Feeds:
Articole
Comentarii

(text-ecou la prima mea ieşire în… străinătate, adică la Chişinău, în 1988)

În 1988, Teatrul Naţional din Iaşi, unde lucram ca secretar literar, a fost invitat la Chişinău, la Festivalul internaţional de teatru prilejuit de împlinirea vîrstei de 60 de ani a dramaturgului Ion Druţă. Instituţia ieşeană mai făcuse vizite în capitala Basarabiei, ultima cu jumătate de secol în urmă, dar eu – niciodată. Eram terminată de emoţie, mai întîi fiindcă ieşeam pentru prima oară în… străinătate! Apoi pentru că aveam să văd locurile pentru care mulţi bărbaţi din familia mea, combatanţi pe Frontul de est, îşi dăduseră viaţa sau din care se întorseseră paradiţi. Peste toate, fiindcă pe malul stîng al Prutului Perestroika înflorise din răsputeri şi ardeam să miros ce e aceea viaţă liberă.
Înainte de plecare, am fost adunaţi toţi din delegaţie – directori, actori, regizori, maşinişti etc. – în sala „Aglaie Pruteanu” a teatrului, unde un trimis al Securităţii ne-a dat cîteva „sfaturi” menite să ne apere de influenţele primejdioase ale Perestroikăi, astfel asigurînd noi integritatea şi mersul triumfal înainte al republicii noastre multilateral dezvoltate. Acele sfaturi erau: să nu ne-mpingă dracu’ să facem vizite particulare ori să scoatem fie şi un cuvinţel despre cum fluiera vîntul prin frigiderele de acasă. Vor mai fi fost şi altele, dar le-am uitat.
Am descoperit multe la Chişinău: că un tovarăş sumbru de-acolo – ministru al Culturii, cam nevorbitor de limbă română – se ţinea scai de noi, băgîndu-ne, pentru întîlnirea cu basarabenii, în ţarcuri mai mult ca sigur sută la sută microfonizate; că actorii şi scriitorii îl înjurau totuşi măiestru şi liber pe tovarăşul lor sumbru pe care măturoiul deschiderii gorbacioviste încă nu reuşise să-l împingă pe făraşul istoriei; că nu aveam nevoie de translator, deşi la o conferinţă de presă alţi tovarăşi sumbri ne abureau că noi, cei din dreapta Prutului, vorbim româneşte, iar ei, cei din stînga Prutului, moldoveneşte (taman cum liriciza şi poetul Nicolae Dabija într-o poezie despre „un sat de moldoveni / care nu ştiau moldoveneşte”, peste care dumnealui dat-a prin Siberia cea îngheţată, cînd s-o fi dus la vreo întîlnire literară)!; că Ion Druţă n-a venit nici o clipă printre noi etc.

