Manipulări şi reacţii. Pe scurt despre efectul de bumerang

De un timp, cam de cînd criza economică şi-a arătat pe meleagurile noastre faţa ei fără nici un fard, am impresia că lumea românească şi-a pierdut definitiv orice urmă de transparenţă, de coerenţă şi de logică – presupunînd că a avut vreodată aşa ceva în postrevoluţionaritate. Şi, tot mai acut, am senzaţia că trăim pe un butoi de pulbere, gata să explodeze în orice moment. Confuzie şi ceaţă, mult zgomot, adesea pentru nimic, agresivitate enormă (acuzaţii, răzbunări, vînători şi vînaţi), viitor imprevizibil în bună parte, dar cu siguranţă negru – cu astfel de cuvinte aş portretiza rapid realitatea de azi de la noi.

Ca şi majoritatea cetăţenilor acestei ţări, îmi doresc, dacă nu o depăşire cît mai rapidă a crizei sau o atenuare a ei, măcar o acţiune limpezitoare venită de la “actorii” foarte importanţi ai scenei naţionale: guvernanţi, legislatori, presă. Adică să ne spună  ei pe şleau cît şi cum va dura criza, ce va însemna ea pentru ţară şi pentru populaţie etc. De la majoritatea celor dintîi – adică cei care joacă, de fapt, rolurile principale – pare din ce în ce mai sigur că e o naivitate să speri că îşi vor lua cu adevărat în serios misia. Guvernanţii, în afară de tăierile de pensii şi salarii, de măririle de taxe şi impozite şi de concedieri, nu vorbesc deloc despre soluţii concrete, nu expun planuri convingătoare, nu aduc argumente credibile. Livrează doar o sumă de “dacă” pe care nu poţi construi nimic sigur, care nu înseamnă pînă la urmă mai nimic : “dacă va creşte PIB-ul, dacă va spori numărul angajaţilor şi dacă se vor colecta suficienţi bani de la taxe şi impozite, se va renunţa la tăierile şi măririle anunţate!”, spunea (citez din memorie) Raluca Turcan, ca reprezentatntă a Puterii, la un talk-show. “Şi dacă nu?, întrebăm noi. Şi, apoi, ce veţi face ca aceşti “dacă” să se împlinească?” Majoritatea zdrobitoare a politicienilor Opoziţiei nici ea nu propune soluţii, ci pare interesată numai să profite electoral de pe urma colapsului economic al ţării, pus, fireşte, în totalitate pe seama adversarilor lor – că doar România crizei începe cu guvernele Boc, alţii nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le miroase! Astfel că ieşirile Opoziţiei la rampă au rămas tot la faza – să recunoaştem, extrem de comodă – a imprecaţiilor şi acuzaţiilor la adresa Preşedintelui şi a guvernului, încît ai putea crede că, dacă aceştia ar dispărea, toate s-ar rezolva peste noapte, ca prin miracol, în România! Cît despre politicienii din sfera Puterii, ajunşi oameni bogaţi, păzea! Ei au fost luaţi în cătare, ca la un semnal, precum chiaburii de altădată, de către toţi: de majoritatea presei scrise şi audiovizuale, de politicienii Opoziţiei, de Justiţie, de popor. Probabil acum tremură de frică întocmai acelora. În rest, nu mai fac decît să se disculpe, să se apere şi să protesteze vag pe unde nimeresc.

Dară marea parte a presei ce-mi făcea în atmosfera asta, care începe să semene terifiant cu ce am aflat noi de prin cărţi şi filme şi din relatările părinţilor despre vremurile “aurorale” ale instalării comuniştilor? Eu mărturisesc a aştepta, ca întotdeauna, foarte mult de la presă, de la analişti şi comentatori. Doar jurnalistul e “cîinele de pază al democraţiei”, cum se zice şi se ştie, nu? Jurnalistul trebuie să fie treaz, vigilent, obiectiv, imparţial etc. Ei, după cum vedem cu ochiul liber se pare că nu avem prea multe de aşteptat nici de la presă, cu atît mai puţin “paza democraţiei”! În sutele de talk-show-uri livrate zi de zi şi seară de seară cam pe toate canalele media, e foarte greu să găseşti vreun exerciţiu limpezitor, vreo analiză lucidă, vreo acţiune de clarificare a ceea ce se întîmplă cu noi toţi. Ce se vede şi se aude pînă la disperare, pînă la saţ, pînă la greaţă e tot numai şi numai un cor de înjurături la adresa lui Boc, a lui Băsescu şi a PDL-ului. Să ne înţelegem: nu că aceştia nu ar merita înjuraţi, dar oare e normal să rămîi numai la faza înjurăturilor, la infinit?

