Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 10 septembrie 2010

Duminică, 15 august, s-a închis expoziţia de pictură Neo Rauch, intitulată Begleiter, de la Muzeul artelor plastice din Leipzig, pe care am văzut-o, chiar în ultima zi, la sugestia prietenilor şi traducătorilor Julia Richter şi Roland Erb.

Rauch este un pictor german născut în 1960, în Leipzig, care, la numai 50 de ani, a ajuns la o mare notorietate, graţie şi faptului că e apreciat de americani. Cel numit „the painter who came from the cold” de către o jurnalistă de la New York Times, mare admiratoare a sa, are tablouri la Muzeul de artă modernă (MoMA) şi a expus la muzeul Metropolitan, ambele din New York, dar şi în muzee din Pennsylvania, Missouri, apoi Canada, Austria etc. E celebru şi în ţara sa: i s-a acordat onoarea – lui, un pictor contemporan – de a picta vitraliile din Elisabethkapelle a renumitei şi străvechii catedrale din Naumburg (sec. al XIII-lea), lucru puţin obişnuit în spaţiul cultural german; riscînd să par cîrcotaşă peste măsură, voi spune că nici culoarea (roşie), nici personajele de pe vitralii nu m-au emoţionat cît m-au emoţionat, de pildă, cele trei vitralii originale… Şi, ca să contrazică proverbul „nimeni nu e profet în satul lui”, Rauch e notoriu şi în oraşul natal – expoziţia aniversară din Muzeul artelor plastice, deschisă în intervalul 4 aprilie -15 august, a fost vizitată de 100.000 de inşi, cifră considerată în mass-media locală un record.

Se spune şi se scrie că stilul lui Neo Rauch e influenţat de René Magritte şi de Giorgio de Chirico. Mie (dar eu, cum spuneam şi cu altă ocazie, nu sînt critic de artă!) mi s-a părut că, în tablourile de mari dimensiuni, care sfidează orice pre-judecată artistică, orice regulă (ca şi pictura naivă, de care artistul îmi pare stimulat, inspirat), nu prea găseşti rigoarea liniei sau a perspectivei celor doi suprarealişti şi nici stranietatea, „frigul” existenţial emanînd din cele mai cunoscute opere ale acestora. Dacă e musai să-l consideri suprarealist pe Rauch (el însuşi are însă o reţinere faţă de asemenea înseriere), în aceste lucrări mie îmi pare mai curînd a adia aerul acelui Dali îndrăgostit de kitsch, de alăturări neaşteptate, de adîncimi „abisale”, la plasticianul german kitschul şi alăturările imposibile şi adîncimile „abisale” luînd în răspăr realismul socialist. Pictate în culori predominant puternice – imaginaţi-vă un predicator cu bluză verde-verde şi adidaşi roşii-roşii!- , neevitînd însă nici tonurile spălăcite, murdare, tablourile sînt populate de mineri, constructori, sudori, femei care tricotează etc., toţi dotaţi, fireşte, cu uneltele specifice – după cum vedeţi, personaje binecunoscute nouă pînă la greaţă din frescele de pe edificiile comuniste şi din pictura amatorilor scoşi în faţă de „Cîntarea României”; alteori, personajele sugerează autoritatea, violenţa sau chiar maleficul. Fundalul, decorul în care evoluează ele sînt peisajele urbane, dar şi interioarele parcă sufocate de o căldură dubioasă strecurată între obiecte, evocînd mai curînd o lume a ruinii, a promiscuităţii, a… desperecheatului. Adesea, cele mai multe lucrări ale lui Neo Rauch din Begleiter „sar” brusc în altă dimensiune, nu atît suprareală, cît metaforică, aş spune, graţie vreunui personaj care e „din alt film”, sau din alt timp, sau care zboară ca la Chagall, sau care trimite direct la ideologia ori la clişeele, obsesiile comuniste. Cîteva titluri de lucrări: Revoltă, Gardianul, Soluţia reacţionară, Răsărit, Noroc, Muncitor. Pentru cei care nu au încă idee de universul lui Rauch, iată, de pildă, lucrarea intitulată Noul, în care descoperi: o figură de Mefisto cu un băţ-şarpe în mînă; la picioarele lui, apare capul lui Marx cu ochelari, un muncitor cu numărul 32 pe tricou şi o femeie care croşetează, supraveghind, se pare, o tigaie în care se lăbărţează un ochi (ou) sub forma unui cap de bărbat; pe lîngă tigaie se strecoară o şopîrlă verde; toată această harababură e pictată pe fondul unei clădiri mari şi dărăpănate, cum întîlneşti adesea în Leipzig şi, probabil, în toate ţările foste comuniste. Sau iată tabloul intitulat – ironic, desigur – Duminică: un dezolant „peisaj” urban schiţat prin doar cîteva linii, conţinînd un autobuz prăpădit, o stradă, nişte siluete de oameni abia conturate, clară fiind doar impresia de încolonare a lor şi de cer gol, pustiu…

Probabil astfel de tablouri, cu asemenea personaje şi asemenea tematică, i-au adus lui Neo Rauch voga printre americani. Dar mie mi-au plăcut mai curînd cîteva piese „realiste” de mici dimensiuni, de altfel singurele dintr-o expoziţie destul de vastă: Bestii, Tivul pădurii, sau metaforicele Tatăl (în care raportul clasic e inversat, un fiu tînăr, cu o figură melancolică, ţinîndu-şi tatăl în braţe) şi Blana. Pînă acum nu pot spune, deci, cu mîna pe inimă că pictura lui Rauch mă atrage în mod deosebit. Cu toate acestea, cred că opera lui reprezintă un fenomen cultural interesant. Cu siguranţă există şi alţi artişti din zona estului ex-comunist obsedaţi de vremurile din care am ieşit acum două decenii, dar îmi vine greu să cred că valorifică, şi încă atît de pregnant, asemenea lui Neo Rauch, clişee, imagini, o viziune „naivă”, rudimentară, kitsch, agresivă în final, din arta agreată de apusa ideologie.

(Observator cultural, sept. 2010)

Read Full Post »