Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 20 iulie 2014

(text-ecou la prima mea ieşire în… străinătate, adică la Chişinău, în 1988)

În 1988, Teatrul Naţional din Iaşi, unde lucram ca secretar literar, a fost invitat la Chişinău, la Festivalul internaţional de teatru prilejuit de împlinirea vîrstei de 60 de ani a dramaturgului Ion Druţă. Instituţia ieşeană mai făcuse vizite în capitala Basarabiei, ultima cu jumătate de secol în urmă, dar eu – niciodată. Eram terminată de emoţie, mai întîi fiindcă ieşeam pentru prima oară în… străinătate! Apoi pentru că aveam să văd locurile pentru care mulţi bărbaţi din familia mea, combatanţi pe Frontul de est, îşi dăduseră viaţa sau din care se întorseseră paradiţi. Peste toate, fiindcă pe malul stîng al Prutului Perestroika înflorise din răsputeri şi ardeam să miros ce e aceea viaţă liberă.
Înainte de plecare, am fost adunaţi toţi din delegaţie – directori, actori, regizori, maşinişti etc. – în sala „Aglaie Pruteanu” a teatrului, unde un trimis al Securităţii ne-a dat cîteva „sfaturi” menite să ne apere de influenţele primejdioase ale Perestroikăi, astfel asigurînd noi integritatea şi mersul triumfal înainte al republicii noastre multilateral dezvoltate. Acele sfaturi erau: să nu ne-mpingă dracu’ să facem vizite particulare ori să scoatem fie şi un cuvinţel despre cum fluiera vîntul prin frigiderele de acasă. Vor mai fi fost şi altele, dar le-am uitat.
Am descoperit multe la Chişinău: că un tovarăş sumbru de-acolo – ministru al Culturii, cam nevorbitor de limbă română – se ţinea scai de noi, băgîndu-ne, pentru întîlnirea cu basarabenii, în ţarcuri mai mult ca sigur sută la sută microfonizate; că actorii şi scriitorii îl înjurau totuşi măiestru şi liber pe tovarăşul lor sumbru pe care măturoiul deschiderii gorbacioviste încă nu reuşise să-l împingă pe făraşul istoriei; că nu aveam nevoie de translator, deşi la o conferinţă de presă alţi tovarăşi sumbri ne abureau că noi, cei din dreapta Prutului, vorbim româneşte, iar ei, cei din stînga Prutului, moldoveneşte (taman cum liriciza şi poetul Nicolae Dabija într-o poezie despre „un sat de moldoveni / care nu ştiau moldoveneşte”, peste care dumnealui dat-a prin Siberia cea îngheţată, cînd s-o fi dus la vreo întîlnire literară)!; că Ion Druţă n-a venit nici o clipă printre noi etc.

Dar cel mai deosebit lucru care mi s-a întîmplat la Chişinău a fost să descopăr că românii de acolo ne iubeau, în timp ce noi ne uram, fiindcă mămăliga nu explodase încă, după vorbele meşterului Druţă. Astfel că toţi am legat, spontan, prietenii. Totuşi, încă ne temeam de tovarăşul sumbru care ne prelucrase la plecarea din Iaşi şi de tovarăşii sumbri pe care-i bănuiam a ne supraveghea din desişurile delegaţiei. Ăsta e motivul pentru care eu am ţinut cel mai mare secret asupra vizitei, din chiar a doua seară a turneului, la proaspeţii mei prieteni, Mihai şi Valentina, în cartierul Malaia malina (Zmeură mică), de la marginea Chişinăului. Cei doi locuiau, ca mulţi alţi actori de la teatrul Luceafărul, într-un bloc turn din mijlocul unui cîmp, la vremea aceea nu plin de zmeură, ci doar înzăpezit. Ocupau cu fetiţa lor, atunci puberă, o singură cameră, bucătăria fiind pe hol, la comun. I-am întrebat cum pot să-şi trăiască normal viaţa de cuplu, în asemenea condiţii. Au zîmbit şi mi-au spus că ei sînt norocoşi: peste zece ani, vor primi un apartament !
Tînăra doamnă s-a grăbit încet, că gazul făcea figuri, să ne gătească ceva; am mîncat şi am băut, dezgheţîndu-ne. Ei, fireşte că am uitat de orice prudenţă şi am început să ne simţim ca acasă! Se făcuse noapte adîncă, doar cîinii se auzeau din cînd în cînd prin preajmă. Şi un zumzet indistinct din bloc. Zumzetul ăsta, încet-încet, a început să crească tot mai mult, scoţînd la suprafaţă nişte glasuri care îmi păreau tare cunoscute. Am ciulit urechile: undeva în dreapta am recunoscut vocea hîtrului actor Dionisie Vitcu, iar ceva mai departe, tunetul vital al rîsului regretatului Teofil Vâlcu. Şi pe ei îi… împinsese dracu’ la vizite „secrete”, în ciuda sfaturilor tovarăşului sumbru de la Iaşi!
Valentina s-a dus iute în cercetare. „Ai tăi sînt toţi aici!”, ne-a adus ea, veselă, vestea. Am pufnit în rîs şi ne-am luat tălpăşiţa să-i cotropim pe vecini. Pe culoar, mai la capăt, am dat de camera Alei, plină de actori români şi basarabeni. Pînă la ziuă, la un pahar de vin şi într-o hărmălaie de nedescris, am perfectat reunirea tacită a Basarabiei cu patria-mumă, moment marcat solemn de intonarea imnului supranaţional „Aşa beu oamenii buni”. Mă tem că am amintit ceva şi de un tricolor, pe ici, pe colo. La plecarea din Malaia malina, Ala şi Valentina şi Maia şi Larisa şi cine mai ştie cine ne-au copleşit cu tot ce-au găsit prin cămările lor: caşcaval, salam, boabe de struguri învelite în ciocolată – pînă şi pîine. Era clar că auziseră, chiar şi de la distanţa care ne separa, şuieratul patriotic al crivăţului prin frigiderele noastre. Că noi n-am suflat nici un cuvinţel la temă, nu din loialitate faţă de comunism, ci din politeţe elementară: nu te duci prima dată în casa unui om şi te plîngi că nu ai ce mînca!
Eu m-am ales, printre altele, şi cu o pungă de fasole. Pe care nu numai că nu am refuzat-o, dar am şi adus-o ca pe un adevărat trofeu în Iaşi, fiindcă boabele semănau leit cu cele din satul meu. Aveam astfel dovada clară că grădinile de legume de pe malul stîng şi cele de pe malul drept al Prutului sînt rude de sînge.

(din vol. ROMÂNUL IMPARŢIAL, ed. Dacia XXI, 2011)

Read Full Post »