Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 5 iulie 2018

Românul imparţial

Rezistent la intemperii, la mişcările tectonice, la schimbările de statut personal, chiar şi la revoluţii, românul imparţial e o specie eternă şi ubicuă. Bătrîn sau tînăr, femeie ori bărbat, e tenace ca muşeţelul şi puţin mofturos ca salcîmul: are nevoie numai de o comunitate, cît de mică, pentru a se manifesta, că interese private – slavă Domnului, oricînd şi oricîte! Om politic ori miner, profesor ori taximetrist, artist ori jandarm, dresor de lei ori croitoreasă, adoră jocul dublu sau, mai plastic spus, jucatul la două şi chiar la mai multe capete. E cel care se face fără fasoane frate cu dracul, dar, preocupat de imaginea şi de onoarea proprie, în particular se va grăbi întotdeauna să te asigure că dracul e cam prost!

Pe vremea comuniştilor, românul imparţial reuşea performanţa să fie mare nomenclaturist PCR şi, în acelaşi timp, susţinător asiduu şi prieten la cataramă cu spiritele nonconformiste. Să fie dizident, dar să se bucure de tiraje de masă ori să se plimbe liber prin toată lumea, cînd ieşirile peste hotare erau interzise. Să fie „persoană de sprijin” a regimului, cultivînd totodată idei şi valori capitaliste şi prieteni din rîndurile contestatarilor regimului.
În vremurile postrevoluţionare, el e un trimestru de stînga, un altul de dreapta, la final de centru, ciclul putîndu-se relua. E vehement anticomunist şi antisecurist, dar şi prieten şi susţinător al fiilor comuniştilor ori securiştilor înfipţi în poziţii din care pot veni tot felul de binefaceri. Este împotriva naţionalismelor, însă la o adică, dacă dă bine, o face pe patriotul-mai-catolic-decît-papa.
Spune în stînga şi-n dreapta că noul roman al lui icsulescu e foarte prost, totuşi primeşte să-l lanseze, lansarea fiind un eveniment la care de regulă se vorbeşte numai de bine! Umblă din protocol în protocol, dar îi vestejeşte neobosit pe parveniţii care umblă din protocol în protocol! Îl apreciază pe igreculescu în cel mai înalt grad, totuşi, dacă nimereşte în aceeaşi încăpere cu detractorii acestuia, nu suflă o vorbă în apărarea lui. Acceptă că zetulescu e un ticălos, însă nu-l contrazice niciodată, bea liniştit în compania lui şi chiar pune umărul să-i sporească bunăstarea. Rîde de cei care primesc panglici şi „cocoraţii” de la Preşedinte, dar, cînd i se conferă şi lui, îşi ia nevasta de braţ şi, „La Cotroceni, birjar!”. Se consideră făcînd parte din elita culturală, totuşi îi cauţionează din greu, prin prezenţa cot la cot la tot felul de manifestări, pe impostorii culturali. E vizibil un român imparţial, dar tună şi fulgeră la sindrofii împotriva românului imparţial…

Nu mai are importanţă dacă imparţialitatea aceasta e conştientă – semn de cinism ori de oportunism feroce –, sau neconştientă – semn de prostie ori detracare. Important e faptul că nu are moarte, că la noi există în proporţii uriaşe, pînă la a deveni aproape trăsătură specifică, criticată enorm de toţi, dar fără rezultat. Ce să faci, imparţialul nostru nu suportă să fie dintr-o bucată, adică să spună ce gîndeşte şi să facă, fie şi în parte, ceea ce spune: o asemenea atitudine e pentru el un semn de lipsă de diplomaţie (în cel mai bun caz) sau de imaturitate şi primitivism (în cel mai rău caz). A fi din două sau trei bucăţi – adică a zice una, a gîndi alta şi a face cu totul alta – e însă, nu-i aşa?, semn de inteligenţă, de putere de adaptare, de distincţie şi fineţe chiar. Fiindcă, vezi bine, omul e o fiinţă superioară, care are acces la limbaj, iar limbajul i „s-a dat” doar pentru a ascunde adevărul! În plus, omul e o fiinţă socială, or numai proştii pot crede că sinceritatea şi francheţea te ajută „acolo unde minciuna, compromisul şi duplicitatea fac legea”.
Şi mai cine?

(din vol. omonim, 2011)

Read Full Post »