Mariana Codruţ (n. 1 nov. 1956) este absolventă a Facultăţii de filologie, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi. Trăieşte în Iaşi.
Volume publicate:
Poezie: Măceşul din magazia de lemne (Junimea, 1982); Schiţă de autoportret (Junimea, 1986); Tabieturile nopţii de vară (Cartea rom., 1989); Existenţă acută (Cartea rom., 1994); Blanc (Vinea, 2000); Ultima patrie (Paralela 45, 2007) – nominalizat la premiul USR; Areal, integrala de poezie 1982-2007 (Paralela 45, 2011) – Premiul „Antologia anului” al revistei Tiuk; Hiatus (Paralela 45, 2015) – Premiul “Cercului literar de la Sibiu”, nominalizat și la premiile USR şi “Observator cultural”; Pulsul nu poate fi minimalist (Paralela 45, 2019), Premiul „Cartea de poezie a anului” acordat de ARCCA (Asociaţia Română a Creatorilor Culturali şi Artiştilor) și Premiul ”Piața Aurarilor” acordat de filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor. Nominalizat și la premiile „Sofia Nădejde”, „Observator cultural”, „PEN club Romania”; Zonă complice (Cartier, 2021), antologie de poezie în selecția și cu prefața lui Bogdan Crețu. În 2022, obține Premiul Național ”George Bacovia” Opera omnia pentru poezie.
Proză: la Editura Polirom au apărut Casa cu storuri galbene (roman, 1997) – Premiul Filialei Iaşi a USR, nominalizat și la premiul USR şi premiul ASPRO; Ul Baboi şi alte povestiri (2004); Nudul Dianei (roman, 2007) – nominalizat la premiul Ziarului de Iaşi; Era lumină, era vînt (povestiri, Cartier, 2021), nominalizat la Premiul ”Ziarului de Iași”, la Premiul Cartea de proză a anului 2021, acordat de Agenția de carte din Ro, la Premiile Sofia Nădejde și la Premiul Leibniz.
Obţine Premiul Spiegelungen pentru proză scurtă pe anul 2020, la concursul „Microlite: dincolo de Celan”, organizat de Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas al Universităţii Ludwig-Maximilian din München.
Publicistică: Românul imparţial (Dacia XXI, 2011) – premiat de USR, filiala Sibiu.
Traduceri: Reprezentarea lumii la copil, de J. Piaget (Cartier, 2005).
Teatru: Numele meu e Viaţă!, piesă apărută în revista Euphorion, nr. 4/ 2019: http://revista-euphorion.ro/numele-meu-e-viata/?fbclid=IwAR00oI7CBpQJtiWAbrpoGdZULBlr_qwZ0ECctv9VSJSrfguzcT6iUitUDlY
Cărţi colective, antologii: Gefährliche Serpentinen. Rumänische Lyrik der Gegenwart (Druckhaus Galrev, 1998), coord. Dieter Schlesak; Cartea roz a comunismului (Versus, 2004), coord. Gabriel H. Decuble; Tovarăşe de drum (Polirom, 2008), coord. Dan Lungu şi Radu Pavel Gheo; Compagne di viaggio (Sandro Teti editore, Roma, 2011), trad. Mauro Barindi, Anita Nastacia Bernacchia, Maria Luisa Lombardo; Divanul scriitoarei (Limes, 2010), coord. Mihaela Ursa; Confesiuni improvizate (Junimea, 2015), interviuri luate la TVR Iaşi de către Alex Vasiliu unor scriitori, filozofi, regizori, artişti; 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română (Nemira, 2015), antologie de Marius Chivu şi Radu Vancu; Einladung nach Rumänien: Klassische und moderne Erzählungen (Noack & Block, 2016), coord. Elsa Lüder; Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), coord. Dan Lungu și Amelia Gheorghiță; Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist (Polirom, 2020), coord. Cristina Hermeziu; Un secol de poezie română scrisă de femei, vol. II (Cartier, 2020), antologie de Alina Purcaru şi Paula Erizanu; Le blues roumain (Editions Unicité, 2020, 2021, Franţa), antologie și traduceri de Radu Bata; Cartea orașelor (Humanitas, 2021), coord. Andreea Răsuceanu; Schwebebrücken aus Papier (Noack & Block, Berlin, 2021), selecția poeziilor și trad. Hellmut Seiler; De profundis (Amazon, 2021), selecția poeziilor și traduceri în engleză de Maria Magdalena Biela; Rumænsk poesi (Danemarca, 2022, antologie de Flavia Teoc, trad. Robin Wildt Hansen; Mikroliten: Jenseits von Celan. Spiegelungen Preis fur Minimalproza 2020 (IKGS, Muenchen, 2022), antologie de Enikő Dácz, Florian Kührer-Wielach, Oxana Matiychuk; Mujer en la aduana. 10 poetas rumanas contemporaneas (ed. Huerga & Fierro, Madrid, 2022), ediție, selecție și traduceri de Angelica Lambru; antologie de poezie română din secolul 20, ediție, selecție și traduceri de Dimitris Kanellopoulos, ed. Oropedio, Atena, 2023. Ș.a.
.
Opiniile unor scriitori şi critici
Bogdan Creţu despre pulsul nu poate fi minimalist: https://www.observatorcultural.ro/articol/o-mare-poeta-mariana-codrut/?fbclid=IwAR3F6D-r0u62Wyf8toRld5p6smtfOJ7Kmz90gDYCdj3C2wo6gU5RpHm99H0
„O mare poetă! Iaşul se remarcă din nou prin ignorarea tălîmbă a unei valori şi a unui caracter de excepţie!!!” Emil Brumaru, 2013.
„Cînd a început să citească Mariana Codruţ, am tresărit deodată. Pînă atunci cuvintele curgeau uniforme pe lîngă ureche. Am auzit, uluit, Poezia. Avem mulţi poeţi foarte buni în România, dar care nu reuşesc să atingă sufletul publicului. Mariana Codruţ este naturală, nu se dă mare şi transmite, lucru rar, o emoţie reală şi puternică. În seara respectivă numai ea a reuşit să emoţioneze cu adevărat publicul. Sala a amuţit, electrizată. A trecut un înger, vorba lui Cehov. Pînă acum este tratată, din inerţie, ca o poetă de planul doi. Este nedrept, pentru că Mariana Codruţ e fără îndoială poetă de primul rang. Nu-i percepută la valoarea ei adevărată şi ar trebui să-i fie dat un bobîrnac ca să iasă la iveală odată! Mă aşteptam să facă asta juriul.“ Emil Brumaru – despre Festivalul naţional de poezie, Iaşi, nov. 2009; text cop a 4-a la vol. Areal, 2011;
„În lumea literară contemporană, dna Mariana Codruţ şi-a construit, discret dar tenace, o identitate netă, ca poet în primul rînd şi apoi ca publicist. Pot judeca, cred, cu oarecare competenţă, performanţa sa publicistică. Ea valorifică o sumă de calităţi native, rare în gazetăria de azi, în ciuda proliferării ei inflaţioniste: e vorba de limpezimea nobilă a stilului, de simţul nedegradat al limbii şi de rigoarea atitudinii. Mariana Codruţ scrie ca un om drept, atent la realitate, atent la nuanţe, dar străin de echivocul oricărei negocieri. Ştiinţa de a valorifica detaliul, dexteritatea optimei formulări şi, în plus, farmecul unei emotivităţi reţinute – sînt notele constante ale scrisului său.” Andrei Pleşu; text cop. a 4-a la vol. Românul imparţial, 2011;
“Poetă de primul raft, pe care o așez, fără ezitare, alături de Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Mariana Marin, Ana Blandiana. Căutați, dacă vi se pare exagerat ce spun, Areal, antologia de autor apărută la „Paralela 45”. Prozatoare puternică, cu priză la toate straturile realității, nutrită, așa cum se întîmplă în cazul vocațiilor autentice, din fragilitatea existențială a poetei. Căutați (iar dacă nu mai găsiți, cereți-i „Poliromului” o reeditare, eventual în colecția „Zece plus”), Casa cu storuri galbene. Încercați și Nudul Dianei. Căutați, de asemenea, Ul Baboi, volumul de proză scurtă în care, cu ochi scrutător de moralist, cu ironie, cu o dispoziție satirică potențată de exasperare, dar și cu o undă discretă de duioșie pentru „victimele colaterale” care sîntem, Mariana Codruț deconspiră, sub o normalitate aparentă, absurdistanul nesfîrșitei noastre tranziții.” Ovidiu Nimigean în „Literatura de Azi”, 2013;