Dar cel mai deosebit lucru care mi s-a întîmplat la Chişinău a fost să descopăr că românii de acolo ne iubeau, în timp ce noi ne uram, fiindcă mămăliga nu explodase încă, după vorbele meşterului Druţă. Astfel că toţi am legat, spontan, prietenii. Totuşi, încă ne temeam de tovarăşul sumbru care ne prelucrase la plecarea din Iaşi şi de tovarăşii sumbri pe care-i bănuiam a ne supraveghea din desişurile delegaţiei. Ăsta e motivul pentru care eu am ţinut cel mai mare secret asupra vizitei, din chiar a doua seară a turneului, la proaspeţii mei prieteni, Mihai şi Valentina, în cartierul Malaia malina (Zmeură mică), de la marginea Chişinăului. Cei doi locuiau, ca mulţi alţi actori de la teatrul Luceafărul, într-un bloc turn din mijlocul unui cîmp, la vremea aceea nu plin de zmeură, ci doar înzăpezit. Ocupau cu fetiţa lor, atunci puberă, o singură cameră, bucătăria fiind pe hol, la comun. I-am întrebat cum pot să-şi trăiască normal viaţa de cuplu, în asemenea condiţii. Au zîmbit şi mi-au spus că ei sînt norocoşi: peste zece ani, vor primi un apartament !
Tînăra doamnă s-a grăbit încet, că gazul făcea figuri, să ne gătească ceva; am mîncat şi am băut, dezgheţîndu-ne. Ei, fireşte că am uitat de orice prudenţă şi am început să ne simţim ca acasă! Se făcuse noapte adîncă, doar cîinii se auzeau din cînd în cînd prin preajmă. Şi un zumzet indistinct din bloc. Zumzetul ăsta, încet-încet, a început să crească tot mai mult, scoţînd la suprafaţă nişte glasuri care îmi păreau tare cunoscute. Am ciulit urechile: undeva în dreapta am recunoscut vocea hîtrului actor Dionisie Vitcu, iar ceva mai departe, tunetul vital al rîsului regretatului Teofil Vâlcu. Şi pe ei îi… împinsese dracu’ la vizite „secrete”, în ciuda sfaturilor tovarăşului sumbru de la Iaşi!
Valentina s-a dus iute în cercetare. „Ai tăi sînt toţi aici!”, ne-a adus ea, veselă, vestea. Am pufnit în rîs şi ne-am luat tălpăşiţa să-i cotropim pe vecini. Pe culoar, mai la capăt, am dat de camera Alei, plină de actori români şi basarabeni. Pînă la ziuă, la un pahar de vin şi într-o hărmălaie de nedescris, am perfectat reunirea tacită a Basarabiei cu patria-mumă, moment marcat solemn de intonarea imnului supranaţional „Aşa beu oamenii buni”. Mă tem că am amintit ceva şi de un tricolor, pe ici, pe colo. La plecarea din Malaia malina, Ala şi Valentina şi Maia şi Larisa şi cine mai ştie cine ne-au copleşit cu tot ce-au găsit prin cămările lor: caşcaval, salam, boabe de struguri învelite în ciocolată – pînă şi pîine. Era clar că auziseră, chiar şi de la distanţa care ne separa, şuieratul patriotic al crivăţului prin frigiderele noastre. Că noi n-am suflat nici un cuvinţel la temă, nu din loialitate faţă de comunism, ci din politeţe elementară: nu te duci prima dată în casa unui om şi te plîngi că nu ai ce mînca!
Eu m-am ales, printre altele, şi cu o pungă de fasole. Pe care nu numai că nu am refuzat-o, dar am şi adus-o ca pe un adevărat trofeu în Iaşi, fiindcă boabele semănau leit cu cele din satul meu. Aveam astfel dovada clară că grădinile de legume de pe malul stîng şi cele de pe malul drept al Prutului sînt rude de sînge.

(din vol. ROMÂNUL IMPARŢIAL, ed. Dacia XXI, 2011)

(un text-ecou la prima mea ieşire în… străinătate: adică la Chişinău, în 1988, cînd la basarabeni era perestroikă, în timp ce la noi era tot Ceauşescu)

