Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2016

Părinţii mei s-au născut imediat după terminarea primului război mondial, trăind pe viu o istorie nemiloasă, care le-a frînt vieţile şi caricat destinele. Reformele monetare, inflaţia, alt măcel mondial, foametea, epidemiile, refugiul, ocupaţia străină, colectivizarea forţată, comunismul, descolectivizarea au fost actele spectacolului absurd în care i-a distribuit Dumnezeu.

Ca şi alte milioane de ţărani din România cu ceva pămînt, ai mei au fost ţinuţi la vatră de părinţii lor, pe post de mînă de lucru. O dată terminate cele patru clase primare, au spus, cu inima sîngerîndă, adio învăţăturii, trudind pe ogorul care măcar promitea să le garanteze un trai independent şi îmbelşugat. Dar n-a fost să fie aşa. Colectivizarea i-a jefuit de pămînt, astfel că ei s-au trezit în afara istoriei: adică şi fără carte, şi fără îndestularea la care îi îndreptăţeau moştenirea legală şi munca de animal de povară. Întîmplarea îmi pare cu atît mai tragică şi mai revoltătoare, cu cît ai mei au fost dăruiţi cu o minte iute. Frustrarea enormă, de-o viaţă, că li s-a furat „lumina” nu a fost compensată decît de respectul aproape mistic pentru litera cărţii şi pentru oamenii de carte. Iar cel care întruchipa în mintea lor, la superlativ, atributul de om al cărţii era Eminescu. Luceafărul, fără doar şi poate. Adică semnul Răsăritului, punctul cardinal unde, pentru cei care se închină numai cu faţa spre Răsărit, sălăşluieşte însuşi Dumnezeu. Dar Eminescu era nu doar simbolul Cărţii, ci şi al acelor lucruri mirabile şi unice din viaţa fiecărui om: copilăria, pe care ai mei au avut-o tristă; tinereţea, pe care au avut-o mizeră; iubirea, pe care au avut-o amară; viitorul, pe care nu l-au avut niciodată.

Copilăria mea şi a fraţilor mei a fost profund marcată de cultul părinţilor pentru carte şi pentru „poetul nepereche”. Eminescu era prezent în casa noastră în toate zilele, prin poeziile cantabile şi armonioase, recitate sau cîntate de maică-mea în timp ce trebăluia. „Ce te legeni…”, „Codrule, codruţule”, „O, mamă, dulce mamă”, „Somnoroase păsărele”, „Şi dacă…”, „Freamăt de codru”, „Pe lîngă plopii fără soţ”, „Mai am un singur dor”, „Sara pe deal”, „La mijloc de codru”, „Luceafărul” făceau casă bună cu istorii din Biblie, cu ghicitori, eresuri. În ciuda acestui lucru, Eminescu rămînea pentru noi, copiii, un nume dintr-o carte, în timp ce pentru „bătrîni” el însemna pur şi simplu un semn din însăşi cartea vieţii lor: cînd se simţeau mai copleşiţi, mai nimiciţi de greutăţi, dădeau repede filele zilei, pînă îl regăseau pe tînărul romantic, şi privirea li se încălzea: prin poeziile lui, se detaşau de pămîntul negru şi se ridicau în lumină. Deveneau adică, şi ei, oameni!

Un proverb evreiesc care îmi place mult spune: „Cum Dumnezeu nu poate fi peste tot, El a inventat-o pe mama”. Şi e adevărat. Doar că mamele mor într-o zi. Cînd i s-a întîmplat şi mamei teribilul eveniment, m-am gîndit intens la viaţa ei ruinată de blestemata istorie românească. Şi m-am mai gîndit – nu se putea altfel – la cultul ei pentru poezie. Astfel că mi s-a părut absolut normal ca poezia s-o însoţească în clipele din urmă: în timp ce ea stătea liniştită printre candelele şi lumînările aprinse, noi, speriaţi şi naivi, i-am citit la căpătîi, alături de rugăciuni, şi „Ce te legeni…”, şi „Codrule, codruţule”, şi „Sara pe deal”, şi „Somnoroase păsărele”, şi „O, mamă, dulce mamă”. De parcă am fi vrut să îmblînzim maiestuozitatea misterului absolut încrustat pe faţa ei. Sau poate ca să fim mai siguri că va ajunge printre cei drepţi.

Din volumul “Românul imparţial”, ed. Dacia XXI, 2011

 

Read Full Post »

 

„Mercurea trecută a fost la Prefect o discuţie de pensia lui Mihai şi mai mulţi profesori, mai cu seamă d-nu Săvinescu, a zis că destui ani de sănătate au avut Mihai ca să’ şi facă avere, dar nu acum de pe spetele lor să aibă pensie. Aşa în cît Prefectul s’ a înfuriet, zicăndu’ i că are să pue pe toţi belferii la respect, dacă nu înţeleg ce însemnează Eminescu pentru cultura română.”

Dintr-o scrisoare a Henriettei Eminescu către Cornelia Emilian, Botoşani, sept. 1887

Numele şi opera lui Eminescu nu erau convingătoare în faţa nu ştiu căror consilieri locali sau parlamentari din vremea aceea, pentru obtinerea unei amărîte de pensii. Acum, “mari” oameni de stat, deveniţi puşcăriaşi de lux – scriu “opere ştiinţifice” în puşcării, sub pulpana unor ticăloşi cu grade universitare sau cu potcap! –, îşi votează prin colegi pensii colosale.

Read Full Post »

Daniel Cristea-Enache alege pentru topul său 3, printre care şi a mea:

“Începînd cu poezia, trebuie să fac observaţia că a fost un an fast pentru genul liric, autori din mai multe generaţii venind cu titluri noi sau cu reeditări şi antologii semnificative. Între ei, o autoare, Mariana Codruţ, prezenţă discretă în agitata lume literară autohtonă, a publicat un volum remarcabil la Editura Paralela 45. Intitulat ’hiatus’ şi scris aşa, cu literă mică, el pune în convergenţă talentul şi imaginaţia poetei cu un mod subtil de a scrie, în sensul autenticităţii elaborate şi al simplităţii rafinate. Versurile Marianei Codruţ atestă o conştiinţă poetică şi, dacă termenul nu deranjează, una etică.”

http://adevarul.ro/cultura/carti/trei-carti-1_568fafeb37115986c644e6e5/index.html

Read Full Post »

La noi,

nu doar adolescenţii aduc un hormonal prinos poeziei sau cei mai copticei care, au-n-au treabă, compun din dorul de a-şi vedea numele adunat pe-o carte. Ci şi oameni ajunşi la vîrste aşezate bine: văzînd ei că amicii lor Mimo Tot şi Fără Ghilimică au luat premiul USR şi premiul Academiei, îşi spun: ăăă, păi aşa pot scrie şi eu! Şi încep fără preget să verseze: „Muguri de suflet me-au crescut pe nară / şi eu nu voi să le dau afară.”

Read Full Post »

« Newer Posts