Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 23 septembrie 2010

Mic jurnal german (II)

Weimar, Buchenwald

După vizita la casa şi muzeul Goethe, a urmat cea la casa şi muzeul Schiller, situate pe cea mai frumoasă şi mai bătută stradă din Weimar, care îi poartă numele. Poetul a cumpărat-o, găsind-o ideală pentru el, soţia sa şi cei patru copii ai lor. A şi reuşit să o plătească, în cei numai 3 ani cît a mai trăit. După moartea soţiei (1826), această casă a fost cumpărată de primăria din Weimar, care a făcut în ea primul muzeu de literatură germană. Mie mi s-a părut ceva mai modestă, cu mai puţine camere, cu mult mai puţin mobilier sau obiecte de artă şi cărţi decît a lui Goethe, marele lui prieten. Şi rece, cu holurile enorme…

Recomandate în pliant în mod deosebit pentru vizită sînt biroul, salonul şi sala de recepţie a autorului lui Don Carlos, unde sînt plasate cel mai cunoscut portret al său, pictat în 1791 de Anton Graf, mulajul unui bust şi o gravură (Bătălia de la Bunker Hill) pe care o aprecia mult. Le-am vizitat, fireşte, cu mare emoţie. Dar la fel de interesante mi s-au părut dormitorul soţiei şi alte camere din apartamentul ei, decorate cu desene făcute chiar de Charlotte Schiller şi de copii, bucătăria familiei, lungă şi joasă, plină cu obiecte autentice şi ele, şi… camera secretarului (în acelaşi timp servitor al) poetului.

În biserica Sfîntul Petru şi Pavel, datînd din 1555 (în care e mormîntul filosofului, teologului şi poetului Herder – alt mare prieten al lui Goethe), Marga, Julia, Roland şi eu ne-am recules în faţa unei enorme picturi a lui Cranach cel bătrîn, înfăţişîndu-l pe Iisus crucificat, la picioarele căruia, în stînga, erau portretele lui Luther şi al lui Cranach însuşi, acesta din urmă executat de fiul său, el însuşi pictor…

A urmat o plimbare prin oraş. Ne-am amuzat cam strîmb cînd am văzut piaţa Teatrului – cu statuile lui Goethe şi Schiller în faţă – dominată de enorme reclame la Coca Cola. Şi am rîs sănătos descoperind că primăria oraşului ştie să se joace copios: numele pieţii teatrului, Theaterplatz, era scris şi corect, dar şi, în alt colţ al ei, în anagramă: Pheatertlatz, ca şi numele străzii Schiller – Schillerstrasse devenise Stillerschrasse…

***

Apoi, la dorinţa mea expresă – şi puţin masochistă, recunosc, după ziua aceea minunată -, am luat-o spre Buchenwald, temutul lagăr nazist aflat la numai vreo 8 km de Weimar, unde au pierit în cel de al doilea război mondial circa 60.000 de victime – evrei şi nu doar. Am urmat „drumul sîngelui”, prin pădurea de fag (Buchenwald). Cînd am ajuns acolo, se însera, fostele clădiri administrative aveau geamurile întunecate şi nici în cele locuite acum de cetăţeni oarecare nu se vedea încă nici o lumină. Şi muzeul era deja închis. Dar poarta lagărului, cu ceasul oprit la 3,15 – oră la care lagărul a fost eliberat de americani – , era deschisă. Şi, fireşte, etala încă, în broderia ei de fier, inscripţia cinică şi dureroasă „Jedem das Seine” („Fiecăruia ce i se cuvine”). Am intrat în lagăr. Barăcile unde stătuseră în condiţii inumane cei condamnaţi fără vină la moarte cumplită de către nazişti nu mai existau, dar locurile pe care fuseseră instalate, nişte lungi alei de pietriş, erau foarte vizibile. După război, în aceleaşi barăci au fost aruncaţi aici, de către învingători, naziştii şi lăsaţi să moară de foame, frig şi epuizare. Moarte pentru moarte…

Ne-am plimbat fără o vorbă, cu ochii în pămînt, prin zona aceea; la un moment dat, ultimele raze de soare au aprins pădurea din jur; cu o privire încărcată de nedumerire şi tristeţe, Julia mi-a spus încet: „Mi se pare ciudat cum de poate fi aici vreme bună!”

Foarte aproape de barăci, în dreapta, se înălţa coşul crematoriului sinistru. În imediata lui vecinătate – ne-a zis tînăra noastră prietenă, care a făcut un stagiu de cercetare de cîteva luni acolo –, se descărcau lăzile de bere şi proviziile pentru ofiţerii nazişti, cazaţi cu familiile lor în clădirile de peste gardul de fier, adică la doar cîteva zeci de metri. Şi, totuşi, cînd a venit vremea să fie întrebaţi, au spus: noi n-am văzut nimic, n-am auzit nimic! Ca şi cetăţenii Weimarului, care, după ce lagărul a fost eliberat, au fost obligaţi să meargă şi să vadă ce se întîmplase acolo, la cîţiva km de ei…

Am ţinut să vizităm şi impresionantul Memorial din apropierea lagărului. Am coborît şi urcat cîteva sute de trepte; drumul de coborîre, mărginit de pietre în basorelief cu scene de coşmar din lagăr, era el însuşi o istorie a crimei şi a durerii. Pe latura care unea coborîşul de urcuş – latură la capete marcată cu două gropi enorme, al căror scop era să primească rămăşiţele de la crematoriu şi cadavrele –, nemţii au ţinut să cinstească memoria victimelor, ridicînd 18 pietre enorme, cu doar numele ţărilor din care proveneau cei ucişi (România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria etc.) gravate pe ele. Alături, drapele acestor ţări străluceau viu colorate. Cînd am urcat, cu efort, treptele spre turn, întîmpinaţi de grupul statuar realizat de Fritz Cremer, era deja întuneric.

Read Full Post »