În 1988, Teatrul Naţional din Iaşi, unde lucram ca secretar literar, a fost invitat la Chişinău, la Festivalul internaţional de teatru prilejuit de împlinirea vîrstei de 60 de ani a dramaturgului Ion Druţă. Instituţia ieşeană mai făcuse vizite în capitala Basarabiei, ultima cu jumătate de secol în urmă, dar eu – niciodată. Eram terminată de emoţie, mai întîi fiindcă ieşeam pentru prima oară în… străinătate! Apoi pentru că aveam să văd locurile pentru care mulţi bărbaţi din familia mea, combatanţi pe Frontul de est, îşi dăduseră viaţa sau din care se întorseseră paradiţi. Peste toate, fiindcă pe malul stîng al Prutului Perestroika înflorise din răsputeri şi ardeam să miros ce e aceea viaţă liberă.
Înainte de plecare, am fost adunaţi toţi din delegaţie – directori, actori, regizori, maşinişti etc. – în sala „Aglaie Pruteanu” a teatrului, unde un trimis al Securităţii ne-a dat cîteva „sfaturi” menite să ne apere de influenţele primejdioase ale Perestroikăi, astfel asigurînd noi integritatea şi mersul triumfal înainte al republicii noastre multilateral dezvoltate. Acele sfaturi erau: să nu ne-mpingă dracu’ să facem vizite particulare ori să scoatem fie şi un cuvinţel despre cum fluiera vîntul prin frigiderele de acasă. Vor mai fi fost şi altele, dar le-am uitat.
Am descoperit multe la Chişinău: că un tovarăş sumbru de-acolo – ministru al Culturii, cam nevorbitor de limbă română – se ţinea scai de noi, băgîndu-ne, pentru întîlnirea cu basarabenii, în ţarcuri mai mult ca sigur sută la sută microfonizate; că actorii şi scriitorii îl înjurau totuşi măiestru şi liber pe tovarăşul lor sumbru pe care măturoiul deschiderii gorbacioviste încă nu reuşise să-l împingă pe făraşul istoriei; că nu aveam nevoie de translator, deşi la o conferinţă de presă alţi tovarăşi sumbri ne abureau că noi, cei din dreapta Prutului, vorbim româneşte, iar ei, cei din stînga Prutului, moldoveneşte (taman cum liriciza şi poetul Nicolae Dabija într-o poezie despre „un sat de moldoveni / care nu ştiau moldoveneşte”, peste care dumnealui dat-a prin Siberia cea îngheţată, cînd s-o fi dus la vreo întîlnire literară)!; că Ion Druţă n-a venit nici o clipă printre noi etc.

Dar cel mai deosebit lucru care mi s-a întîmplat la Chişinău a fost să descopăr că românii de acolo ne iubeau, în timp ce noi ne uram, fiindcă mămăliga nu explodase încă, după vorbele meşterului Druţă. Astfel că toţi am legat, spontan, prietenii. Totuşi, încă ne temeam de tovarăşul sumbru care ne prelucrase la plecarea din Iaşi şi de tovarăşii sumbri pe care-i bănuiam a ne supraveghea din desişurile delegaţiei. Ăsta e motivul pentru care eu am ţinut cel mai mare secret asupra vizitei, din chiar a doua seară a turneului, la proaspeţii mei prieteni, Mihai şi Valentina, în cartierul Malaia malina (Zmeură mică), de la marginea Chişinăului. Cei doi locuiau, ca mulţi alţi actori de la teatrul Luceafărul, într-un bloc turn din mijlocul unui cîmp, la vremea aceea nu plin de zmeură, ci doar înzăpezit. Ocupau cu fetiţa lor, atunci puberă, o singură cameră, bucătăria fiind pe hol, la comun. I-am întrebat cum pot să-şi trăiască normal viaţa de cuplu, în asemenea condiţii. Au zîmbit şi mi-au spus că ei sînt norocoşi: peste zece ani, vor primi un apartament !
Tînăra doamnă s-a grăbit încet, că gazul făcea figuri, să ne gătească ceva; am mîncat şi am băut, dezgheţîndu-ne. Ei, fireşte că am uitat de orice prudenţă şi am început să ne simţim ca acasă! Se făcuse noapte adîncă, doar cîinii se auzeau din cînd în cînd prin preajmă. Şi un zumzet indistinct din bloc. Zumzetul ăsta, încet-încet, a început să crească tot mai mult, scoţînd la suprafaţă nişte glasuri care îmi păreau tare cunoscute. Am ciulit urechile: undeva în dreapta am recunoscut vocea hîtrului actor Dionisie Vitcu, iar ceva mai departe, tunetul vital al rîsului regretatului Teofil Vâlcu. Şi pe ei îi… împinsese dracu’ la vizite „secrete”, în ciuda sfaturilor tovarăşului sumbru de la Iaşi!
Valentina s-a dus iute în cercetare. „Ai tăi sînt toţi aici!”, ne-a adus ea, veselă, vestea. Am pufnit în rîs şi ne-am luat tălpăşiţa să-i cotropim pe vecini. Pe culoar, mai la capăt, am dat de camera Alei, plină de actori români şi basarabeni. Pînă la ziuă, la un pahar de vin şi într-o hărmălaie de nedescris, am perfectat reunirea tacită a Basarabiei cu patria-mumă, moment marcat solemn de intonarea imnului supranaţional „Aşa beu oamenii buni”. Mă tem că am amintit ceva şi de un tricolor, pe ici, pe colo. La plecarea din Malaia malina, Ala şi Valentina şi Maia şi Larisa şi cine mai ştie cine ne-au copleşit cu tot ce-au găsit prin cămările lor: caşcaval, salam, boabe de struguri învelite în ciocolată – pînă şi pîine. Era clar că auziseră, chiar şi de la distanţa care ne separa, şuieratul patriotic al crivăţului prin frigiderele noastre. Că noi n-am suflat nici un cuvinţel la temă, nu din loialitate faţă de comunism, ci din politeţe elementară: nu te duci prima dată în casa unui om şi te plîngi că nu ai ce mînca!
Eu m-am ales, printre altele, şi cu o pungă de fasole. Pe care nu numai că nu am refuzat-o, dar am şi adus-o ca pe un adevărat trofeu în Iaşi, fiindcă boabele semănau leit cu cele din satul meu. Aveam astfel dovada clară că grădinile de legume de pe malul stîng şi cele de pe malul drept al Prutului sînt rude de sînge.