„Mariana Codruţ a publicat la editura Paralela 45 o carte de poezie, hiatus, cum de mult n-am mai citit: splendidă, idealistă, cultivată, cu un patetism conţinut, pe alocuri cu sentimente revoluţionare, de-a dreptul, deoarece autoarea are tendinţa de a-şi depăşi propriile-i drame şi de a transcende conjuncturalul. Limbajul este al poeziei mari dintotdeauna, neputând fi încadrat în nicio generaţie sau direcţie estetică. Optzecistă ca vârstă, poeta Mariana Codruţ îşi delimitează limbajul, şi-l controlează, apoi şi-l înfăşoară ca pe o mătase grea în jurul vieţii ei şi, mai ales, al morţii.” Angela Marinescu, august 2016
„Mariana Codruț (n. 1956) nu a fost de la început în atenția criticilor și printre numele intens vehiculate ale generației sale, însă prin evoluția de care dă dovadă scrisul său, a ajuns un nume de referință al poeziei de azi. Debutând în 1982 cu Măceșul din magazia de lemne, Mariana Codruț și-a forjat un discurs original în care personalitatea sa intransigentă și combativă, neaderentă la cosmetizări sau compromisuri, și-a găsit tot mai clar, mai acut, de la o carte la alta, ritmul și mărcile specifice. În antologia Areal (Paralela 45, 2011), în care își aduna cele șase volume de versuri, de la debut până la Ultima patrie (2007), și mai ales în recentul hiatus (Paralela 45, 2015), Mariana Codruț arată ca o puternică poetă din familia Angelei Marinescu, una dintre cele mai directe, mai decise și mai clar individualizate voci feminine de după aceasta, și unul dintre puținii 80-iști încă rămași în picioare.” Claudiu Komartin, dec. 2015
„Tensiunea poeziei scrise de Mariana Codruţ este înaltă, riscantă pentru o lectură strict literară cu repere inofensiv-şcolăreşti, dar exemplară pentru cel care îşi doreşte să participe la momentele de constituire ale expresivităţii poetice contemporane.” Răzvan Ţupa, 2015
„Ce-ar fi ca, în loc să ne plângem cu lacrimi de crocodil poeții naționali pe veci pierduți, să-i citim? Încă și mai bine: ce-ar fi să-i recunoaștem la timp pe cei aflați printre noi?” Mihaela Ursa, ian. 2016
„Prin melanjul de sensibilitate ultragiată şi de luciditate tăioasă, Mariana Codruţ se înrudeşte spiritual cu o poetă precum Mariana Marin. Numai că autoarea ‘Existenţei acute’ n-a beneficiat de o forţă propulsantă ca a Cenaclului de Luni, care să o aşeze de timpuriu în scriptele critico-istorice şi să-i confere o mare notorietate. În vremea din urmă, Mariana Codruţ a recuperat însă în planul recunoaşterii valorice, devenind una dintre poetele importante ale literaturii române contemporane.” Gabriela Gheorghişor, ian. 2016
„Profunzimea lirismului şi autenticitatea experienţei poetice sînt mai importante, la Mariana Codruţ, chiar decît expunerea lor. Compoziţia textului aproape că nu mai poate fi distinsă, în interiorizarea şi asumarea duse pînă la ultimele consecinţe. E bine, după mine, că o asemenea poezie nu se bucură de aclamaţii şi ovaţii publice şi nu este făcută să asigure autoarei notorietate, succes, centralitate şi alte asemenea futilităţi. E semnul distinctiv al poeziei durabile. ” Daniel Cristea-Enache, nov. 2015
“Am mai spus-o şi cu alt prilej, Mariana Codruţ este o poetă de o factură cu totul specială în peisajul liricii româneşti actuale. Este prezentă în conştiinţa criticilor literari şi a tuturor iubitorilor de literatură, familiarizaţi cu poezia românească, dar absentă din memoria aceloraşi critici şi istorici literari când trebuie să înşire nume de poeţi importanţi sau să facă propuneri de cărţi care să fie traduse în alte limbi. Ori de câte ori îi apare câte o carte nouă, este comparată cu numele foarte mari ale literaturii actuale pentru ca, imediat după primul val de cronici de întâmpinare, numele ei să fie din nou scufundat în uitare. Despre volumele sale au scris cu acelaşi entuziasm şi numele grele din establishment-ul vieţii literare, dar şi autorii cu parfum de disidenţă, fără ca ea să poată fi revendicată de una sau alta dintre tabere. Departe de zgomotele vieţii literare, indiferentă la clasamente, premii şi rivalităţi între scriitori, Mariana Codruţ comunică şi se comunică prin scrisul său, cu un orgoliu al libertăţii susţinute de conştiinţa propriei ei valori. Însingurată în lumea literaturii, văzându-şi de drumul ei cu un fel de modestie orgolioasă, poeta este un soi de ’spectator’ (nu neapărat ’angajat’, în sensul expresiei lui Raymond Aron) al vremii noastre. Ea observă cu atenţie tot ce se întâmplă cu ea şi cu lumea din jur, înţelege şi numeşte resorturile dramei noastre cotidiene, dar nu are mijloacele şi poate nici voinţa de a se implica direct pentru o eventuală schimbare în bine a situaţiei. Între ea şi lumea din jur se formează de aceea un ’hiatus’ care, conştientizat, îi provoacă poetei o stare de ‘spleen’ şi, în mod cert, o condiţie de marginal, ale cărei cauze sunt adânc înfipte în lumea bezmetică, lipsită de valori, a postmodernităţii.” Tudorel Urian, ian. 2016
„Mariana Codruţ face parte din categoria autorilor ‘fără generaţie’, a celor pe care îmi place să-i numesc ‘franctirori singuratici’ şi care, indiferenţi la ultimele sau penultimele mode poetice, îşi caută, cu obstinaţie, de la o carte la alta, propria personalitate artistică. Volumul hiatus (Editura Paralela 45, 2015) cuprinde o poezie confesivă, din care lipsesc podoabele inutile şi modulaţiile patetice, concisă şi austeră, pe care autoarea ştie s-o articuleze cu o dicţie de mare poetă.” Octavian Sovyani, sept. 2016
„Reveriile pe care nu le-a putut parcurge la vremea lor (fiind mereu secondate de panica de a trăi), vor putea fi parcurse acum, într-un climat de elegie existențială. Nu știu dacă va fi așa, dar dacă ar fi/va fi Mariana și-ar întemeia un loc exclusiv: acela unde bucuriile se trăiesc prin suferință și suferința prin bucurii (nu mari, dar intense în fragilitatea lor).” Alexandru Cistelecan, “Între reverii şi spaime”, VATRA, nr. 11-12/ 2016
„Publicistica Marianei Codruţ îţi face poftă să îi (re)citeşti şi cărţile de poezie, şi pe cele de proză.” Eugenia Ţarălungă, „Viaţa Românească”, 2013.
„În ultimii ani, tot mai multe voci critice dintre cele mai reprezentative au făcut referire la Mariana Codruţ ca la o poetă de prim rang, dar foarte puţin cunoscută publicului larg. Este adevărat că, pe de altă parte, publicul larg nu prea este consumator de poezie, dar asta nu schimbă raportul invers proporţional dintre valoare şi notorietate. (…) Chiar dacă au trecut trei decenii peste volumele cuprinse în această antologie, rămîn constante sensibilitatea acută cu care este percepută lumea şi transfigurată în „lume interioară”, ca şi discreţia expresiei poetice, aceasta concretizîndu-se, de fapt, într-un discurs interior, petrecut în „areal”, în graniţele securizante ale acestuia. Areal-ul Marianei Codruţ chiar este o lume, iar autoarea, o poetă care ar trebui să fie mai atent citită de contemporani.” Luminiţa Corneanu, „România literară”, oct. 2012;
„Cine cunoaşte poezia Marianei Codruţ, cu fibra ei existenţială acută, va recunoaşte uşor aceeaşi vibraţie intelectuală şi sensibilitate nobilă în publicistica pe care o practică de mai mulţi ani. E un intelectual implicat civic, un scriitor care „pune suflet” în textele sale.” Vitalie Ciobanu, „Contrafort”, sept. – oct. 2012;
„Poeziile Marianei Codruţ reuşesc să transmită foarte mult prin foarte puţine cuvinte…”. Mihail Vakulovski, „Tiuk!” nr. 36, nov. 2012.
