„/…/:
Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatră să ador.
Murindului speranţa, turbării răzbunarea,
Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,
La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.
Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,
Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,
Nimic decât o rază din faţa ta senină,
Din ochiul tău senin.
(M. Eminescu, Amorul unei marmure)
Nihilismul eminescian pare să fie un argument mai puternic decât prozodia, mai ales că elipsei îi urmează repetiţia pronumelui nimic cu care destinul l-a înzestrat pe poet. /…/”
* Culese din cărţi scrise/coordonate/prefaţate/traduse de universitari.
Corect! Destinul, uneori un mare potlogar, înzestrează lumea cu tot felul de… nimicuri.
Of! Ce ti-e si cu destinul ăsta! 🙂