Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘scriitoare’ Category

Îngeri

La inceput, pentru mine ingerii erau asa cum ii vedeam la biserica din sat: goi, cu obrajii dolofani luminati de cirliontii blonzi ai parului mai mult decit de aureola si cu tot trupul numai valurele de carne alba si roz. Aparitiile acestea incintatoare fie cintau la o mica trimbita, fie zburau prin aer in jurul Fecioarei cu ghirlande de flori in mina, fie atingeau cu un deget scutecele Fiului divin, uitindu-se pe furis la Mama, ca sa se asigure ca nu e rost de vreo chelfaneala pentru indrazneala lor. Dar, cu toata asemanarea ingerilor cu pruncii pamintesti, ei imi pareau abstracti, traind adica in ceruri intangibile si neavind nici o treaba cu niste pirliti ca mine si ca aia din satul meu!

Nu stiu de la cine si cum am aflat apoi ca fiecare om are un inger al sau, care il insoteste si-l pazeste, cam cum pazeam noi vacile cu care ne duceam la pascut. Mai mult ca sigur mama mi-a spus vestea cu pricina, dar e posibil s-o fi facut si sora ei, la care imi petreceam adesea verile si care avea o Biblie, lucru rar prin casele cunoscutilor mei – niste pirliti, dupa cum v-am spus. Cind am auzit una ca asta, am tras concluzia ca e repartizat unul si pe linga mine. L-am luat repejor in custodie si l-am botezat Daniel.

Daniel avea virsta mea, musai virsta mea, adica nu era prunc. Fara sa vreau, pe nesimtite, m-am sustras astfel de la doxa comuna. Dar nu am inregistrat disidenta asta ca pe o revolutie, nu m-am intrebat de ce ingerii erau pictati pe murii bisericii numai ca prunci, in timp ce Daniel era de-o seama cu mine – el era ingerul meu si il vedeam cum voiam eu! Nu credeam neaparat ca purta, ca si mine, pantaloni scurti de doc si bluza albita de soare (de rochita de stamba nu putea fi vorba, ingerul meu era baiat suta la suta, fiindca nu auzisem la nimeni cuvintul „ingerita”), dar sigur eram de-o seama, deci puteam fi buni tovarasi. Era prezent mereu in gradina, in vacanta de vara. Poate nu stiti, dar si el iubea total si anotimpul asta, si gradina mea: aproape numai atunci si acolo venea sa se joace cu mine. Iarna nu stiu unde se pitea, insa multe ginduri nu-mi faceam pe seama unei asemenea absente. De ce nu-mi faceam? Nu stiu, dar sint posibile doua explicatii: fie aveam dosita in pliurile creierului o urma de scepticism ca ingerii chiar ar fi existat, fie numai soarele, minunea anotimpurilor solare si, mai ales, vacantele lungi ii dadeau consistenta: trebuia si eu sa ma joc cu cineva – cind nu aveam cu cine, trebuia si eu sa fiu aparata sau razbunata de cineva, mai ales cind mirosea a cafteala cu frate-meu sau cu cine stie ce mici diavoli ascunsi prin gradina…!

Nu asta era cel mai potrivit rol pentru Daniel?

Imaginea ingerului ca prunc am revazut-o, mai tirziu, in alte biserici si catedrale, in puzderie de albume de arta, in carti. Treaba lor! Ingerul meu crescuse o data cu mine. Acum imi e clar ca asa gindeam: cel putin Daniel crestea in virsta o data cu mine. Am dat din cap cu hotarire, asta insemnind „Sint de acord!”, cind am gasit prin facultate, la Marquez, un inger batrin. Si sa va spun de ce credeam ca numai asa, si cu nici un chip altfel, puteau sta lucrurile: altminteri cum ar fi putut un inger-copil sa inteleaga dramele unui om-adolescent sau ale unui om-matur? Doar se spunea mereu despre copii: „eh, ce minte au ei?” Ce minte puteau sa aiba, deci, si ingerii-copii? Nu din cauza asta, fiindca ingerii lor nu puteau sa-i inteleaga, erau oamenii atit de nefericiti? Ba da! Ei, si atunci? Atunci, ingerul care mi se repartizase trebuia sa fie de virsta mea. Insa, dilema: nefericirea nu ma prea ocolea nici pe mine. Era clar ca ingerul meu raminea mai curind o abstractiune…

