Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 3 octombrie 2012

Am ieşit din casă într-o zi foarte însorită. Aveam treburi prin centru. M-am oprit la o florărie din Piaţa Independenţei şi am cumpărat un ghiveci cu flori, crizanteme mici, grena, pentru dna Viorica Toporaş, care are zilele astea expoziţie la Pogor Pod. În curtea Casei Pogor, am vrut să intru în prima clădire din stânga. În faţa uşii închise, mi-am dat seama de greşeală şi am schimbat ruta. Am nimerit uşa de la pod, am urcat o destul de lungă scară în spirală, am deschis uşa de la sala de expoziţie. Sala era întunecată şi goală. Am aprins luminile. Aproape m-am speriat când am văzut că, dintr-un colţ, de lângă un ecran mare, se ridică cineva. Era un tânăr muzeograf (şi scriitor, cum mi-a spus apoi; spre mirarea mea, mă cunoştea), care s-a angajat amical că-i va da pictoriţei florile şi mi-a promis o carte de-a sa. M-am uitat la tablouri, am mai schimbat câteva cuvinte cu nou-cunoscutul meu confrate şi am plecat. În curtea muzeului, pe o bancă, într-o lumină minunată de octombrie, stăteau liniştite de vorbă pictoriţa şi două prietene de-ale sale. Am sărutat-o pe obraji pe dna Toporaş, „pentru expresiile copiilor Ioana, Anca, Liliana, Oana, a lui Călinescu, Ibrăileanu, Octavian…”. Zâmbitoare ca întotdeauna, doamna, dând să mă prezinte prietenelor, a început să spună despre mine: „Când Mariana era studentă….”. „Când eram elevă de liceu, spre sfârşit – am întrerupt-o eu, nepoliticoasă ca întotdeauna –, dna Toporaş m-a ajutat să supravieţuiesc!” „De ce spui asta? Mereu spui asta!”, mi-a zis cu reproş cald pictoriţa. „Adică – am continuat netulburată, s-a întâmplat aşa: dumneaei lucra la Radio Iaşi şi avea o emisiune intitulată Moment poetic. Nu doar că m-a chemat mereu acolo, dar nu a încercat niciodată să-mi impună să scriu despre toar’şa, toar’şul, pecereul, Ziua recoltei, Ziua Unirii etc. Cu banii primiţi, am reuşit să nu crăp de foame într-un timp greu pentru mine!”

Am mai schimbat câteva amabilităţi şi am şters-o: lăsasem computerul deschis acasă şi mai aveam un drum de făcut: la librăria Junimea. Pe Lăpuşneanu, m-am gândit cu amărăciune şi revoltă la situaţia domnului Profesor Zub: ultima dată când ne-am văzut, la începutul lui septembrie, stătea aproape singur, printre rafturi înţesate de cărţi, în clădirea ca şi pustie a Institutului de istorie „A. D. Xenopol”; clădirea urma să fie retrocedată, colegii se mutaseră care-încotro, dar nimeni (adică nici instituţia-mamă – Academia, nici Primăria Iaşi, nici Universitatea) nu-i oferise dumnealui un spaţiu adecvat în care să-şi continue munca. Mi-a arătat, cu o tristeţe resemnată, zeci de cutii şi cutiuţe cu fişe, dactilograme, tăieturi din diverse ziare şi publicaţii, tot atâtea proiecte şi cărţi nenăscute pe care nu are cine să le continuie sau să le moşească. O, Doamne!…

La librăria Junimea, o tânără librăreasă de la casă (nu aveam timp să schimb nici o vorbă cu prietena mea Narcisa, şefa librăriei), după ce i-am oferit câteva nuci „de la gura ciorilor”, culese din faţa Palatului copiilor, mi-a dat cele două cărţi ale Veronicăi D. Niculescu, pe care mi le adusese de la Sibiu poetul Emil Brumaru (mulţumesc, Emil!). Apoi am ieşit val-vârtej şi din librărie, deschizând pachetul de la Veronica: conţinea două cărţi, un roman al său, Roşu, roşu, catifea, publicat la Casa de pariuri literare din Bucureşti, şi traducerea romanului lui Don DeLillo, Cosmopolis, făcută de ea şi apărută tot anul ăsta la Polirom. Am deschis romanul Veronicăi, citind în timp ce mă întorceam spre casă: atmosferă neorealistă, „de-a noastră”! De pildă, o cameră de cămin studenţesc, în care naratoarea şi o prietenă, Ligia, moşesc un reşou care, brusc, nu vrea să mai funcţioneze. M-a prins, e clar. Fiindcă: se pare că ajunsesem în zona şantierului dinspre Palat, când la un moment dat am pocnit cu pantoful într-o piatră. N-am avut timp nici să spun „au!” şi, ridicând ochii, am văzut că piatra l-a lovit în gleznă pe un muncitor. Am făcut un gest scurt şi neputincios de scuze către el, am ţâşnit peste şanţul, care va deveni trotuar, spre partea carosabilă, am sărit şi peste panglica care tăia zona carosabilă, luând-o la picior, şchiopătând. „Huo, sălbatico!”, m-a apostrofat din urmă bietul muncitor rănit de piatra mea.

Hm! „Sălbatică”! Dar ia uitaţi-vă mai sus cu câţi oameni m-am întâlnit eu astăzi (şi ziua încă nu s-a terminat)! Până şi cu Pogor tatăl şi fiul!!!

(Ziarul de Iaşi, 3 oct., Facebook)

Read Full Post »