Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 24 decembrie 2014

O prietenă mi-a povestit cîndva, în preajma sărbătorilor de iarnă, că i-a dezvăluit copilei sale din clasa I, inteligentă şi iscoditoare pînă (şi) la Dumnezeu, inexistenţa lui moş Crăciun. Fireşte, mama i-a cerut ca vestea asta să rămînă numai pentru ea. Fetiţa însă a înţeles după cum a tăiat-o capul păstrarea secretului şi, o dată ajunsă la şcoală, l-a spus şi prietenelor, dar… la ureche. Cînd învăţătoarea a intrat în clasă, fetiţele plîngeau, triste că Moşul nu există. M-am întristat şi eu auzind mica întîmplare, ca ori de cîte ori aud că e ruinat unul din miturile copilăriei. Or, mie moş Crăciun mi s-a părut întotdeauna unul din cele mai frumoase şi mai misterioase mituri ale vîrstei de aur.

Din fericire, sau poate spre ruşinea mea, eu am crezut în Moş pînă pe la 10 ani. Mai multe sînt motivele pentru care credinţa mea în el a atins asemenea vîrstă matusalemică, astăzi probabil de neconceput. Mai întîi pentru că, fiind copil de ţărani ruinaţi de colectivizare, am crescut fără televizor. N-am văzut pe ecran, cum văd puştii şi puştoaicele de azi, concursuri pentru ocuparea… funcţiei de moş Crăciun! N-am văzut Crăciuni ciupind fetele ori Crăciuniţe ridicîndu-şi provocator jupele roşii în dansuri erotice. Şi n-am văzut nici Moşi pe toate drumurile, prin magazine, prin pieţe, hăulind cu bărbile lor false şi mobilurile la brîu. Nu e un paradox: cu cît moş Crăciun e mai „uman”, mai la îndemînă, cu atît şansele lui de-a exista se împuţinează mai tare. Şi cu cît e mai scump la vedere, cu atît şansele lui la viaţă cresc. Parafrazîndu-l pe Eminescu, moş Crăciun „era pe cînd nu s-a zărit/ azi îl vedem şi nu e”.

Un alt motiv pentru care am crezut pînă tîrziu în Moş a fost că mama a păzit cu străşnicie mitul, făcînd apel la multă viclenie. Noaptea de Ajun era pentru mine una miraculoasă: nu atît prin atmosfera de tihnă caldă şi dulce creată de stăpîna casei, ori prin mirosurile mîncărurilor minunate care ne istoveau nările după zilele de post, cîte om fi ţinut noi, plozii; nici prin sunetul daurit al colindelor, în satul meu necolindîndu-se pe vremuri; nici chiar prin darurile modeste puse sub pernă, iar nu sub bradul adus adesea în spate de tata tocmai de la Iaşi şi împodobit de sora mea mai mare cu globuleţe, fulgi de vată şi spirale de hîrtie creponată – pe noi ne vizita, fireşte, Moşul săracilor! Sau, în fine, şi prin astea, dar mai ales prin chiar ideea venirii lui. Văzduhul, atît de clar şi de… lizibil parcă în restul zilelor şi nopţilor, devenea atunci un imperiu cum nu se poate mai tainic; adîncurile lui vălurite se desfăceau mult deasupra casei noastre, mult deasupra plopilor şi salcîmilor, zămislindu-l şi purtîndu-l pe Moş, care transforma norii albi de zăpadă în derdeluş şi gerul în bici.

În fiecare zi de Ajun trăiam o bucurie care nu semăna cu nici o alta dar, în acelaşi timp, mă încerca şi grija să nu ratez apariţia celui atît de aşteptat. Cum condiţia ca să vină era să ne culcăm (asta n-o pricepeam niciodată, dar ordinele mamei se execută, nu se discută), mă duceam, nerăbdătoare, foarte devreme în pat – nu ştiu de ce, dar el ajungea în satul meu de pe malul Prutului imediat după ce se înnopta! Cînd, după o oră-două de somn iepuresc, mă trezeam şi găseam deja darurile, mama mă aburea cu aceleaşi vorbe: „cît-cît să-l prind pe moşneag!” Odată, „tocmai” a fugit pe horn; altădată, „tocmai” s-a strecurat printr-o crăpătură a unui geam pe care-l aranjasem eu şi frate-meu cu mingea. Şi tot aşa…

Fiindcă mărturia mamei era întărită şi de cea a surorii mele, complicea ei, nu se punea problema să nu cred. Ciudat, nu se punea problema nici să mă mir sau să întreb cum de-a fugit pe horn cînd în sobă era încă jar; nici cum de s-a putut strecura printr-o spărtură cît o alună în geamul dublu, el, coşcogea moşul burtos cu cojoc uriaş, încă şi cu ditamai sacul cu daruri în spate. În mintea mea, moş Crăciun era un fel de Puck şi Ariel şi Aladin la un loc, se putea face cît o gămălie de ac, putea trece prin apă şi foc, putea aluneca pe nori şi zbura peste troiene… Totuşi, era ceva tare trist că nu-l puteam vedea! Şi asta din cauză că mă trezeam „numai” cu o clipă după plecarea lui! Mereu numai cu o clipă! Ce păcat! O, dacă m-aş fi trezit cu un minut mai devreme!

Aşa se face că într-un alt an, ca să nu mă mai simt aşa de frustrată, mama mi-a spus că el a aruncat sacul cu darurile mele şi ale lui frate-meu în cerdac şi „tocmai” a şters-o, fugărit de cîinele nostru care, uite, i-a rupt cojocul! Am luat bucata de blană albă de berbec în mînă, am mirosit-o, am pipăit-o: era, nu încăpea nici o îndoială, chiar din haina lui! Pentru că… mirosea de-adevăratelea! Acel petec de cojoc a întreţinut credinţa mea în Moş mulţi ani. Eram cumva asemenea acelui personaj al romanticului german Novalis, care, la trezirea din somn, găseşte alături un trandafir, dovada clară că a călătorit în visul nocturn pe care l-a avut.

(din vol. „Românul imparţial”)
SĂ AVEŢI SĂRBĂTORI CU SĂNĂTATE ŞI VOIE BUNĂ, DRAGI PRIETENI!

Read Full Post »