De un timp, cred cu tarie ca ingerii nu sint o abstractiune, ca ei chiar exista. Eu cred in ingeri. Dar, sa ne intelegem, nu in cei imortalizati in atitea picturi, laice sau religioase, ori in alt fel de opere – cu chipuri dolofane de prunci si aripi albe -, ci in cei deghizati in oameni: copii, tineri sau batrini, femei sau barbati, uriti sau frumosi, plini de doxa ori foarte simpli, bogati sau saraci, bolnavi sau sanatosi, ba chiar si cinstiti sau impostori, nu are importanta! Si cred fiindca i-am vazut cu ochii mei si fiindca nu pot altfel sa-mi explic cum de-am reusit sa depasesc unele momente ale vietii care mi se pareau de nedepasit: ei, cu siguranta, ei au fost cei care m-au luat de mina si m-au scos la lumina! „Ei”? Deci eu am mai multi ingeri? Sau e unul si acelasi, aparind cind mi-e foarte greu, mereu sub alta infatisare? Nu stiu. Si nici nu ma intereseaza. Bine ca exista. Mai devreme sau mai tirziu, voi scrie o carte despre ingerii mei. Nu de alta, dar trebuie sa afle ca i-am recunoscut.

Read Full Post »

Nu am acceptat niciodată ideea că mama mea e muritoare. Acum, cînd a murit, mi-a devenit cum nu se poate mai clar că nu doar în copilărie, ci tot timpul cît am trăit amîndouă în aceeaşi lume sublunară, eu nu am văzut în ea un om de rînd. Adică nu am admis că durerea poate s-o doară ca şi pe mine, că frigul poate s-o înfrigureze asemenea mie ori că spaima o poate înspăimînta întocmai ca pe mine. Nu, nu am fost niciodată stăpînită de gîndul că ar putea fi din aceeaşi carne şi din acelaşi sînge cu mine, copilul său. „Ştiam” că există Dumnezeul cel mare, pe care mama îl pomenea uneori, dar pentru mine ea era Dumnezeu. Şi cine a mai văzut un dumnezeu obosit, bolnav sau înfricoşat?

Uneori, se întîmpla cîte o după-amiază de duminică. Vara. Vară uscată, fierbinte. Prin grădini sau pe drum, nici ţipenie de om, nici un zgomot. Salcîmii din jurul casei şi plopii nu mai foşneau, aerul încremenea în văzduh în valuri de teracotă aurie, porumbeii sălbatici, toropiţi de căldură, tăceau prin frunziş. Sau poate muriseră! Dacă atunci se întîmpla ca mama să aţipească, mă cuprindea un de neînţeles sentiment de singurătate şi teamă: sîngele îşi pierdea vibraţia, ziua se umplea de lipsă de rost, mă simţeam ameninţată ca de moarte. Cu o iubire plină de cruzime, făceam zgomot să se trezească. Şi, dacă nu reuşeam, o strigam, îi treceam mîinile peste faţă, îi ridicam pleoapele pînă ce, biata, se întorcea la mine: cînd ochii ei albaştri se deschideau, privindu-mă cu infinită dulceaţă, sîngele revenea în inima lumii…

***

Că lucra în grădină sau în casă ori cosea la maşina noastră Singer, nu mai termina de recitat poezii, de cîntat sau de spus tot felul de istorii. Îmi povestea cîte şi mai cîte: despre fraţii ei morţi pe Frontul de est – şi plîngea; despre anii copilăriei ei nenorocite – şi suspina; lăcrima pentru boala vreunui copil din vecini; pentru basarabenii deportaţi în Siberia; pentru evreii purtaţi în vagoanele de tren ferecate, prin căldura sufocantă a verii; pentru înfometaţii din lumea largă; pentru cerşetorii şi nefericiţii de pe stradă; pentru părinţii ei, că erau bătrîni şi neputincioşi; pentru tata, că era la Iaşi, „prin străini”; pentru sora ei, rămasă văduvă de război la douăzeci şi şase de ani cu doi copii mici; pentru boii şi oile şi pămînturile noastre luate cu japca de comunişti; pentru noi, plozii, că nu avea cu ce să ne îmbrace şi să ne poarte cum şi-ar fi dorit…

Îmi povestea şi viaţa lui Iisus. Dar istoria asta o spunea cu o aşa participare emoţională, încît eram sigură că Iisus a fost cineva pe care ea l-a cunoscut nesmintit mai demult. Poate era un prieten din copilărie (şi eu îi şi vedeam mergînd amîndoi cu vaca la păscut!), un consătean ori chiar o rudă iubită.

Cînd ajungea la refugiul în Egipet al Fecioarei cu pruncul, mama plîngea chinuit, retrăind probabil refugiul propriei familii din faţa frontului, din cauza căruia şi-au părăsit casa şi agoniseala de-o viaţă în voia sorţii. Iar cînd înşira, suspinînd, patimile lui Iisus, ceva-ceva mă făcea să cred că simţea şi gustul de oţet al vremurilor care a legat-o de pămîntul strămoşesc, privînd-o de bucuriile învăţăturii; simţea şi suliţele înfipte de război în coasta familiei ei, dar şi durerea răstignirii pe crucea sărăciei de către comuniştii care i-au deposedat – pe ea, şi pe tata, şi pe ceilalţi ca ei – de toate bunurile şi de toate drepturile…

Îmi plăcea s-o ascult, dar nu-mi plăcea să plîngă. Fiindcă atunci simţeam o mare povară pe inimă: Dumnezeu apăsa cu toată greutatea lui pe inima mea. Eu trebuia să-l car pe umerii mei! Astfel că mai totdeauna eram pusă în faţa unei alegeri dureroase: să-l las să-mi povestească, dar să-l aud plîngînd, să nu-l mai aud plîngînd, dar să renunţ la poveştile lui. De cele mai multe ori, alegeam povestitul, mai ales că şi Dumnezeul meu abia aştepta s-o facă pentru mine.

