Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 17 septembrie 2010

Mic jurnal german (I)

Naumburg, Weimar

Într-o strălucitoare dimineaţă de august am plecat din saxonul Leipzig spre Weimar, împreună cu Marga, cu soţul ei, traducătorul Roland Erb, şi cu Julia pe post de şofer. La propunerea lui Roland, ne-am oprit şi la Naumburg (oraş din Sachsen-Anhalt, landuri în care mai fusesem în 1998, cînd am avut o lectură din primul meu roman la Magdeburg); la Naumburg urma să vedem străvechea şi celebra catedrală Sfîntul Petru şi Pavel, fondată în sec. al XIII-lea şi inclusă acum în al treilea program de restaurare. Am stat mult acolo, uitîndu-ne la murii înnegriţi (catedrala a ars în sec. al XVI-lea), la vitraliile minunate – dintre care trei erau originale, rezistînd vicisitudinilor a şapte secole! – , la sculpturile de o incredibilă expresivitate înfăţişîndu-i pe Iisus, pe Fecioara Maria şi pe mulţi sfinţi şi donatori. (Printre donatori se numără şi Uta, soţia margrafului Ekkehard II, care a fost luată de către nazişti, săraca, drept model al frumuseţii feminine germane. Anecdotică germană: poate pentru a o apăra de aşa nemeritată „onoare“, la catedrală se întîlnesc în martie, în fiecare an, femei purtînd numele de Uta, ca s-o sărbătorească împreună pe patroana lor. Anecdotică autohtonă: Roland mi-a povestit că acum cîţiva ani, cînd a fost vizitat de poeta Marta Petreu împreună cu criticul Ion Vartic, i-a însoţit şi pe ei la această catedrală: Marta ţinea s-o vadă neapărat pe Uta, fiindcă soţul ei îi spusese că seamănă cu marea donatoare de la Naumburg. Nu ştiu care a fost concluzia ei. Iar eu, cum am văzut-o de prea puţine ori pe colega mea şi la intervale foarte mari, nu pot spune cu mîna pe inimă nici că seamănă, nici că nu seamănă). La final, nu am ratat, cum vă spuneam într-un alt articol, să vedem şi vitraliile semnate de un notoriu pictor contemporan, Neo Rauch, din capela Elisabethei (fostă contesă de Turingia, sanctificată în secolul al XII-lea)…

Pe la prînz – cam înfometaţi, deşi am mîncat cîte un sandwich în parcare – , traversînd înverzita vale turingiană presărată cu uriaşe mori de vînt (mă rog, centrale eoliene), am luat-o spre Weimar, loc mitic pentru mine. În oraş erau însă prea multe lucruri extrem de atractive, iar noi aveam prea puţin timp la dispoziţie şi – cel puţin eu – nu destul suflu ca să le vizităm pe toate în aceeaşi zi: Muzeul Naţional şi casa lui Goethe, Muzeul Bauhaus, Muzeul şi casa lui Schiller, Muzeul Liszt, Arhivele Goethe-Schiller, Biblioteca ducesei Anne-Amalia (mama prinţului Karl August, al cărui ministru şi prieten a fost Goethe), Arhivele Nietzsche, Biserica lui Herder ş.a. Ca să ne tragem sufletul şi ca să ne hotărîm ce vrem să vedem, am decis că ar fi bine şi omeneşte să facem un scurt popas: aşa că ne-am aşezat la o masă într-o piaţă, celebră prin faptul că în ea se ţine anual Festivalul… Cepei, şi am mîncat cîte un gustos wurst fierbinte cu muştar, asezonat cu o bere rece. Era o zi minunată, piaţa mişuna de lume, o plăcere să stai şi s-o priveşti leneş, cu o bere în faţă!

Nu ne-am îngăduit însă o pauză prea lungă. Am început cu casa în care Goethe şi-a trăit cam ultimii cincizeci de ani de viaţă, intrată în patrimoniul public abia la cam tot atîţia ani după moartea sa (1832) : multe şi vaste săli în cele două apartamente, al lui şi al soţiei, Christiane (Sala Galbenă, cu un SALVE ! mare sculptat în lemn la intrare, Sala Junonei, Sala cu majolică etc.), zeci de picturi şi sculpturi (destule înfăţişîndu-l chiar pe autorul lui Faust) rămase dintr-o colecţie de aproape 27.000 de obiecte de artă, bucătăria, grajdul cu caleaşca pentru drumuri scurte etc.; nu erau accesibile, decît pentru privit prin gratiile unui grilaj, nici biblioteca, de vreo 6000 de volume, nici biroul marelui classic german. Şi nici încăperea de mici dimensiuni, dar impresionantă prin simplitatea ei, în care a murit : un pat îngust acoperit cu o plapumă roşie, o scoarţă ţesută pe jos, alta pe pereţi, un fotoliu, o noptieră. Văzînd fereastra destul de mică şi ţinînd cont că Germania e ploioasă iar în martie, cînd a murit Goethe, zilele sînt, încă, destul de scurte şi neclare, m-am gîndit la o explicaţie mult mai puţin… metafizică a ultimelor lui cuvinte : “Mehr licht!” : în cameră era prea întuneric, muribundul voia să fie “mai multă lumină”!

În centrul muzeal de alături, am trecut nu foarte rapid în revistă colecţiile de minerale şi păsări şi tot felul de instrumente cu care poetul făcea experimente pentru studiul luminii şi al culorii. Ne-a plăcut să ne uităm şi noi prin fel de fel de prisme sau instalaţii puse, spre încîntarea noastră, la dispoziţia vizitatorilor. Un singur lucru ne-a nemulţumit pe toţi, deci inclusiv pe prietenii nemţi: în casa şi muzeul Goethe – cum nici în casa şi muzeul Schiller, vizitate ulterior- nu găseai nicăieri nici o explicaţie a lucrurilor expuse: ca să ştii ce vezi trebuia să iei căşti sau să te informezi dinainte din pliante. Ciudată politică culturală…

La final, ne-am plimbat prin curtea cu alei şi flori din spatele casei lungi şi galbene, regretînd că timpul nu ne îngăduia să mergem să vedem, la 3 km distanţă, şi Gartenhaus – grădina cu pavilion dăruită lui Goethe de prinţul Weimar-ului, Karl-August, în care scriitorul a locuit pînă a se muta în casa din piaţa Frauenplan şi unde se retrăgea adesea şi după mutare.

Read Full Post »