Ca să nu se spună că mă scald în generalităţi, iată exemple: acum cîteva seri, la Realitatea TV, într-o emisiune politică erau invitaţi, printre alţii, Cristian Adomniţei şi Cristian Diaconescu. În timp ce primul Cristian, fostul penibil ministru al Învăţămîntului, îşi demonstra respon-sabilitatea faţă de ţară bălăcărindu-i pe cei amintiţi mai sus, cel de al doilea – un om ponderat de felul lui – încerca să privească lucrurile mai matur, adică mai echilibrat, mai nuanţat, să propună nişte soluţii concrete pentru criză. Surpriză: realizatoarea emisiunii, Andreea Creţulescu, în loc să încurajeze acest exerciţiu analitic, fără patimi, al invitaţilor ei, a încercat să-l aducă la ordine, cu o întrebare ironică, pe Cristian Diaconescu : “Dar de cînd sînteţi aşa de tolerant?” A fost clar şi pentru ex-ministrul de externe, care chiar a protestat faţă de acest mod de abordare a sa, dar şi pentru mine că moderatoarea nu voia analize, cifre, soluţii de la politicianul pesedist sau, doamne-fereşte, asumarea vreunui gram de vină (cum spuneam, România crizei nu a început cu guvernele Boc!),  ci înjurături şi acuzaţii. Oare de ce? Vom fi stînd prea bine la capitolele “economie şi soluţii pentru ieşirea din criză”? Ori la capitolul “civilizaţia dialogului”? Sau la cel numit “maturitatea omului politic”? Poate la “deontologia meseriei de journalist”? Da’ de unde, nu stăm bine chiar deloc. Şi atunci? Iertat să-mi fie, dar mie mi s-a părut că ziarista s-a purtat de parcă… nu se făcuse norma de înjurături la adresa Puterii pentru ziua aceea pe postul Realitatea TV şi era musai să se facă.

În aceeaşi seară, tot la Realitatea TV, Oana Sîrbu şi  Adrian Ursu, în emisiunea lor politică “Ora de foc”, la un moment dat au dat pe post o imagine de arhivă a Elenei Udrea care nu reuşea să urce singură pe un cal. Realizatorii au montat-o de aşa manieră, încît imaginea s-a derulat în succesiune imediată de patru ori! De patru ori a dat greş ministreasa să urce pe cal, tot de patru ori a fost ajutată să încalece. Moderatorii erau foarte încîntaţi de găselniţa lor, imaginea cu pricina le părea cum nu se poate mai bună, mai potrivită pentru sugerarea ideii că Udrea vrea să “încalece” mai multe ministere, fără a avea competenţa necesară! Excedat de asocierea forţată, analistul Emil Hurezeanu, invitat în studio, a ripostat: nu, neputinţa ministresei de a urca pe cal lui nu i se pare o dovadă de incompetenţă profesională! Însă riposta sa, de mare bun simţ, n-a avut un ecou pozitiv în gîndirea lui Adrian Ursu, care şi-a apărat „opera”, atacîndu-şi invitatul. Deh, cum să aibă alt ecou: cine se scuză, se acuză, nu?