„Mariana Codruț ne oferă în Areal dovada unei conștiințe lirice profunde și responsabile ce vibrează la sensul existenței umane, repudiind falsul și artificiile gratuității. Paleta sa estetică se pliază pe o hartă sufletească în care ne regăsim propriile întrebări și angoase nevindecate. Pe acest drum marcat de incertitudini, poeta – una dintre cele mai bune pe care le are literatura română contemporană – ne stă alături, cu devotamentul sobru al unei călăuze.” Vasile Gârneţ, 2011;
„Un tragism frânt, interior, se degajă din versurile acestea lipsite de grandilocvenţă, fără gesticulaţii stridente, excelând în surprinderea unei existenţe trăite solitar, pe marginea abisului.” Antonio Patraş, 2010;
„Fiecare volum al Marianei Codruţ a adus cu sine confirmarea unui poet de substanţă. /…/ Concentrată mai ales la «povestea» poeziei Marianei Codruţ, n-am spus nimic despre discursul ei, lucrat cu o atenţie şi cu o cunoaştere a puterilor discursurilor poetice despre care ar merita scris pe îndelete. Menţionez un singur lucru: marea varietate de voci pe care poeta poate vorbi este admirabilă într-un context în care a fi poet bun este adesea echivalent cu a alege o singură voce. Oricum aş privi-o, Ultima patrie a poetei este una în care suntem privilegiaţi să putem intra măcar pentru o vreme.” Mihaela Ursa, 2008;
„Nudul Dianei este un (mini)roman de o uimitoare simplitate şi naturaleţe a construcţiei narative şi a stilului. Mariana Codrut evită orice fel de “derapaj” – metatextual, magic sau mizerabilist –, alegînd calea unui realism “curat” (desuet din perspectiva iubitorilor de sofisticării tehnice ori de efecte şocante), pentru a prezenta criza maturizării unui tînăr inocent în România zilelor noastre. ” Gabriela Gheorghişor, 2008;
„Realitatea jegoasă (a cartierului, n. m.), ţipătoare la propriu şi la figurat, sordidă, intră într-un scenariu care, volens-nolens, o înnobilează. Mai mult decît atît, în chiar epicentrul mizeriei şi promiscuităţii de ghetou privirea pătrunzătoare şi totodată metaforizantă a locatarei retractile creează imagini de mare puritate şi frumuseţe./…/ Luînd din postmodernismul poetic numai ce îi trebuie, Mariana Codruţ îi adaugă ceea ce acestuia, de multe ori, îi lipseşte.” Daniel Cristea–Enache, 2008;
„Poezia ca ultimă patrie este o limită a existenţei: nu un refugiu, ci un abis. Acesta este sensul grav, apăsător, al poemelor Marianei Codruţ.” Doris Mironescu, 2008;
„Mariana Codruţ se bucură de succes la public şi de un succes de stimă în rîndul confraţilor şi criticilor literari. Celor din urmă nu le este greu nici măcar s-o situeze în «careul de dame» al generaţiei optzeciste, alături de regretata Mariana Marin, de Marta Petreu şi Magda Cârneci (care a publicat pînă în 1990 cu pseudonimul Magdalena Ghica). Altceva le este însă dificil acestora, criticilor – şi anume să recunoască faptul, simplu pînă la urmă dacă eşti atent şi onest, că Mariana Codruţ, dincolo de generaţii şi de despărţirile de gen, este unul din cei mai importanţi poeţi români de azi, cu o voce lirică nu doar foarte bine cristalizată, ci şi extrem de personală, de originală, recognoscibilă şi la lectura cîtorva versuri. Este un lirism foarte interesant, pentru mine şi foarte ataşant, prin modul în care discursul cumva esenţializat este spart de intruziuni ale realului, fie acesta «gingaş», fie de duritatea dramatică a oţelului, întotdeauna însă marcat de o excepţională notă de autenticitate, de naturaleţe.” Liviu Antonesei, 2007;
„Mariana Codruţ este una dintre scriitoarele foarte interesante, lansate în anii ’80, cu un destin oarecum ciudat. Toată lumea îi recunoaşte valoarea şi talentul atunci cînd numele său apare într-o conversaţie, dar puţini sînt cei care să o plaseze din proprie iniţiativă în tabloul prozei sau al poeziei actuale. Existenţa sa literară se află într-un fel de con de umbră care nu are nici o legătură cu valoarea, general recunoscută, a poemelor şi povestirilor sale. Cu siguranţă, este unul dintre autorii de azi al căror loc în peisajul literar contemporan ar trebui (re)discutat.” Tudorel Urian, 2007;
„Mariana Codruţ este unul din cei mai importanţi şi mai autentici poeţi contemporani. Dincolo de interesele de generaţie, acest lucru ar trebui recunoscut şi afirmat cu responsabilitate.” Bogdan Creţu, 2007;
„Mariana Codruţ îşi poartă cuvîntul ca pe o povară sisifică şi nu poţi să nu fii copleşit de umilinţa, ca şi de superbia acestor «munci şi zile» care singularizează un destin şi o vocaţie.” Nicolae Turtureanu, 2006;
„Cît despre atitudinea Marianei Codruţ faţă de textele sale, am impresia că scrie cu o demnitate de samurai. Realitatea imediată o «jigneşte». Iar Mariana Codruţ se răzbună, ca într-un nobil suicid, scriind in singurătate.” Florin Lăzărescu, 2004;
„Poezia Marianei Codruţ a atras atenţia încă de la debutul în revistă, în 1976, şi s-a impus, prin seria de volume începută în 1982 cu Măceşul din magazia de lemne, ca un reper al poeziei feminine din România. Calificarea nu trebuie înţeleasă discriminatoriu: ea fixează tipologic, în acord cu intenţiile autoarei. Spre deosebire de poetele care îşi resimt genul ca pe o umilinţă, bravînd sau renegîndu-şi condiţia, Mariana Codruţ caută acordul cu sine însăşi, asumîndu-şi datele feminităţii. Discreţia, dispoziţia introspectivă, erotismul transfigurat, proiectat în orizontul misterului /… /, atitudinea dominant elegiacă, sensibilă la prezenţa nevăzută a inefabilelor /…/ configurau un univers poetic pătruns de o dulce şi tainică mireasmă de gineceu, cu atît mai seducător, cu cît tandreţea şi inteligenţa se potenţau reciproc /…/. Blanc anunţă despărţirea de o vîrstă. Fata încă nedezlipită de candori a devenit o femeie sensibilă la concretul cotidianului şi la infrasunetele istoriei. Speranţei i-a luat locul o luciditate tăioasă, zîmbetului – rictusul amar, exuberanţei cu greu domolite – nostalgia. Discursul Marianei Codruţ s-a radicalizat, descoperind tema socială şi sarcasmul („ocupat om e guvernul!”), a coborît, cu intransigenţă, în cetate. Expresia dură – însă ferită, cu un fel de rezervă puritană, de plastica imprecaţiei – şfichiuie din pagină, imperativele moralei îşi dispută prim-planul cu tentativele de explorare lirică abisală care luminează, pentru o clipă, un peisaj lăuntric devastat. /…/ Cuvîntul şi spaţiul alb dintre cuvinte îşi completează conotaţiile, vehemenţa etică se încarcă de tensiunea marilor suferinţe tăcute. Iar fragilitatea, cum spunea, între alţii, Tarkovski, este însuşi semnul forţei şi al vieţii…” Ovidiu Nimigean, 2001;
„Noutatea versurilor din Existenţă acută se datoreşte aventurii în plan conceptual, poetic şi existenţial a cuvîntului./…/Între teamă şi curaj, viaţă şi moarte, pubertate şi decrepitudine lumea şi ego-ul poetic din E.a. rămîn mereu unul în faţa celuilalt. În partea dinspre lume se află vieţuirea, în partea dinspre eu, cunoaşterea vieţii. Universul liric al poetei din Iaşi se află permanent în zona de contact, în zona alegerii sensului, cu sentimentul specific al iniţiativei semantice.” Rodica Draghincescu, 1996;
„Mariana Codruţ este poeta care se răzvrăteşte, refuză resemnarea, poemele plîngăreţe-iubeţe, confesiunile intimiste la care recurg atîţia alţii, încercînd să fie pe placul unor mode, unor cititori cu gusturile năucite de ispitele minore, la ordinea zilei. Existenţă acută, titlul ales, vorbeşte el însuşi despre firea şi opţiunea (arta poetică) a autoarei. Acelaşi vers sincopat, aceeaşi notaţie eliptică, austeră, ştiută din volumele anterioare; dar anii trecuţi de la publicarea ultimei culegeri pînă azi au desăvîrşit aceste poeme scurte, tăioase, «acutizate» de existenţa, de condiţia poetului./…/ În această poezie tensionată, vizitată rareori de bucurii, de metafore senine, vocea comunică ceva de urgenţă, de existenţă acută, istoria dincolo de limitele suportabilului.” Florenţa Albu, 1995;
„Poeta nu prezintă un eu docil, ci unul polemic. Ea dă glas unei permanente confruntări care are ca punct de plecare un proiect, un «vis».” Gh. Grigurcu, 1995;
„Mariana Codruţ s-a format şi trăieşte la Iaşi, iar poezia sa, care este în cea mai bună tradiţie a poeziei bune dintotdeauna şi de peste tot, a fost de multe ori asociată aşa-zisului «optzecism», atunci cînd nu a fost trecută cu vederea. Dna Codruţ aparţine însă cel mult prin vîrstă biologică «grupului optzecist»; căci nu «zgomotul şi furia», aglomerarea haotică de lucruri, senzaţii, fragmente de lectură, anglicisme, americanisme, teribilisme mai mult sau mai puţin ieftine constituie universul acestei poezii. Ci mai degrabă contrariul lor, adică discreţia, fineţea, profunzimea şi, mai ales, nota cu adevărat distinctivă a poeziei autentice: harul poetic.” Mihai Ursachi, 1994;
„Valoarea poeziei Marianei Codruţ a luat-o mult înaintea notorietăţii restrînse a acesteia din urmă. Nu o dată, se întîmplă invers.” Valeriu Cristea, 1989;
„După Măceşul din magazia de lemne (1982) şi Schiţă de autoportret (1986), volume prin care poeta se înscria printre reprezentanţii de frunte ai generaţiei sale, Mariana Codruţ se desprinde definitiv de stilul ironic al unei poezii ce îşi asuma orgolios un statut de excepţie, considerînd limbajul ca un absolut căruia viaţa i-ar fi mereu datoare. […] Gravă şi adeseori tulburătoare, noua ipostază lirică a M.C. ne readuce în atenţie o viguroasă, convingătoare conştiinţă a tinerei poezii.” Ion Cristofor, 1989;
„Subsumate unor categorii mai degrabă estetice decît tematice, bucolicele şi tragicele, poeziile Marianei Codruţ alcătuiesc, prin însăşi absenţa unui antecalcul teoretic, o spectaculoasă imagine a lumii. Cele dintîi sondează misterele vieţii simple, naturale, celelalte, misterul adînc al fiinţei.” Mircea Mihăieş, 1989;
„Prin Tabieturile nopţii de vară, Mariana Codruţ a dat un volum substanţial, care merită o primire pe măsură.” Emil Gheţu, 1989;
„Claritatea dicţiunii şi fineţea percepţiei sînt calităţi evidente ale poeziei Marianei Codruţ.” Al. Călinescu, 1986;
„Poezia Marianei Codruţ pare simplă numai în aparenţă: jocul simplităţii este sprijinit de o bună ştiinţă a construcţiei poemului, de o înţelepciune a renunţării la podoabele discursivităţii.” Traian T. Coşovei, 1986;
„Versurile ei par a emana din straturile de adîncime ale conştiinţeişi mai puţin din şisturile înflăcărate ale epidermei.” Traian T. Coşovei, 1986;
„Nota cea mai preţioasă şi mai autentică totodată a poeziei Marianei Codruţ este de căutat în poemele în care simplitatea se conjugă cu un dramatism reţinut, nu atît poetic figurat, cît substanţial prezent în desenul energic al unor peisaje lăuntrice – o lirică prin care eul individual se defineşte ca purtător de esenţe.” Mircea Iorgulescu, 1986;
„Schiţă de autoportret, o artă poetică, relevă o poezie profund nefeminină (nu este o obiecţie): combativă, voluntară, tensionată, dedublată, fascinată şi totodată revoltată de existenţa Himerei.” Adrian Marino, 1986;
„Este prospeţimea crizei (determinată de natura duală a fiinţei şi poeziei), adică a acelei stări în care, îndoindu-se de sine, poezia se eliberează de ipocrizia patetismului, refuzurilor şi solemnităţilor, născîndu-se dintr-o fină percepţie şi dintr-o capacitate deosebită de a găsi cuvintele cele mai aproape de «Cuvînt». Mesajul nu se încheie niciodată, «arma cuvintelor» îndreptîndu-se mereu spre o zonă (clară şi obscură deopotrivă) care refuză definirea.” Gabriela Gavril, 1986;
„Despre talentul Marianei Codruţ ştiam că există încă de la primele apariţii în revistele ieşene. Părerea bună s-a consolidat cu ocazia participării sale la un concurs Albatros. Şi iată că debutează editorial la Junimea cu această aproape săracă numeric plachetă. Am înţeles că autoarea, fire frămîntată, cu o mare putere de stăpînire, şi-a însuşit repede şi temeinic lecţia austerităţii într-un peisaj liric inteligent şi variat aparţinînd poeziei tinere, şi nu numai celei tinere, care se scrie la noi. Mariana Codruţ scrie riguros o poezie a frustrării, cu mijloace sigure, sobre, atingîndu-şi în plin ţintele propuse.” Constanţa Buzea, 1983;
„Poezia Marianei Codruţ se individualizează printr-o subtilă organizare a austerităţii. E ceea ce am observat încă la primele lecturi în cenaclul Junimea. Sfiala nervoasă a cuvintelor e preferată ireverenţei retorice, realitatea e jupuită de aparenţele sale şi redusă la cîteva linii ale rigorii făţişe. Măceşul… e un debut proeminent prin tensiunea expresiei poetice, ceea ce înseamnă foarte mult.” Daniel Dimitriu, 1983.
