Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 26 decembrie 2011

Un articol mai vechi

Fiindcă nu mai ştiu unde l-am postat, reiau aici, la cererea unor amici, un articol mai vechi, publicat in Ziarul de Iaşi:

STAU PE TREPTELE VÎNTULUI (ICH STEH AUF DEN TREPPEN DES WINDS) – de Rolf Bossert

N-am avut mare curiozitate să citesc Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu, pentru că ştiam şi eu, ca mulţi alţii, cît de superficial, de subiectiv şi de răzbunător poate fi criticul – fapt amendat, de altfel, de marea majoritate a comentariilor apărute în presă. Cînd însă un prieten mi-a dăruit o carte pe care mi-o doream şi despre care mi-am propus să scriu – poemele lui Rolf Bossert, am căutat, pentru documentare, istoria manolesciană. Surpriză: în ea nu am găsit nici un rînd despre acest mare scriitor de limbă germană din România. Surpriza creştea pe măsură ce foiletam cărţoiul ambasadorului UNESCO (în timpul liber cronicar de fotbal pentru un ziar din Bucureşti): nu erau pomeniţi nici alţi scriitori de lb. germană, cei mai mulţi trăitori acum în Germania, unde au emigrat pe vremea lui Ceauşescu. Deşi au publicat cărţi cît au stat aici iar după ’89 au fost traduşi în româneşte şi, în plus, au făcut destule servicii literaturii naţionale (de pildă, au tradus şi promovat mulţi scriitori români), numele unor Herta Müller – propusă pentru premiul Nobel -, Gerhardt Csejka, Werner Söllner, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner ş.a. nu sînt prezente nici măcar la indexul istoriei amintite! Dacă nu sînt prinşi ca individualităţi, atunci ca grup musai trebuie să existe – mi-am zis; aiurea, în capdeopera capriciosului critic nu e pomenită nici măcar mişcarea literară „Aktionsgruppe Banat”, un reper, presupun, pentru literatura de limbă germană de la noi, dar şi pentru unii scriitori şi cititori de origine română, cum ar fi subsemnata…

Pentru acei cititori ai ziarului care nu ştiu ce e „Aktionsgruppe Banat” (Grupul de acţiune Banat), voi cita definiţia succcintă de pe Wikipedia: „gruparea tinerilor autori contestatari de limbă germană din Timişoara, care a existat între anii 1972 şi 1975”. Din această mişcare au făcut parte cei mai mulţi dintre autorii semnalaţi mai sus; aceştia şi alţi cîţiva au publicat în 1982 o antologie de poezii,Vînt potrivit pînă la tare (Mässiger bis starker Wind, titlu împrumutat de la un poem al lui Bossert; ed. Kriterion, antologator Peter Motzan), antologie devenită, de asemeni, celebră. Toţi, în mod programatic, scriau o literatură atentă la real, la concretul ordinar al vieţii din perioada comunistă. Şi toţi, după ştiinţa mea, au fost, într-un fel sau altul, victime ale Securităţii române : supravegheaţi, anchetaţi, daţi afară din slujbe, unii înfundînd şi puşcăriile, cei mai mulţi s-au salvat pînă la urmă prin exilul în Germania.

Am încercat să-mi explic de ce N. Manolescu ignoră total existenţa acestor scriitori; în afară de teama, care mă face să mă crispez, ca majoritar ce sînt, că şi pentru el în România trăiesc şi scriu numai români, ar mai fi una: spus pe scurt, optzeciştii de limbă germană vedeau altfel literatura decît vedetele optzecismului românesc, formate în celebrul Cenaclu de luni, condus de N. Manolescu însuşi. În timp ce reprezentanţii mişcării „Aktionsgruppe Banat” făceau o literatură profund înşurubată într-un real dramatic, o literatură „opusă unui estetism elitarist, apolitic şi distanţat de realitatea imediată” (cum spunea William Totok în revista Contrafort, prin 2003, probabil făcînd aluzie chiar la estetica lunediştilor), românii purtau cu mîndrie drapelul esteticului, al ludicului, al intertextualităţii, al postmodernismului relativizant etc. Cu doar cîteva excepţii, dintre care o voi aminti numai pe Mariana Marin, care a şi mărturisit că, după ce l-a cunoscut pe Rolf Bossert, a fost influenţată de ideile scriitoriilor de limbă germană…

***

Destinul lui Rolf Bossert (n.1953) a fost tragic. Atunci cînd haina vieţii româneşti i-a devenit prea strîmtă – mai ales după ce, în 1981, a fost bătut crunt de securişti -, a depus cerere de emigrare împreună cu soţia şi cei doi copii. Ca urmare, a fost dat afară din slujbă, şi-a pierdut dreptul de a publica, a fost anchetat, i-au fost confiscate manuscrisele. În 1985 reuşeşte să plece în Germania, însă la doar opt săptămîni de la sosire, îşi pune capăt zilelor, aruncîndu-se pe fereastra lagărului unde locuia. Din datele oferite de volum, nu aflăm clar motivul sinuciderii…

Volumul bilingv Stau pe treptele vîntului (a cărui traducătoare, scriitoarea Nora Iuga, e şi ea complet ignorată de opul manolescian) e o antologie din textele lui Bossert din perioada 1972-1985, adică din toată cariera lui de scriitor, derulată în cei mai siniştri ani ai dictaturii comuniste. Poemele, simple, fără panglici şi joculeţe lingvistice, au un dramatism şi o violenţă rar întîlnite:  „Minţiţi cu neruşinare că aş fi fost / beat? Eu nici nu v-am învinuit. N-a fost / decît un accident, se întîmplă. / Dar aveţi conştiinţa încărcată. Ştiţi / că m-aţi omorît. Chiar dacă / a fost un accident /…/ Sînt zguduit, chiar mort, de respiraţia asta uniformă / a convingerilor lor. / Aşa n-are cum să meargă / totul bine. Mă culc cu neplăcere, mă culc pe tare şi / ceva atîrnă strîmb. Doamna lume în chingi? Va trebui / să cercetez. Ptiu, doamne, că era să uit: Semnează / certificatul meu de deces, altfel mă cheamă şi duminica / următoare la lucru. Trimiteţi-l la muncă pe ăla de mi-a / montat aparatul de ascultare între crinii care put”, spune Bossert în poemul „După aceea” (Danach), publicat în 1981 în revista clujeană Echinox. Parcă e altceva decît a vorbi despre blugişori, ţîţişoare, amoruri juvenile etc., teme bătute de poeziile unui, să zicem, Cărtărescu, în aceeaşi perioadă… Din păcate, spaţiul nu-mi îngăduie să vă dau şi alte citate din opera poetului şvab, rămînînd să mă credeţi pe cuvînt, pînă vă veţi convinge singuri, că e un creator autentic şi un revoltat în cel mai adevărat sens al cuvîntului.

*Editat de Institutul Cultural Român, 2008; selecţie şi trad. de Nora Iuga; prefaţă Gerhardt Csejka, postfaţă, Ernest Wichner.

Read Full Post »