Cînd eram foarte mică, dacă îi simţeam lacrimile în gît, plîngeam şi eu cot la cot cu el, că, de ne-ar fi văzut cineva, s-ar fi crucit. Ceva mai tîrziu, ca să mă apăr de lacrimile lui, fie îl rugam să tacă, fie îi porunceam furioasă: ”Nu mai plînge! NU MAI PLÎNGE!”

***

La plecarea la Iaşi, la liceu, m-am eliberat oarecum de mama, de durerile ei. Mi-am rupt cordonul ombilical cu dinţii. Au rămas să-l poarte pe Dumnezeu pe umerii lor sora, revenită ca învăţătoare în sat, şi, mai tîrziu, tata, întors şi el acasă, pensionat din cauza unui accident. Dar oare şi ei gîndeau ca mine? Oare şi ei vedeau în mama un dumnezeu? Asta n-o ştiam. Dar nici n-o credeam. Şi eram liniştită.

Din fericire, cît am fost împreună zi de zi, ea n-a zăcut niciodată la pat, răcelile obişnuite ducîndu-le pe picioare. Şi după ce am plecat, tot pe picioare a dus bolile care o încercau. De la un timp – era deja înaintată în vîrstă – a dat semne că nu mai voia să trăiască: nu mai avea grijă de ea, iar asta îl supăra pe tata şi o scotea din minţi pe sora mai mare, care fulgera plină de obidă… Cînd am aflat, în capul meu a mijit bănuiala că, şi pentru ei, mama tot rolul lui Dumnezeu trebuia să-l joace, fiindcă, iată, nici ei doi nu-i îngăduiau să fie ce era: un biet om, adică…

Cu cîţiva ani înaintea de a muri – eram în sat –, s-a simţit rău şi s-a dus să se culce. În plină zi! În timpul săptămînii! Nemaipomenit! De necrezut! Toţi ne foiam încolo şi-ncoace pe lîngă odaia ei, aşteptînd să se scoale, speriaţi şi nervoşi că e bolnavă, uimiţi că îi trebuie pentru a învia mai mult de o oră, două! Atunci mi-a fost aproape clar : da, şi pentru sora şi tatăl meu mama tot Dumnezeu era. Înspăimîntător!

Cu puţin înainte de sfîrşitul ei, pe care nu l-am presimţit, am dus-o la spital pentru un banal control la ochi şi ea a căzut acolo, lovită de un atac cerebral: vai mie, Dumnezeu venise la mine să moară, mă alesese pe mine să-i văd chinul cumplit pe care nici măcar nu-l putea povesti, să-i port trupul inert pe umeri! Şi eu, doborîtă de groază, dar şi de o urmă de resentiment („deci e muritor, m-a înşelat!”), a trebuit să găsesc energie să-l car pas cu pas timp de două săptămîni către tărîmul morţii izbăvitoare. Am internat-o, sunînd în sat în fiecare zi ca să-i ţin la curent pe tata şi soră-mea cu evoluţia bolii. De fiecare dată, tata, surd la vorbele mele, o ţinea una şi bună: „spune-i mamei să vină acasă!” „Nu mai poate veni, tată, nu mai mănîncă, nu mai vorbeşte, e în comă!” răspundeam. Dar el nu putea crede: „spune-i mamei să vină acasă!”. „E gata, tată, mama noastră, nu înţelegi?” l-am repezit într-o zi, orbită de furie. „Chiar dom’le, chiar? Şi cum adică, nu se mai face bine!? NU SE MAI FACE BINE???” , m-a întrebat tata, şocat.

Putea fi mai clar de atît? Nu, nu putea fi: deci nici el nu credea că e muritoare, or el nu era „copil”!

Post factum, m-am culpabilizat de multe ori pentru viziunea asta, în fond plină de o cruzime inocentă, asupra mamei. Însă, cînd am aflat proverbul evreiesc, de o rară frumuseţe: „Pentru că Dumnezeu nu putea fi peste tot, el a inventat-o pe mama”, m-am gîndit că e un lucru pe care-l trăiesc poate toţi. Aproape o fatalitate, deci. Şi m-am resemnat.

Read Full Post »