Şi un interviu, realizat de Bogdan Creţu (TRANSILVANIA, 2005):
Cuvintele aveau pentru mine o uriaşă forţă benefică
Dacă pentru mulţi dintre colegii tăi de generaţie este limpede că întîlnirile cenacliere, spiritul de grup, un anumit gregarism mai apăsat decît talentul propriu-zis au constituit imboldul necesar pentru a-şi descoperi propria vocaţie, ce a jucat acest rol pentru Mariana Codruţ? Cînd ţi-ai dat seama că asta vei face toată viaţa, care au fost întîlnirile decisive, lecturile formatoare, stimulentele de altă natură?
În liceu mi-a devenit foarte clar că asta voi face toată viaţa. Scriam de prin clasele mici (graţie maică-mii, un om îndrăgostit de literatură), însă abia în liceu am descoperit forţa pe care mi-o dădea scrisul. Noi, cei trei fraţi, venisem pe rînd la Iaşi, la liceu, şi locuiam împreună cu tata într-o cameră cu un antreu-bucătărie, undeva sub dealul Galatei şi pe malul Bahluiului, într-o magherniţă plină de şobolani ai naibii de îndrăzneţi. Trăiam extrem de modest, leafa tatei, lucrător în Paza contractuală civilă ori muncitor după ce-a fugit de colectivizare, fiind foarte mică. În plus, eu fusesem înscrisă la un liceu industrial, un adevărat „cimitir al tinereţii mele”, din materiile căruia nu pricepeam nimic. Cu fraţii, deşi ne împăcam bine, de la un punct încolo nu comunicam de-adevăratelea. Probabil toate astea, şi altele în plus, făceau să am permanent un acut sentiment al irealităţii vieţii mele, care-mi mărea anxietatea. Or scrisul atenua sentimentul ăsta: cuvintele aveau pentru mine o uriaşă forţă benefică. Ele îmi creau senzaţia de teren ferm, de acasă, de real.
Dădeam poeziile spre lectură unui prieten, elev la Negruzzi, un băiat cu lecturi subţiri şi poet mai bun decît mine pe atunci, cu care discutam mult despre poezie şi schimbam mereu cărţi; el mă considera suficient de talentată pentru a avea curajul să mă ducă, prin anul I sau II, să citesc la cenaclul din liceul lui. Şi a avut dreptate, am fost luată în serios, şi de minunatul profesor Ion Manolache, conducătorul cenaclului, şi de cenaclişti. Poemele citite au fost publicate apoi în revista liceului Negruzzi, „Corolar”, după care au ajuns la criticul Val Condurache, el vorbindu-le de bine într-o emisiune literară la Radio Iaşi. Ce mai, bîjbîiam deja în larg!
Succesul ăsta dar, mai cu seamă, faptul că poeziile mele au făcut o impresie foarte bună printre elevii unui liceu de elită au fost un prim semn că mergeam în direcţia care trebuia. Un semn foarte încurajator, mai încurajator chiar decît cele primite de la cenaclul „M.Eminescu”, condus de criticul Virgil Cuţitaru (ulterior numit „Junimea” şi condus de criticul Daniel Dimitriu). Şi asta poate din cauză că la „Eminescu” venea lume de toată mîna şi se citeau multe năzdrăvănii, sau poate din cauză că încă de la început aici am devenit un fel de mică vedetă, alături de Lucian Vasiliu şi Nichita Danilov, iar eu ştiam că nu ştiu încă nimic despre literatură. Chiar aşa fiind, cenaclul ăsta m-a ţinut deasupra cîţiva ani, pentru că ziua de joi însemna spargerea blocadei unei vieţi complet ireale dintr-o lungă şi mizeră săptămînă.
Şcoala pe care o făceam îmi era nu doar antipatică, dar îmi trezea frica şi repulsia din cauza regimului de cazarmă din ea. Din fericire, şi acolo am întîlnit oameni prietenoşi. Bibliotecara liceului, dna Luminiţa Sîrbu, şi soţul ei – ceferist! şi artist amator – m-au „înfiat” şi ei (mai eram „înfiată” de o doamnă pasionată de lectură, în plus un om foarte cald): năvăleam acasă la soţii Sîrbu, care stăteau foarte aproape de mine, peste calea ferată, şi petreceam împreună multe după-amiezi, eu citindu-le din ce scriam, ei ascultîndu-mă cu multă generozitate şi răbdare, săracii. Mai mult, doamna Luminiţa a trimis primul grupaj din poemele mele poetei Constanţa Buzea (la revista „Amfiteatru”), care mi-a răspuns foarte încurajator. Şi acum ţin minte ziua de vară în care un băiat de la profesională, trimis probabil tot de dna Sîrbu, s-a aventurat pînă în satul meu, căutîndu-mă să-mi aducă „Amfiteatrul”, să aflu şi eu mai repede vestea cea mare…
Nu în ultimul rînd, foarte importantă pentru mine a fost întîlnirea, în anul II de facultate, cu fostul meu soţ, criticul Constantin Pricop: discuţiile şi cărţile pe care mi le-a dat să le citesc – avea o bibliotecă bine pusă la punct – m-au ajutat mult. Probabil nu mai trebuie să mai spun ce-a însemnat lectura unor mari poeţi (Trakl, Benn, Celan, Dickinson, Rimbaud ori Rilke), ale căror poeme au, citindu-le cu ochiul de acum, enorm de multe straturi de lectură.
Este vorba, din cîte pot observa, mai curînd de un anumit traseu parcurs pe cont propriu, în care, evident, un rol benefic l-au jucat anumite persoane sau anumite lecturi. În ce măsură te simţi, în acest caz, solidară cu ceilalţi optzecişti, ce vă uneşte şi, mai ales, ce simţi că vă desparte, dincolo de amiciţiile, afinităţile sau, dimpotrivă, animozităţile inerente? Crezi în ideea unei autentice „generaţii de creaţie” afirmate în tulburele deceniu al nouălea? Mai mult decît atît, ţi se pare evidentă ruptura de generaţiile anterioare? Întreb pentru că unii ideologi ai grupării au făcut mare tapaj în legătură cu adamismul generaţiei ’80 şi aş fi curios să văd cum percepe această situaţie un scriitor implicat direct, pe care îl consider mai lucid decît mulţi alţii, aflat oricum înăuntrul fenomenului.
Unii din acei ideologi ai grupării, dar mai ales unul din membrii ei de marcă – mă refer la Mircea Cărtărescu -, atunci cînd vorbesc despre generaţia ’80, se gîndesc numai la membrii Cenaclului de luni, mai precis la un nucleu, format din Cărtărescu însuşi, Traian T. Coşovei, regretatul (ce sinistru sună!) Ion Stratan ori Florin Iaru, a căror poezie a însemnat o ruptură, da, de stilul generaţiilor anterioare, dar numai dacă uităm de avangardişti… Dacă e aşa, adică dacă generaţia ’80 sînt numai cei din nucleul dur al Cenaclului de luni, atunci eu mă tem că nu am prea multe afinităţi cu generaţia asta. Poezia mea e mai puţin jucăuşă, mai puţin degajată, mai puţin colocvială, mai puţin deşteaptă decît a poeţilor amintiţi… Mă simt, în schimb, solidară cu alţi poeţi, congeneri – Marian Drăghici şi Mariana Marin, Marta Petreu şi Vasile Gârneţ, Ovidiu Nimigean şi Emilian Galaicu-Păun, Matei Vişniec şi Ion Mureşan… – , ori din alte generaţii: Mihai Ursachi, Angela Marinescu, Dorin Tudoran, Ruxandra Novac, Ileana Mălăncioiu, Claudiu Komartin, Michael Astner ori… Andrei Pleşu (despre care eu cred că e un mare poet) ş.a., a căror poezie e mai aproape de modul meu de a o gîndi.
