Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 20 martie 2015

Sînt multe personaje feminine din literatură care mi-au atras atenţia de-a lungul timpului. Iată succint, într-o ordine absolut întîmplătoare, doar cîteva de care îmi amintesc acum cînd scriu: Agrambelli (numai numele i-l mai ştiu, nimic altceva!) şi Olguţa; Şeherezada şi Alice cea plină de imaginaţie, dar care, deşi e doar o fetiţă, nu-i de acord ca sentinţa să fie dată înaintea verdictului; Smaranda – bătăioasa mamă a lui Creangă; naratoarele anxioase şi cu tendinţe suicidare create de Plath („Clopotul de sticlă”) ori Bachmann („Malina”); fetiţa din dramaticul roman autobiografic al Aglajei Veteranyi, „De ce fierbe copilul în mămăligă”; multe „eroine” din marea literatura rusă; mama şi bunica naratorului din „A la recherche du temps perdu”, două doamne autentice; foarte simpatică îmi e… floarea Micului Prinţ, care din mîndrie, vrînd să-şi ascundă lacrimile şi dragostea faţă de băieţel, umblă cu tot felul de tertipuri, el reproşîndu-şi în final, plin de remuşcări, că a judecat-o după vorbele vanitoase şi sucite, nu după fapte. O menţiune aparte merită, în tabloul meu de valori, tragica Antigonă, cea care are curajul să înfrunte legea lui Creon, riscîndu-şi viaţa ca să îngroape după cum cer iubirea şi cutuma trupul fratelui său, abandonat în voia fiarelor şi a păsărilor cerului la porunca tiranului.

Şi iată şi alte cîteva personaje care îmi sînt dragi:
– la vremea cînd şcoala mi le-a scos la iveală, Fefeleaga, Mara şi Vitoria Lipan m-au impresionat. Nu sînt sigură că atunci mi-am pus problema de ce, dar acum, deşi nu le-am mai recitit poveştile de-un car de vreme, cred că am găsit motivul – toate seamănă cu trei femei brave, însă cu inimi calde şi deştepte, din viaţa mea: mama, o soră a ei (nana Iustina) şi mătuşa Maria (cumnata tatei). Dacă aş încerca să le prind într-un desen, el ar arăta cam aşa: o făptură destul de firavă ţinînd pe umeri o casă de ţară, cu grădină şi acareturi cu tot, prin care mişună copii, păsări, animale domestice. Mă rog, din desenul cu nana ar lipsi cu desăvîrşire bărbatul: a fost dat dispărut în cel de-al doilea război mondial, iar ea, care avea la aflarea veştii 26 de ani, un copil mic agăţat de poale şi altul în pîntec, l-a aşteptat pînă la adînci bătrîneţi;
– facultatea n-a reuşit să-mi trezească vreun interes aparte pentru Proust. Sau poate vîrsta a fost cauza, nu mai are importanţă. Cert e că m-am apropiat cu adevărat de marele prozator abia acum cîţiva ani. Dar nu citind studii ori eseuri savante, ci amintirile Célestei Albaret, menajera-confidentă a scriitorului din ultimii săi 8 ani de viaţă. Bunul-simţ şi eleganţa naturală a acestei femei fără carte m-au convins: cînd, ulterior, mi-am făcut rost de opera proustiană şi de tot felul de biografii şi articole, am amînat pentru altă dată lectura biografiei datorate lui George Painter, fiindcă Céleste a contestat adevărul unor lucruri spuse de el despre „monsieur Proust”!;
– Felicité, personajul lui Flaubert, m-a cucerit definitiv cînd am citit nuvela „Un coeur simple” (o capodoperă). E slujnica devotată şi nobilă care, tîrziu – cînd capătă puţină educaţie religioasă o dată cu progeniturile stăpînilor –, nu poate înţelege cum de oamenii au fost în stare să-l răstignească pe Iisus: doar îi iubea pe copii şi pe cei săraci, vindeca orbii etc.!
Toate aceste femei, inclusiv cele din familia mea, menţionate mai sus, erau capabile de orice sacrificiu, din milă şi iubire. Li se potriveşte cu asupra de măsură epitetul lui Flaubert, „coeur(s) simple(s)”. Prin urmare, chiar dacă au o condiţie socială modestă, la ele nu e vorba de simplitatea din expresia „un om simplu”, care consacră în limba română ideea de om needucat, grosolan, chiar prost, ci de inocenţa, puritatea copiilor, cei neatinşi de calcule şi de cinisme (motiv pentru care şi sînt iubiţi de Iisus – un personaj extraordinar de interesant pentru mine, ca şi Socrate).
*
Îmi trezeşte multă simpatie şi mult respect viaţa spirituală a celor care au de luptat zi de zi cu lipsuri de toate felurile, în timp ce-l caută şi-l găsesc la un mod stîngaci pe Dumnezeu – precum biata Felicité, care ajunge la finalul unei existenţe chinuite să-l cam confunde pe sfîntul duh cu papagalul ei împăiat! Şi mă întreb aşa, ca simplu exerciţiu: dacă uriaşul prozator Tolstoi n-ar fi fost bogat, cum ar fi arătat oare lupta lui, atît de dramatică, pentru desăvîrşirea proprie şi împotriva a tot ce-l separă de Dumnezeu? („Mă lupt cu ispitele mîndriei, orgoliului, iubirii de arginţi, răzbunării; mă lupt cu prejudecăţile dorinţei de putere, statului, teologiei, ştiinţei”, în vol. „Despre Dumnezeu şi om. Din jurnalul ultimilor ani”, Humanitas, 2006, p. 97.)

(răspuns la ancheta iniţiată de Eli Bădică pe Bookaholic, despre personajele livreşti feminine preferate)

Read Full Post »