; dar tot ea e născătoarea multor altor defecte naţionale: egoismul, ţîfnoşenia, invidia, orgoliul, incapacitatea de solidarizare autentică. Noi nu avem comunităţi, ci doar “găşti”, “grupuri”, în cel mai rău caz celula de bază, “eu şi cu familia mea”. Nu putem fi modeşti cît timp celălalt, nu?, ne urăşte sau ne invidiază; nu putem fi altruişti, cît alţii ne vor răul; nu putem fi receptivi la critica celuilalt – doar el e mai prost decît noi sau, oricum, nu ne vrea binele; dacă ne solidarizăm vreodată, o facem eventual numai la meciuri de cupă mondială sau la cauze naţionale ca Basarabia sau Ardealul, nu şi în viaţa de toate zilele, pentru că am fost exilaţi de o educaţie egocentrică într-o veritabilă formă de autism. O educaţie care instituţionalizează, de fapt, singurătatea şi dispreţul pentru celălalt. Fiindcă la noi, se vede cu ochiul liber, toată lumea pare a dispreţui pe toată lumea: profesorul universitar îl desconsideră automat pe profesorul de liceu, acesta pe cel de la şcoala de cartier, care-l desconsideră pe cel de la ţară. Cei din capitală îi consideră inferiori pe cei din provincie, sudiştii pe moldoveni, moldovenii pe sudişti şi toţi – pe basarabeni. Cei cu formaţie tehnică îi priveşte de sus pe cei cu formaţie umanistă, monarhiştii pe republicani, ludicii pe gravi, gravii pe ludici, dizidenţii pe nedizidenţi, (“las’că ştim noi c-aţi colaborat!”), nedizidenţii pe dizidenţi (“las’că ştim noi cine v-a ajutat!”); bărbarul dispreţuieşte femeia, scriitorul pe cititor, cititorul pe scriitor, diaspora pe cei din ţară, cei din ţară pe cei dinafară, foştii şi actualii informatori pe cei urmăriţi şi turnaţi, aceştia pe securişti – şi aşa la infinit. Şi, deasupra tuturora, acum a apărut clasa celor cu bani sau cu reuşite sociale fulgerătoare, care-i priveşte pe toţi ca pe nişte zerouri barate. Şi cum banii şi reuşitele de acest gen într-o lume fără Dumnezeu nu se cîştigă întodeauna prin muncă onestă şi competiţie autentică, se impune ideea că orice “lovitură” devine posibilă şi acceptabilă. Şi uite aşa, în lipsa unui autentic simţ critic, nu doar că am ajuns să oferim un spectacol grotesc, de furnicar agitîndu-se înnebunit după o bucată cît mai mare din ciozvîrta publică, dar ne şi micşorăm serios şansele de a ajunge o societate veritabil democratică.