Consideri că e un dezavantaj faptul că vieţuieşti în Iaşi, că te afli departe de centru, acolo unde, pretind unii, se fac cărţile actualmente? Crezi că în literatură există provincii?Cum vezi tendinţa apăsată a unor buni „administratori” din capitală (gen Bogdan Lefter, de pildă) de a stratifica regional chiar generaţia ’80?
Nu consider, ca scriitor, nici avantajos, nici dezavantajos faptul că locuiesc la Iaşi. Sau, mai curînd, îl găsesc avantajos, pentru că la Iaşi am cîţiva prieteni, nu neapărat scriitori, care mă stimulează prin simpla lor prezenţă. Mă simt mai acasă aici, ce mai încoace-şi-ncolo. Da, se fac, ştie oricine, multe „cărţi” la centru, el oferind mai multe şanse, şi de a te (auto)promova, şi de a trăi mai bine. De fapt, problema poate fi pusă în două moduri: în absolut vorbind, cred că centrul, oricare ar fi el, nu te face automat nici mai talentat, nici mai sensibil, nici mai deştept. Dar, dacă ai ce promova – şi, uneori, şi cînd nu ai ce promova! -, categoric el te face mai vizibil (iar vizibilitatea, recunoaşterea te stimulează enorm, ar fi o ipocrizie să negăm un asemenea lucru; în plus, ea poate însemna şi nişte bani, care te mai pot scăpa de grijile zilei). E destul să ne gîndim la „provincialii” care au migrat spre Bucureşti de-a lungul timpului, dintre care destui ieşeni. Şi e destul să ne gîndim la un Kundera sau Kadare, la Makin sau Uliţkaia sau ştiu eu care sud-american ori asiatic, contemporani nouă, care s-au autoexilat din ţările lor de origine la Paris ori în alte mari capitale europene. Să mai amintesc de Cioran, Eliade, Ionesco ori Culianu? Pentru că, a ne referi la un Kant ori Goethe, cărora le-au fost destul Königsberg-ul şi, respectiv, Weimar-ul, se sparie gîndul, aşa că mai bine să tăcem…
Nu cred că în literatură există provincie. Sau, dacă există, există oriunde scrisul rămîne la suprafaţa lucrurilor, făcînd, frivol, jocul unei mode sau mimînd viaţa. Adică acolo unde literatura e neautentică. Aşa văzînd eu lucrurile, provincia poate fi peste tot, inclusiv la „centru”. Însă, glumind puţin, noi, imitîndu-l pe Creator şi locuind într-o provincie a cerului, sîntem cu toţii – mari şi mici, talentaţi şi veleitari, autentici sau căzniţi – nişte provinciali. Aşa că…
Dacă unii „stratifică” în cărţile lor scriitorii pe provincii, vor fi făcînd-o din raţiuni de organizare, cred. Un om, un critic inteligent, dacă se respectă şi gîndeşte, nu poate să împartă scriitorii în provinciali şi neprovinciali, ci doar în buni sau slabi (ori după tendinţe, „coloratură”, afinităţi etc.), zic eu.
Îţi propun să trecem acum la un alt palier al discuţiei, oarecum adiacent răspunsului tău anterior. În ce măsură crezi că poate contribui critica la evoluţia unui scriitor? Contează ceea ce se scrie despre tine, modul în care eşti receptat, în care te citesc alţii? E obligatoriu ca un scriitor să se recunoască întotdeauna în paginile scrise despre opera lui? Este acest acord al său o legitimare a actului critic? Mai concret acum, există reacţii critice la cărţile tale care să-ţi fi dat un imbold necesar, care să te fi ajutat să mergi mai departe? Povestea cu „scriu pentru mine însumi/ însămi” cred că trebuie, totuşi, eliminată din această ecuaţie a destinului unui text. Nu ştiu, eu nu sînt scriitor, de asta întreb: greşesc prea mult?
Cred că e foarte importantă receptarea de care ai parte, şi nu doar la început de drum. Relaţia cu criticul e hotărîtoare pentru destinul unui scriitor. O lectură atentă şi de bunăcredinţă a cărţilor tale e prin ea însăşi stimulatoare şi, da, îţi poate fi şi utilă. Iar dacă mai e şi favorabilă, e cu atît mai bine. Au fost cronici care m-au stimulat, mi-au dat curaj să merg mai departe – de pildă cele semnate de critici sau scriitori precum Valeriu Cristea, Gh. Grigurcu, Al. Călinescu, Mihai Ursachi, Daniel Cristea-Enache, Liviu Antonesei, Traian T. Coşovei, Tudorel Urian, Adrian Marino, Alex Ştefănescu, Florenţa Albu, Vitalie Ciobanu ş.a., asta ca să nu mai vorbesc de cuvintele empatice ale poetei Constanţa Buzea, din împrejurarea amintită mai sus. Apoi m-a stimulat foarte mult atenţia dată de Andrei Pleşu ori Iosif Sava, primul pe cînd colaboram frecvent la « Dilema », cel de-al doilea cînd m-a invitat la „Serata muzicală” sau cînd a decis să mi se facă un portret la TVR ; mi-au făcut bine vorbele bune sau chiar elogioase ale unor scriitori ca Eginald Schlattner şi Angela Marinescu; m-au stimulat pagina din « Opinia studenţească » (1989), semnată de mai mulţi cronicari, dedicată de Valeriu Gherghel – şeful de atunci al revistei – volumului Tabieturile nopţii de vară, sau faptul că « Vatra » m-a luat nu de mult, graţie lui Al. Cistelecan, drept «ţintă fixă». La ultimele două cărţi, apărute după ‘89, am avut parte de cronici foarte favorabile din partea celor mai tineri critici, cronici care m-au bucurat enorm. Nu sînt «pe linie» – adică nu mă încadrez taman în moda zilei, care cultivă, cu deosebire, eroticul condimentat cu o accentuată dezabuzare socială – şi de aceea aveam nevoie de omologarea lor. Faptul că ei m-au prizat a fost o verificare necesară. Nu mai spun cît de stimulant e feed-back-ul de la prieteni sau de la cititorul obişnuit, pe acesta din urmă descoperindu-l mai ales de cînd scriu la ziar… La polul opus, articolul, plin de erori de informaţie şi umoral, scris de Dan C. Mihăilescu pentru noul Dicţionar general al scriitorilor români, m-a blocat pentru luni bune…
E important şi ca un scriitor să se recunoască în ceea ce se scrie despre el, asta fiind în primul rînd o dovadă că e citit cu atenţie, o primă formă de respect sau, în fine, de luare în serios a ceea ce face el. Mărturisesc că receptarea de care au avut parte cărţile de poezie pe care le-am publicat pînă acum e derutantă, mă intrigă, pentru că judecata de valoare acoperă tot spectrul, ca să spun aşa : poeziile mele sînt fie «cuminţi», de o simplitate frizînd uneori simplismul (Nicolae Manolescu, 1982), fie «o elegie virilă» (Gh.Grigurcu, 1983) sau «simple numai în aparenţă» (Traian T. Coşovei, 1986); fie au «nota cu adevărat distinctivă a poeziei autentice: harul poetic» (Mihai Ursachi,1994), fie sînt nişte «pastişe» după Ana Blandiana (Dan C.Mihăilescu, în noul Dicţionar); fie sînt «o paragină» care umple abuziv rafturile librăriilor (Horia Gîrbea,1994), fie au «o valoare care a luat-o mult înaintea notorietăţii restrînse a autoarei» (Valeriu Cristea, 1989). Să te sminteşti, nu alta…. Tot ciudat mi se pare şi alt lucru: că, deşi cărţile mele nu au trecut niciodată neobservate, chiar criticii care au scris de bine sau de foarte bine despre ele mă „uită“ în diverse împrejurări: includeri în dicţionare, istorii literare, în analize comparative sau studii despre generaţia mea ori despre poezie etc., că despre premii nici nu merită să mai vorbesc. Astfel, cronicile lor par a se transforma într-un fel de mîngîiere – caldă, să zicem – pe cap, cum ai mîngîia, condescendent, un copil, după care parcă mi s-ar spune : «ei, hai, noi acum avem treburi serioase… ». Uite un exemplu, care-mi vine acum în minte: Mircea A. Diaconu a scris anul trecut, în „Ziua literară“, o cronică foarte favorabilă şi cu multe observaţii faine la ultima mea carte de proză, Ul Baboi şi alte povestiri. După numai vreo săptămînă, în aceeaşi publicaţie, Mircea a recenzat romanul lui Dan Lungu, Raiul găinilor, şi îşi începea articolul cu fraza: „Nasc şi la Moldova prozatori…“. M-am întrebat, citindu-l: dar, Doamne, eu ce-oi fi fiind, strungar, instalator ? Sau de unde voi fi fiind, din Tanganika ?