Jocul ăsta penibil cu imagini, care manipulează opinia publică şi care face personajul luat în colimator ridicol, nu „simpatic” (cum a spus gazetarul), mi se pare şi mie de neînţeles, de neacceptat din partea unui jurnalist cu vechi state de serviciu şi cu destule calităţi, cum e Adrian Ursu. Mai mult, care e într-o poziţie de vîrf, de formator de opinie, postură care cere şi presupune foarte multă responsabilitate, fiindcă el impune o mentalitate, un curent de opinie, o atitudine. Şi… un stil de jurnalistică. Diferenţa dintre el şi Emil Hurezeanu se vădea a fi uriaşă : Hurezeanu e format la şcoala anglosaxonă de presă, unde primează analiza, informaţia, comentariul la obiect, în timp ce pamfletul, “artisticitatea”, manipularea grosieră prin imagine, datul cu presupusul etc. sînt dezavuate; Ursu – şi alţii, mulţi, ca el  – e format la “şcoala naţională” de presă, adică a televiziunilor şi ziarelor noastre. Pentru care zvonul, bîrfa, bănuiala, supoziţia, aproximaţia, pamfletul, imprecaţia, manipularea sînt foarte importante, fiindcă e mult mai uşor să faci audienţă înjurînd, „pamfletînd”, operînd asociaţii forţate, decît documentîndu-te la sînge, comparînd datele, păstrînd un ton moderat etc. Pentru mine este foarte clar: lumea românească de azi arată aşa de sinistru şi de fără de speranţă din două motive principale: fiindcă Justiţia nu e liberă şi fiindcă Presa nu e nici liberă, nici de bună calitate. Cînd stilul de a face presă al unui Hurezeanu va prinde rădăcini pe aici, eu sînt sigură că vom păşi într-o altă etapă a vieţii noastre publice, mai evoluată, mai dătătoare de speranţă…

Tot la Realitatea Tv, la aceeaşi emisiune, au fost şi sînt atacaţi de foarte multe zile cîţiva din cei îmbogăţiţi după revoluţie – întîmplător, toţi pedelişti! De ce nu din toate taberele politice? De ce doar acum atît de insistent? Dată fiind criza cu spectrul sărăciei cumplite care pîndeşte marea majoritate a populaţiei româneşti, această focalizare masivă – şi pe drept, şi pe nedrept – asupra averilor politicienilor noştri nu poate duce decît la exacerbarea vederilor şi pornirilor agresiv comuniste. Cam ăsta ar fi efectul de bumerang pe care îl poate avea stilul de jurnalism practicat acum de mulţi la noi. Prin urmare, inconştienţa, lipsa de profesionalism şi jocurile obscure în care, cu siguranţă, sînt prinşi destui gazetari români ne pot costa enorm…

În fine, să revenim: unul dintre îmbogăţiţii intraţi în colimatorul Realităţii TV ar fi Adriean Videanu, ministrul Econo-miei şi membru marcant PDL, demascat mai întîi cu fotografii de vacaţă petrecută… pe Coasta de Azur! Dintr-o intervenţie chiar a lui Videanu, s-a dovedit că acele fotografii erau făcute, de fapt, la Mamaia. După cîteva zile de la punerea asta la punct, aflu că Realitatea TV a fost sancţionată pentru că a difuzat informaţia cu vacanţa pe Coasta de Azur fără a verifica dacă e adevărată (a fost preluată dintr-un ziar) şi fără a da celui atacat drept la replică la timpul potrivit.

Să te ţii ce a urmat după acest anunţ! Nu există seară să nu ni se arate, faţă-spate-profil stînga-profil dreapta-de sus „viloiul” lui Videanu de la Snagov. I-aş întreba pe jurnaliştii care se ocupă de acest subiect cu asupra de măsură: viloiul o fi apărut peste noapte sau Videanu a călcat, brusc, pe bec?

Nu am nici un motiv să-i apăr pe noii îmbogăţiţi – dar oare nu ar trebui mai întîi să avem dovezi clare că s-au îmbogăţit fraudulos, şi abia apoi să le vestejim imaginea, arătîndu-i „la popor”, asmuţind poporul asupra lor? Şi încă o întrebare: după comunism fără comunişti, poliţie politică fără vinovaţi şi fără victime, lustraţie fără lustraţi, oare să vrem noi şi capitalism fără capitalişti? Originală lume mai sîntem!

(Ziarul de Iaşi, 25 iunie)