Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 13 septembrie 2013

Îmi lipseşte enorm mama.

A fost singura fiinţă care m-a iubit dogoritor, din toate puterile. Şi a fost singura fiinţă lîngă care m-am simţit cu adevărat liberă. De aceea, numai de ea mi-e dor, aproape zilnic.

Cînd eram copilă, stăteam mereu în preajma ei: era stăpîna poveştilor. Şi a blîndeţii, şi a toleranţei faţă de toţi şi de toate, fără a renunţa însă la un riguros simţ al dreptăţii. Mă săruta, mă îmbrăţişa. O sărutam, o îmbrăţişam, o hrăneam cu mici îmbucături cînd cosea la maşina „Singer”, sau văruia, sau spăla la covată, sau…

Am repezit-o adesea mai tîrziu – iar ea îmi atrăgea atenţia, discret, glumind. Am părăsit-o deseori. Şi ea îmi transmitea doar, cum putea, prin cine putea: „m-ai uitat!”.  Am jignit-o, poate, iar ea, numai prin ochii albaştri înrouraţi brusc, mă făcea să mă ruşinez adînc. Odată (eram la vîrsta matură) i-am spus: „Numai mata m-ai iubit cu adevărat!”. Ea mi-a răspuns, lăsîndu-mă fără replică: „Deci ai avut noroc…!”.

Nu am ştiut să fiu la înălţime nici la viaţa, nici, mai ales, la moartea ei. Totuşi, mă consolez, cu lacrimi, că poate m-a iertat. Fiindcă şi eu am iertat-o pentru acel „Dar e tatăl tău…!”, moştenit cu siguranţă, înfricoşător, din mamă-ţărancă-amărîtă în fiică-ţărancă-amărîtă… Şi fiindcă de mii de ori i-am cerut iertare, cu lacrimi în ochi, la mormîntul ei însorit, în timp ce pliveam buruienile şi udam florile, singură în toată grădina cu morţi. Dar asta nu îmi vindecă rana că nu am ştiut s-o iubesc, s-o mîngîi, s-o apăr îndestul…

Read Full Post »