Cît despre întrebarea dacă un critic e legitimat de felul în care se recunoaşte un scriitor în cele scrise despre el, nu ştiu ce să zic… Totuşi, nu cred că are nevoie de acordul scriitorului. Îi ajunge numai responsabilitatea faţă de ceea ce scrie…
Cred că ai perfectă dreptate… Numai că, din păcate, această responsabilitate face adesea jocul unor circumstanţe de care criticul nu se hotărăşte să se înstrăineze cu totul atunci cînd se află la masa de lucru. În fine, să trecem peste asta… Scrii frecvent în presa curentă, pe teme de cele mai multe ori de strictă actualitate, politică, socială, culturală etc. Este şi asta o muncă de creaţie sau răspunde, pur şi simplu, nevoii de a te situa în prezent? Crezi că mai este intelectualul autentic un formator de opinie sau se adresează unui grup restrîns de cititori, care oricum erau de acord cu el? Prelungind întrebarea, ce s-a schimbat în statutul intelectualului, al scriitorului mai ales, după 1989? Ce a cîştigat el şi ce a pierdut? Întreb pentru că se aud încă destule voci nostalgice, din breaslă, care susţin că „era mai bine înainte”…
Scrisul în presa cotidiană are mai multe avantaje: mai întîi ai, ca autor, o reacţie imediată şi necontrafăcută – cititorul obişnuit te citeşte cu ochi proaspăt, neinfluenţat de coteriile din lumea literară; şi e, apoi, disciplina la care te obligă acest gen de scris – să respecţi un dead-line şi, mai ales, o regulă fundamentală a articolului de ziar: să scrii simplu, atît de simplu încît să te priceapă şi un cititor cu numai şapte clase primare. Măcar atît, şi tot am învăţat ceva de la seminarul de „text jurnalistic” pe care l-am ţinut cîţiva ani la Facultatea de jurnalistică. A scrie simplu înseamnă, aici, a folosi un limbaj fără preţiozităţi şi neologisme ţipătoare şi a expune în fraze scurte şi limpezi o idee clară pe care să o rotunjeşti, să o duci pînă la capăt. Şi eu asta fac în tabletele mele săptămînale. Şi am aflat că e bine, de la nesperat de mulţi cititori pe care i-am cunoscut întîmplător. Erau printre ei şi oameni cu ştaif, dar şi oameni simpli, lucru despre care nu pot să spun ce mult mă bucură. Prin urmare, am verificat că eu nu vorbesc pentru cei care sînt deja de acord cu mine, pe bunul motiv că ziarul nu e 22 sau cine ştie ce altă gazetă distinsă. Totuşi, niciodată nu o să mă consider un formator de opinie. Un formator de opinie e ziaristul sau comentatorul cu sute de mii de cititori şi eu nu pretind că-i am. Însă există, fireşte, destui formatori de opinie la noi. Şi e bine, eu cred în continuare că intelectualul trebuie să se implice în viaţa cetăţii, să fie receptiv şi atent la cei care au nevoie de el. Pentru că e o exagerare să spui că oamenii nu au nevoie de intelectuali, că vorba „noi muncim, noi nu gîndim” e general-valabilă. Am fi o specie de troglodiţi dacă ar fi aşa. Deci scrisul la ziar e şi muncă de creaţie, e şi ancorare în prezent, în real, e şi disciplină. Toate astea îmi folosesc mult în scrisul celălalt, da.
Ce s-a schimbat în statutul scriitorului după ’89? Foarte multe, şi în bine. Unii s-au îmbogăţit, alţii au ajuns în posturi importante, cum ajunseseră şi cei din perioada interbelică – ambasadori, ataşaţi culturali, şefi de centre culturale, miniştri etc. Dacă au bani, toţi pot călători, şi călătoria e o aventură minunată. Pot spune şi scrie ce gîndesc şi ce vor, pot publica tot ce scriu, pot avea acces la edituri străine, se pot organiza după cum îi taie capul – ce-ar mai putea să-şi dorească?
Nu cred că s-a pierdut ceva, pentru că cei care au renunţat să scrie, prinşi de alte preocupări, probabil nu considerau scrisul foarte important. Mă urmăreşte o frază a unei poete bucureştene, spusă mie la începutul anilor ’90: „pe noi Partidul Comunist ne-a făcut poeţi”. Dacă a vrut să spună ceea ce am înţeles eu, atunci a avut dreptate în ce-o priveşte, pentru că acum ea a dat scrisul pe cariera diplomatică.
Sînt de acord că nu e de acuzat faptul că unii scriitori au dat scrisul pe alte preocupări ceva mai profitabile în ordine materială. Artistul trebuie să mănînce şi el şi e ştiut că prea puţini reuşesc să se întreţină din scris. Mă gîndeam că ai dreptate, publicistica frecventă te învaţă să scrii concentrat, ceea ce, în proză, prea puţini reuşesc. Mă mai gîndeam că ultimul tău volum, publicat la Polirom, Ul Baboi şi alte povestiri, este o performanţă din punctul ăsta de vedere. Întrebarea ar fi, pornind de aici, cum s-a petrecut, în cazul tău, trecerea de la poezie la proză? Mulţi optzecişti s-au mutat, definitiv unii, în ograda prozei, de mică sau mai largă respiraţie. Există, cum pretind unii, o anumită vîrstă a poeziei, cere proza mai multă experienţă, mai multă maturitate? În cazul tău există o relaţie cordială între poet şi prozator? Cum te vezi peste, să spunem, zece ani, o prozatoare care a renunţat la poezie sau o poetă care scrie (şi) proză?
Îţi mărturisesc că nu credeam că voi scrie proză vreodată. Dacă s-a întîmplat, a venit de la sine. Trecerea de la poezie la proză a suportat mai întîi o fază de tranziţie. Prin ’81-82, nu mai ştiu sigur cînd, am publicat în „Convorbiri literare” un grupaj de proze poetice, foarte scurte, dintre care unele ar fi, în parte cel puţin, valide încă, dar nu le-am selectat niciodată pentru vreun volum şi probabil nici nu o voi face vreodată. Apoi am scris nişte texte ceva mai spre proză, însă nu le-am publicat. Au urmat nişte… fişe de roman, făcute mai mult în joacă, pentru a scăpa de nişte imagini obsedante din anii de liceu, fişe care, pe neobservate, s-au închegat într-un roman, publicat tîrziu, după ani lungi de peripeţii, sub numele de Casa cu storuri galbene. De fapt, scriind la romanul ăsta mi-am conştientizat diverse lucruri legate de proză, şi probabil mi le-am conştientizat bine, de vreme ce am avut la el multe şi foarte bune cronici. În cronica lui Gabriel Dimisianu am găsit şi fraza, de aşteptat, că nu e proză poetică, ci chiar proză. Există, cum bine ştii, prejudecata că un poet n-ar putea scrie decît proză poetică. Cum există şi prejudecata că, dacă totuşi scrii proză ca poet, nu poate fi la fel de „tare” ca poezia pe care o scrii, sau invers…
În ce mă priveşte, nu cred în ideea că ar exista o vîrstă anume a poeziei şi alta a prozei, că poezia se scrie la tinereţe şi proza la maturitate. T.S.Eliot a publicat cartea de poeme Patru cvartete pe la vreo 55 de ani iar Rilke proza Confesiunile lui Malte Laurids Brigge pe la vreo 35. Poţi scrie o proză matură foarte tînăr fiind, dacă ai avut norocul să te înveţe cineva cum să citeşti textele altora, tot la fel de bine cum poţi scrie o poezie foarte bună la 8o de ani. Ce ştiu eu e că, în ce mă priveşte, mereu îmi conştientizez cîte ceva, mai am cîte o revelaţie, mai pricep ceva, mai acumulez ceva, mai pierd ceva, şi totul foarte lent, de parcă aş avea o viaţă de vreo 300 de ani în faţa mea, doamne, iartă-mă! Ce mai, sînt într-o continuă maturizare. Mă grăbesc să spun că vorbesc raportîndu-mă tot la mine, la etapele mele interioare şi la modul meu de-a vedea lucrurile, nu la exterior, nu la alţii. Iată de ce, ca să mă întorc la ce discutam la începutul acestui interviu, cred că un cenaclu dur, o şcoală bună la juneţe sînt extrem de necesare. Nu mai trebuie să mai faci experimente şi să mai pipăi ca un orb suprafaţa lucrurilor la vîrste mature, teoretic vorbind.
Nu, nu există o relaţie cordială între mine ca poet şi între mine ca prozator. Mai clar, cînd scriu poezie şi sînt obsedată de poezie, nu mă gîndesc la proză şi nici nu pot scrie proză. Şi invers. La începutul acestei veri, Nicoleta Sălcudeanu mi-a cerut o proză scurtă, pe o temă dată, pentru „Vatra”. Pentru că aş vrea să încheg un volum de poezie pînă la sfîrşitul anului, am refuzat, explicîndu-i că nu pot să colaborez. A insistat şi pînă la urmă am acceptat. Abia de am reuşit să scriu ceva, timp în care, însă, am închis complet fişierul poezie. Cu siguranţă că ea n-a crezut că chiar nu pot scrie altceva, dacă sînt canalizată pe poezie.
Pe de altă parte, am nevoie de ambele genuri ca să mă simt întreagă, ca să mă pot manifesta în toate ale mele. Nu mă pot lipsi de nici unul (cum nu mă pot lipsi nici de publicistică!). Fiecare gen are o altă respiraţie, mă solicită altfel, mă eliberează altfel, mă pune „în pagină” altfel. Eu nu sînt o profesionistă, scriu doar pentru că am nevoie vitală să scriu. Şi mă bucur cînd pot scrie, indiferent ce, da, mă bucur enorm. Pentru că şi acum, la vîrsta asta, scrisul dă contur lucrurilor, stărilor, construieşte o realitate care mă ţine deasupra. Iată de ce nu mă preocupă deloc cum mă voi vedea eu peste nu ştiu cîţi ani.
