Azi după prînz, cînd mi-era lumea mai dragă, internetul şi-a dat duhul. Cu speranţa că e doar o bîlbîială a computerului, am verificat şi telefonul, şi televizorul. Kaputt şi ele.
Am aşteptat. Nu mult, nu strălucesc prin răbdare. Degeaba. Am sunat la RDS. Mi s-a spus că de la ei se vede totul în regulă, deci va veni o echipă la faţa locului.
Am aşteptat, am aşteptat…
La un timp, au ajuns la urechea mea mişcări de trupe din curtea interioară. Am ieşit la geam: da, era o dubiţă albă a companiei! Am strigat, făcînd semne ca de pe pluta meduzei, către unul din inşii care se agitau prin preajma ei:
– Aici! Aici! Ce-i cu internetul?
– O doamnă de la parter a tăiat cablul, a răspuns omul, arătînd spre blocul de vizavi. (Cablul atîrna, într-adevăr, mişcîndu-se liber în vînticelul după-amiezii.)
– Cum să taie cablul? Nu e nici o lege în ţara asta? am întrebat indignată. (Dublul meu mormăi plictisit în mine: „eah, doar ştii că nu e!”) Şi cît durează să reparaţi?
– Vreo oră juma’.
M-am tras înăuntru şi, între noi doi numai, l-am atacat frontal şi pe dublu:
– De ce să taie, domn’e, femeia aceea un cablu nevinovat?
Tăcere. Nu mi-a rămas decît să aştept, să aştept, să aştept…
Dar, cum dublul tăcea în continuare chitic, am decis să aflu eu, direct de la sursă, răspunsul la întrebare. Am luat gunoiul, am coborît, am aruncat punga la tomberon, reflectînd la problema pe unde o fi intrarea spre parterul culpabil. N-am ştiut. Deci m-am strecurat pe la colţul blocului, trecînd printr-o lipsă a gărduţului părăginit, printr-o grădiniţă de flori ruinată, şi m-am trezit pe dată sub ferestrele cu pricina. Am strigat încet „alo!”, nimic. Cum printre flori şi buruieni era o scară (plus o mistrie şi-un talcioc întreg de pungi, cîrpe, sticle), cu un curaj de zile mari, m-am căţărat pe treapta a doua. În apartament, şantier, uşi deschise, plăpumi, perne, obiecte claie peste grămadă. Am ciocănit într-una din ferestrele date de perete. A apărut din altă cameră o doamnă brunetă, frumoasă şi destul de tînără:
– Bună ziua…! Am venit să vă întreb… dar nu să… să nu… De ce aţi tăiat cablul… Nu vreau să ne certăm… Vreau doar să vă întreb, din pură curiozitate (am accentuat ultimele cuvinte), de ce aţi tăiat cablul?
– Îmi bătea în geam, mi-a răspuns ea. Era pe proprietatea mea, nu discut!
– Ok, am înţeles…
Am coborît, am luat-o prin grădiniţă, m-am strecurat prin lipsa gărduţului şi-am intrat în scara blocului meu. (Hm, m-am gîndit urcînd, există o explicaţie la toate: meşterii zugravi care te amînă şi te amînă…)
În casă, am descoperit că zeci de scaieţi mari şi mici mi se prinseseră de pantaloni. N-am putut să-i smulg fir cu fir fără a nu smulge şi puf după puf din stofa moale, flanelată, afacere care mi-a luat ceva timp. Cînd am terminat oarecum, am constatat că aveam şi internet, şi telefon fix, şi US Open la tv.
Hm, ce frumoasă e viaţa, după ce ţi se scoate capra din casă!