(din vol. ROMÂNUL IMPARŢIAL, ed. Dacia XXI, 2011)

Nu-mi spune nimic,

mai bine zis nu-mi trezeşte ataşamentul, poezia „de cap”, oricît de strălucitoare stilistic ar fi. Prefer poezia care e rodul „trăitului”, al arderii combustibilului existenţial: o emoţie, un fapt, o întîmplare personală etc. care, interiorizate, metabolizate, nasc gîndurile, ideile şi conexiunile dintre ele, pe care se va construi textul.
Cum nu poţi… arde toată ziua-bună ziua, poeţii care scriu avînd la bază „trăitul” sînt mult mai puţin prolifici. Dar nu ei îl alungă pe cititorul simplu (prin asta înţelegînd pe cel care nu e nici critic literar, nici poet, nici, vai, prof de literatură!) de la lectura poeziei…

(dintr-un text în curs de apariţie)

Valeria Novodvorskaya

S-a stins din viață azi, 12 iulie 2014, Valeria Novodvorskaya. Vestea aceasta mă doare la fel de mult cum m-a durut dispariția lui Václav Havel… Am considerat-o pe Valeria Novodvorskaya conștiința luminoasă a Rusiei. A fost un intelectual strălucit, o neînfricată luptătoare pentru drepturile omului, o disidentă antisovietică – arestată, întemnițată, șicanată, persecutată de toți urmașii lui Stalin. Opozantă radicală a regimului Putin, a protestat împotriva agresiunii rusești în Ucraina și împotriva anexării Crimeii. Considera că Rusia trebuie să treacă printr-un purgatoriu moral, să adopte lustrația, să-și ceară iertare de la popoarele pe care le-a subjugat și terorizat, să restituie teritoriile răpite, să devină un stat liber și democratic de tip occidental, o „Canadă a Estului”… Fără Novodvorskaya, viitorul Rusiei îmi pare sumbru, impredictibil, terifiant. Îi mulțumim pentru curaj, luciditate și sacrificiu. Și pentru numeroasele clipe in care, ascultand-o, citind-o, urmărindu-i intervențiile publicistice am vibrat pe aceeași lungime de undă… O să ne lipsească teribil de mult și nouă, intelectualilor basarabeni… O prietenă și un camarad de luptă. (Vitalie CIOBANU)