O întrebare probabil convenţională, acum. Apreciez la tine, dinainte de a te cunoaşte sau, de fapt, cunoscîndu-te doar din cărţile publicate, faptul că nu ai renunţat niciodată la ceea ce ai considerat că te defineşte ca sensibilitate, la ceea ce îţi era propriu. Asta se vede bine mai ales în poezia ta, care nu se grăbeşte să adere, ca în cazul altora, la moda îmbrăţişată cu entuziasm de debutanţii anilor ’ 80. Remarc la tinerii prozatori şi poeţi care au intrat în scenă în ultimii ani o grijă excesivă faţă de ce se cere, faţă de ecoul pe care ceea ce scriu îl poate stîrni. Bun, că se susţin unii pe alţii cu aprig aplomb mi se pare firesc, dar să pretinzi cu încăpăţînare că pansexualismul, limbajul frust, fără perdea înseamnă autenticitate, că a şoca e condiţia ca să exişti ca scriitor deja e o manieră eronată de a-ţi”vinde” opera. I-ai citit, cu siguranţă, pe unii dintre tinerii autori. Dintre ei, care ţi se par remarcabili, pe care ai paria? Nu-ţi cer, evident, un top, ci o simplă părere, a unui scriitor care urmăreşte ceea ce se mai întîmplă în literatura actuală. În plus, mulţi dintre aceşti tineri autori sînt ieşeni; crezi că e justificată ideea lansată de unul dintre susţinătorii acestora, cum că ar exista o „şcoală ieşeană de proză”?
E adevărat că nu am aderat la vreo modă, fie cea a anilor ’80, fie cea a anilor ’90 ori 2000. Mai întîi pentru că am o fire „binecuvîntată” – scorpion, de! – care face taman invers cînd i se impune sau i se sugerează, la modul manipulant, ceva. Apoi, pentru că scrisul e o… afacere privată, obsesiile şi sensibilitatea sînt o afacere privată. Şi, în al treilea rînd, pentru că nu dau doi bani pe mode, nici măcar pe cea vestimentară – ideea de a purta, de pildă, pantofii ca nişte schiuri de acum mi s-ar părea o comicărie. Am oroare de înregimentare, ori moda tocmai asta înseamnă, un fel de transformare a ta într-un zombi, pentru că asculţi de comandamente impuse de alţii, înghiţi ceea ce mestecă alţii. Iar poezia, care înseamnă pentru mine un fel de unealtă cu care sap în pămîntul din mine, cred că e şi mai departe de ideea de modă. Dacă ai o sensibilitate vie este imposibil să „ieşi din timp”, să ocoleşti obsesiile contemporanilor tăi şi asta cred că e de-ajuns pentru ca un scriitor să fie up to date.
Nu vreau să spun, vorbind aşa, că nu contează receptorul, că trebuie să-l ignori ori contrariezi total. Dar oare modele sînt impuse la noi de receptorul de toate zilele, adică de cititorul obişnuit? Nu cumva noi, scriitorii, sîntem nişte autişti sadea şi stabilim ceea ce vrea el noi între noi, la o bere, la un colocviu? Că ne dăm note noi între noi, că stabilim noi între noi ce „se poartă” şi ce nu? Mă tem că, măcar pînă la un punct, aşa stau lucrurile şi că la nişte sondaje serioase am avea enorme surprize. Mai mult ca sigur am afla şi că mulţi dintre autorii pe care se bat acum cititorii obişnuiţi nu sînt, de fapt, şi citiţi, pe bune, la rîndul lor cumpărătorii fiind doar influenţaţi („snobaţi”) de moda zilei, stabilită de puternicele grupuri literare de presiune. Care sînt foarte active şi dure.
Probabil e bine să fii atent la ce se vinde. Azi se vinde bine pansexualismul, nu doar la noi. Însă am aceeaşi dilemă: se vinde bine printre cititorii obişnuiţi sau tot printre scriitori? Nu ştiu. În ce mă priveşte, nu mă dau în vînt după fanteziile erotice ca mîncatul părului pubian al iubitului/iubitei sau turnarea cu toptanul în pagină, la fiecare 3-4 rînduri, a unor cuvinte „tari”, cum se întîmplă în cărţile unor scriitori foarte tineri. Cuvintele porcoase sau scenele tari au forţă dacă le foloseşti cu măsură şi justificat, altminteri se golesc de culoare, se vlăguiesc, dar nu înainte de a te vlăgui pe tine, ca cititor. Iar după lectura unor Bataille sau Houellebecq, ori, din spaţiul autohton, Brumaru zău că nu-mi spun mare lucru cărţile unor Baetica, Bradea ş.a.
Ştiu la ce te referi cînd vorbeşti despre expresia „şcoala de proză ieşeană”. Şi eu i-am pus întrebarea asta lui Liviu Antonesei, autorul ei, într-un interviu pentru „Contrafort”. Nu mai ţin minte în amănunt răspunsul lui, însă pare-mi-se el spunea că a folosit-o aşa, în sens de o adevărată explozie a prozei în spaţiul ieşean. Şi avea dreptate, se scrie multă proză la Iaşi. În ultimii ani, pe lîngă apariţia unor poeţi foarte buni, ca Dan Sociu, Constantin Acosmei, Gabriel H. Decuble, Şerban Axinte, s-au impus rapid – şi parcă fără nici un efort! – mai mulţi prozatori tineri (Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici…), iar cei mai bătrîni au scos alte cărţi. Nu ştiu nici eu dacă se poate vorbi de o şcoală ieşeană, dar nişte deosebiri faţă de proza bucureşteană mi se par vizibile, totuşi. Cel puţin la o privire rapidă, ieşenii se avîntă cu mai puţin aplomb în raza soarelui sexual. Şi sînt mai independenţi, încercînd fiecare să-şi circumscrie un areal propriu (numai la Dan Lungu am sesizat o oarecare tendinţă de-a fi „pe linie” în unele proze scurte, ca aceea din Cartea roz a comunismului). Şi parcă au mai multă substanţă…
Avem, care va să zică, suficiente motive să fim optimişti. Pe mine, de altfel, nici sectorul criticii nu mă îngrijorează, dar mă abţin să dau nume acum, de teamă să nu uit pe cineva sau chiar să nu adaug pe altcineva. Pentru că, am impresia, ne cam apropiem de finalul acestei tonice pentru mine convorbiri, te-aş întreba simplu, direct: pe cînd un următor volum, unde, despre ce este vorba ?
Am ca şi gata un volum de poezie. Apoi, intenţionez să-mi alcătuiesc prima antologie de autor, tot de poezie. Cred că e normal ca un autor să facă un asemenea lucru : mai întîi pentru că e firesc, dat fiind faptul că noi am trăit în… două ere, în dictatură şi, acum, în democraţie, ori numai într-o antologie se văd liniile de forţă, continuitatea sau ruptura şi atitudinea unui scriitor faţă de scris. Apoi pentru că probabil sînt printre foarte puţinii din generaţia mea care nu au o antologie. Şi, pe altă linie, cred că voi propune unei edituri şi o carte de publicistică, mai precis din tabletele publicate pînă acum. După care, nu mai ştiu ce se va întîmpla. Oricum, şi poezie, şi proză, şi publicistică, d.v.t.p.m. Ştii ce înseamnă aceste iniţiale ? «Dacă voi trăi pînă mîine», ca să-l pastişez pe Tolstoi.
Îţi mulţumesc tare mult pentru disponibilitatea şi sinceritatea cheltuite în această convorbire.
(Revista Transilvania, 2005)
Ma bucur sa aud atatea vorbe bune despre tine.
Voiam sa-ti spun doar „La multi ani!” si ca te astept cand mai treci prin Bucuresti, desigur daca timpul iti permite.
Multa sanatate si voiebuna,
Ileana
@Ce surpriza mi-ai facut, Ileana! Nu mi-a venit sa cred!
Multumesc mult pentru urari! Ti le intorc cu drag!
Te caut cit de curind!
Ma bucur ca pot sa citesc si pe internet, pe blogul acesta, despre scriitoarea pe care o voi prezenta la cursul de Literatura postbelica de la Facultatea de Litere din Iasi! Ma simt onorata si tin sa stilul dvs, faptul ca „scrieti onest la persoana intai” (ca sa amintesc aici de Camil Petrescu) dar nu numai la persoana I! Tinerii de azi ar trebui sa va cunoasca mai indeaproape!
Delia, Iasi
Daca aveti cum, va invit cu mare drag la prezentare, nu pentru a ma auzi pe mine, ci pentru ca studentii sa intalneasca un „scriitor adevarat”, cum zice Bogdan Cretu!
Delia
@Delia
Va multumesc mult pentru cuvintele calde si pentru invitatie!
Puteti sa treceti intr-o dimineata pe la editura Univ. „Al. I. Cuza” (sediul e in aceeasi cladire cu biblioteca Fac. de filologie si de Istorie, din Codrescu)?
Felicitari…
@Onorata de vizita. Va multumesc!
UN OMAGIU PLANETAR, total inoportun…
La aproape 100 de ani de la moartea lui Caragiale, întreaga planetă, reprezentată de peste 1.500 de artişti din 141 de ţări au adus un omagiu unic în istoria culturii universale prin COLECTIA CARAGIALE.