Cablul
august 27, 2014 de marianacodrut
Reclame
doamna mariana codrut,
e, naiba, vorba despre tolerantul roman, care’si redescopera un, credeam noi, pierdut (ciudat) simt al proprietatii?
pentru ca am avut si eu parte de o intimplare asemanatoare, pe vremea cind eram clientul unei retzele de cartier, tinuta de „baietzasi” asemenea, si care isi trageau cablurile pe unde puteau si ei. mie nu mi’au taiat cablul, dar mi s’a atras atentia ca deranjaza (chiar nu atingea nimic din proprietatea respectiva, dar totusi).
asa am hotarit sa trec la retzeaua „oficiala”, rds, cu cablurile trecute prin interior, dar continui sa am vecini care au ramas la vechea retea, si, imi dau seama acum, probabil ca d’aia n’am prosperat in aceeasi masura precum altii, pentru ca am acel simt propetar mult prea tocit, daca nu inexistent, tolerind, in continuare, vreo trei patru cabluri filfiindu’mi pe la feresti.
saru mina doamna si noapte buna, romunia!
Dom Niku, n-am să fiu eu aceea care să condamne simțul proprietății. E respectabil dacă nu devine abuziv, dacă nu încalcă drepturile altora. Dar doamna asta, înainte de a tăia cablul care a lăsat cel puțin blocul meu fără acces la internet etc., avea măcar 2 soluții: fie să ceară RDS-ului să și-l ia de acolo, fie să-l prindă cu o scoabă, ceva, de colțul peretelui. Dînsa a preferat să-l taie, deci a fost abuzivă, zic eu. Treabă neplăcută, deloc respectabilă.
Interesanta optica despre proprietate. Exagerata cu totul, se puteau gasi solutii non – distructive. Intamplarea imi aduce aminte de interpelarea, de acum vreun deceniu, a unui vecin care mi-a atras atentia ca pisica mea sa nu mai treaca prin curtea lui, pe propietatea lui, de parca as putea instrui pisicile pe unde sa mearga! Dupa o vreme, si-a schimbat optica si isi dorea pisica mea la el in curte fiindca, zicea el, era harnica si daduse iama in soricime. Alta optica: era bine pentru el sa fie deratizat de o pisica intretinuta de altul.
Confirmaţi părerea mea, cam scîrbită, că noi, ro, avem principii pînă intervine interesul personal…
Doamna Codrut, va rog sa-mi permiteti urmatoarea remarca. Intotdeauna avem principii care corespund interesului personal. Schimbarea interesului personal duce la schimbarea principiilor.
Doamna Codrut, cred ca, daca veti mai reflecta un pic, veti ajunge la concluzia ca nu raportul intre principii si interesul personal la romani va scarbeste, cat brutalitatea formulelor de exprimare a interesului personal, la romani. De exemplu, o carte francaza de teorie a vanzarilor afirma ca nici un manager de intreprindere nu plaseaza o comanda unui vanzator daca nu obtine un avantaj personal. Adica, daca nu ii iese si lui ceva. Foarte pe intelesul nostru, pana la un punct. Insa in acestun punct apare diferenta culturala: la francezi, intelesurile expresiei „avantaj personal” sunt mai numeroase. „Avantaj personal” poate insemna o sporire a prestigiului, sau a respectului in intreprindere, o carecterizare de om deschis catre noutati, catre performanta, catre modernitatea industriala, perspectiva de promovare,… la romani, „avantaj personal” are mult mai putine intelesuri. Si mult mai taioase.
O să mai reflectez, vă asigur. Parcă sună ciudat totuşi că ne schimbăm principiile în funcţie de interesul personal. Însă, poate, vorbind despre principii, ne gîndim la lucruri puţin diferite.
Altminteri, sigur că vă dau dreptate, există « compromisul necesar ». Înjgheb şi eu, la repezeală, un exemplu: un editor începător îşi propune să editeze numai capodopere. În scurt timp, vede că e în drum spre faliment şi-şi ajustează politica editorială, publicînd şi literatură de consum, care aduce vînzări, tiraj, deci bani, cu care omul poate să-şi susţină şi planul iniţial. Nu e nimic de condamnat aici, fireşte!
Şi, da, aveţi dreptate şi cu „brutalitatea formulelor de exprimare a interesului personal, la romani”.