NOII BARBARI

Îţi mulţumesc partidule, ţie,
pentru tot ce ai făcut şi mai faci,
pentru ura noastră în draci
Îţi mulţumesc, partidule, ţie!
Îţi mulţumesc, partidule, ţie
pentru tot ce-a fost vândut şi trădat,
pentru Patria băgată în rahat
Îţi mulţumesc, partidule, ţie!
Îţi mulţumesc, partidule, ţie
pentru o amiază de sclavi şi duplicitate,
pentru minciună, trădare şi vaiete
Îţi mulţumesc, partidule, ţie!
Îţi mulţumesc, partidule, ţie
pentru toţi delatorii şi denunţurile toate,
pentru torţele din piaţa pragheză nenumărate
Îţi mulţumesc, partidule, ţie
pentru paradisul din locuinţe şi uzine,
construite pe crime,
pentru zdupul de azi şi deacum un an
dintr-o lume ruptă ca de catran…
Îţi mulţumesc, partidule, ţie
pentru nopţile chiftind de deznădejde,
pentru tăcerea noastră laşă şi verde
Îţi mulţumesc, partidule, ţie!
Îţi mulţumesc, partidule, ţie
pentru neîncrederea noastră mută
în cioburile adevărului pierdută
în bezna din zori ce o să vie…
Îţi mulţumesc, partidule, ţie
pentru povara adevărului gol
şi pentru împuşcăturile din viitor
Îţi mulţumesc, partidule, ţie!

O poezie scrisă de Valeria NOVODVORSKAIA în 1969, traducere de Dumitru CRUDU

Aleargă

de la un muzeu la altul, de la o carte la alta, de la o „manifestare culturală” la alta, probabil cu ideea că aşa devii artist şi… om de cultură. Citează din x, mare filozof, crede că, dacă-l citeşti pe y, te apropii de Dumnezeu etc. Nu înţelege că trebuie să te duci spre alţii “doar” pentru a te descoperi pe tine însuţi…

Poezia adevărată e pentru mine un act de curaj. Curajul asumării de sine.

Pour écrire un seul vers, il faut avoir vu beaucoup de villes, d’hommes et de choses, il faut connaître les animaux, il faut sentir comment volent les oiseaux et savoir quel mouvement font les petites fleurs en s’ouvrant le matin. Il faut pouvoir repenser a des chemins dans des régions inconnues, a des rencontres inattendues, a des départs que l’on voyait longtemps approcher, a des jours d’enfance dont le mystere ne s’est pas encore éclairci, a ses parents qu’il fallait qu’on froissât lorsqu’ils vous apportaient une joie et qu’on ne la comprenait pas ( c’était une joie faite pour un autre ), a des maladies d’enfance qui commençaient si singulierement, par tant de profondes et graves transformations, a des jours passés dans des chambres calmes et contenues, a des matins au bord de la mer, a la mer elle-meme, a des mers, a des nuits de voyage qui frémissaient tres haut et volaient avec toutes les étoiles – et il ne suffit meme pas de savoir penser a tout cela. Il faut avoir des souvenirs de beaucoup de nuits d’amour, dont aucune ne ressemblait a l’autre, de cris de femmes hurlant en mal d’enfant, et de légeres, de blanches, de dormantes accouchées qui se refermaient. Il faut encore avoir été aupres de mourants, etre resté assis aupres de morts, dans la chambre, avec la fenetre ouverte et les bruits qui venaient par a-coups. Et il ne suffit meme pas d’avoir des souvenirs. Il faut savoir les oublier quand ils sont nombreux, et il faut avoir la grande patience d’attendre qu’ils reviennent. Car les souvenirs ne sont pas encore cela. Ce n’est que lorsqu’ils deviennent en nous sang, regard, geste, lorsqu’ils n’ont plus de nom et ne se distinguent plus de nous, ce n’est qu’alors qu’il peut arriver qu’en une heure tres rare, du milieu d’eux, se leve le premier mot d’un vers.
“Les Cahiers de Malte Laurids Brigge”

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 42 other followers