COLECTIA CARAGIALE, cea mai mare colectie din lume de portrete ale unei personalitati a culturii universale poate fi vazuta pe internet la adresa http://www.personality.com.ro/caragiale.htm
Din păcate, Romania nu este interesată, nici măcar cu ocazia viitorului CENTENAR CARAGIALE din 2012, să finanţeze o expoziţie dedicată marelui scriitor. Ploieştiul, prin vocea celor aleşi să-l reprezinte, au întors spatele celui mai important fiu al său.
Cele peste 2.000 de portrete trebuiesc expuse în aer liber (nici o sală de expoziţie din Romania nu poate găzdui mai mult de 100-150 de lucrări) ceea ce implică cheltuieli de proiectare şi executie. Romania nu are bani pentru Caragiale. Este criză. În plus anul electoral 2012 face inoportună orice referire la Caragiale…
Cu toate acestea, dorim să aducem COLECTIA CARAGIALE în mijlocul oamenilor, în oricare localitate ai cărei locuitori cred că mai avem nevoie de Caragiale. Chiar şi într-un an electoral. Sau, tocmai într-un an electoral.
Organizatorii PROIECTULUI CARAGIALE
http://www.personality.com.ro/
Stimata dna Mariana Codrut, as avea nevoie de ajutorul dvs. in achizitionarea unor carti, Casa cu storuri galbene si Cartea roz a comunismului, carti pe care nu le mai pot gasi nici in librarii, nici in anticariate. Cum as putea ajunge in posesia acestora?
Va multumesc, felicitari pentru paginile frumoase pe care ni le oferiti.
@Sînt bucuroasă şi vă mulţumesc mult pentru interesul dv. Ştiu că aceste cărţi nu mai există în librării. Dacă sînteţi din Iaşi, ne putem întîlni să vă ofer un exemplar din „Cartea roz…”, mai am 3. Din păcate, romanul „Casa cu storuri galbene” nu pot decît să vi-l împrumut – nu mai am decît 2 exemplare şi nu mă pot lipsi de ele (nu ştiu dacă mi-l va mai reedita cineva). Şi, tot din păcate, nu am nici varianta word a lui. Prin urmare, daţi-mi un semn dacă sînteţi din Iaşi şi apoi o să vă scriu pentru detalii pe adresa de mail pe care aţi indicat-o cînd aţi intrat pe blogul meu.
Numai bine,
cu tot dragul, mc
Din pacate stau tocmai in Petrosani acum, Cartile as vrea sa le folosesc pentru o cercetare pe care am inceput-o de curand, dar as vrea sa profit de ocazia de a va vedea personal si de a discuta, daca sunteti dispusa, despre subiectul cercetarii mele..Am sa incerc sa ajung la inceputul anului viitor in Iasi. Asadar, dati-mi un semn pe adresa mea de mail si am sa va ofer mai multe informatii despre proiectul intreprins, in eventualitatea unei posibile discutii pe marginea acestuia.
Cu bine,
Ruxandra
Casa cu storuri galbene este FASCINANTA! Am citit-o in urma cu 9 ani, in vremea studentiei. Eram mai constiincioasa si imi ingrijeam mai mult sufletul… Acum am grija de rate, copii si… sarcinile de serviciu. Dincolo de paranteza… patrata, din pacate nu am citit Casa roz a comunismului. O idee buna, sa o caut prin IAsi.
Cu drag,
o fosta studenta,
Carmen
@ Dragă Carmen, bine ai venit pe blog şi mulţumesc mult pentru cuvintele bune faţă de o carte semnată de mine. Mă bucur să aflu că ai familie, că te îngrijeşti de ea – e parte tot din suflet, crede-mă. Te înţeleg cu serviciul care nu-ţi lasă prea mult timp şi pentru altceva. Eu aş renunţa oricînd la al meu, dacă aş avea din ce trăi. Dar din scris nu se poate trăi, nici aici, nici (prea bine) în altă parte.
Nu are rost să cauţi „Cartea roz…” în librării, nu mai este de ani buni. Dar, dacă te interesează, ne putem vedea să ţi-o împrumut. Te îmbrăţişez cu drag,
mariana
PS1 Mă bucur şi că nu te-am supărat cu ceva fundamental la vreun seminar de la Jurnalistica univ. Cuza, dovadă stînd faptul că ne salutăm acum cu căldură! 🙂 Şi se vede treaba că nu le-am supărat fundamental nici pe cîteva colege ale tale, cum ar fi Violeta Cincu (draga de ea, şi-a bătut capul să facă loc şi unui poet – de nici un folos nimănui, se pare, azi mai mult ca oricînd! – în spaţiul de la postul de radio local la care e red.-şef, invitîndu-mă de cîteva ori), Maria Boghian sau Silvia Craus, şi nici pe cîţiva dintre foştii tăi colegi, Răzvan Chiruţă şi Sandi Leontieş (care mi-au cerut prietenia pe facebook). Tuturor, cu ocazia asta, calde salutări şi urări de mult noroc în viaţă!
PS2 Am căutat pe google şi am aflat că ai făcut studii şi în străinătate şi că acum lucrezi la TVR Iaşi. Felicitări!
Draga Mariana,
Sunt Valentina din Macaresti. Nu mai conteaza numele de familie. De fapt, nu stiu nici daca numele meu iti spune ceva. Cert este ca te stiu de cand eram in scoala generala, pe cind mergeam la olimpiade la Prisacani. Nu mai stiu cum, dar stiu ca am avut ocazia sa te cunosc cind eram la liceu. Eu am absolvit Liceul de informatica. Era 15 septembrie si am petrecut cam o jumatate de zi impreuna cu tine si cu inca o fata.De fapt acea fata te cunostea de la fratele ei(Eugen) care era indragostit de tine.
Mi-amintesc ca ne-am plimbat pe strazi si apoi tu ai spus ca vrei sa ne arati ceva frumos si ne-am urcat pe blocul turn din Piata Unirii, cel la al carui parter era libraria”Eminescu”, si ne-ai aratat Iasul de sus. Apoi , imi mai amintesc, ca ne-am cumparat toate trei balerine visinii.
Ne-am mai intalnit apoi la mare peste citiva ani. Eram studenta in anul 1 si eram la Navodari cu sora mea mai mica.Tu erai cu un baiat blond. Am mers pe jos impreuna, pe plaja, de la Navodari la Mamaia.
Acum eu locuiesc in Bacau. Am citit , si am fost incantata, de citeva din cartile tale. Am tot imprumutat „Casa cu storuri galbene” pina am ramas fara ea.
Mi-ar fi placut sa te intalnesc cind am mai fost in Iasi, dar nu am avut curaj sa te caut. Am mai aflat despre tine, firesc de pe internet si de la niste persoane care te-au intalnit in ultima vreme. Nu stiu daca sa le numesc cunostinte comune. Este vorba de Petru Cimpoesu si Bogdan Hanu.
Oricum , sunt mindra ca te-am cunoscut!
Iti doresc numai bine!
@ Bine, Valentina, şi abia acum îmi spui că un băiat era îndrăgostit de mine? 🙂
O să-ţi scriu pe mail, ca să luăm legătura. Să vorbim şi despre balerinii vişinii (de care nu-mi amintesc), şi despre satul tău natal care e şi satul bunicilor mei dinspre mamă. Te asigur că nu ai prea multe motive nici să fii mîndră de mine, nici să nu ai curajul să ne întîlnim!
Te îmbrăţişez!
Mi-a raspuns!Mi-a raspuns!Ce politicoasa este!
Si eu care nu am diacritice pe tastatura si am mai si scrintit-o cu balerinii, spunindu-le balerine! Oare isi inchipuie ca am inventat chestia cu balerinii? Mi-ar fi placut sa-mi vina asa o idee, dar din pacate , e pe bune.
Cica sa vorbim despre satul meu natal;oare isi imagineaza ca n-am putea vorbi si despre literatura? Nu . Mai bine vorbim de adevarate-lea pentru ca in scris ma cenzurez prea mult si sunt complexata ca nu prea ma descurc cu virgulele, Se vede, nu?
Nu-i nimic ca nu-si aminteste de mine, poate ca daca o sa ne vedem, cine stie?
Oricum , sunt bucuroasa ca mi-a raspuns!
O, Valentina! Nu am răspuns din politeţe, ci pentru că m-a bucurat mesajul tău! Nu mi-am închipuit că ai inventat balerinii, pur şi simplu nu-mi amintesc de ei! Fie, vorbim şi despre literatură, deşi poveştile adevărate mă atrag şi mă interesează, mai ales cînd le aflu de la unii cu care am ceva în comun!
AVIZ
PE ACEASTĂ CALE LANSĂM INVITAȚIA DE-A VĂ INCLUDE CU TOATĂ ARDOAREA LA REALIZAREA ULTIMEI ETAPE A DICŢIONARULUI SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DE PRETUTINDENI ŞI A ANTOLOGIEI POEZIEI ROMÂNEŞTI ÎN MILENIULTREI, PROIECTE COORDONATE DE ACAD.MIHAI CIMPOI.
ÎN ACEST CAZ VĂ SOLICITĂM UN CV, O FOTOGRAFIE, PENTRU POEŢI+7 POEME ŞI O ADRESĂ POŞTALĂ (ORAŞ, STRADĂ, AP. ETC), INCLUSIV DE E-MAIL.
CU ALEASĂ PREȚUIRE,
TRAIAN VASILCĂU(TRAIANUS),
DIRECTOR GENERAL PROIECTE LITERARE,
SOCIETATEA CULTURALĂ ” PASĂREA PHOENIX”,
CHIŞINĂU
email: societateaphoenix1@gmail.com
Data limită- 13 septembrie 2013