Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 7 iunie 2010

Ecce homo!

În perimetrul feminin al plajei de la Nicolina, un bărbătuş gol şi auriu ca un pepene galben dă tîrcoale precaute surioarei lui care se joacă în nisip. Omul se lasă cu grijă pe vine, înşfacă lopăţica, reuşeşte să se ridice cu bine în picioare, dar apoi, ostenit de efort şi de victorie, cade în fund. Şi rîde. Cercetează cu interes de scurtă durată captura, după care o lasă baltă şi face doi paşi de-a buşilea spre stînga. Unde e mama, doar în slip, citind absorbită într-o carte. Insul se ridică din nou în picioare, apucă la sigur cu gura ţîţa dinspre el şi se ospătează. Cu o mînă frămîntă sînul, cu cealaltă o şuviţă din părul mamei, cu ochii o urmăreşte pe fetiţă, cu un picior încearcă să se caţere pe coapsa maternă. Totul durează un minut. Apoi dumnealui, devenind brusc interesat de şapca roşie a surorii, se duce spre ea decis, chiar dacă punînd picioarele cam anapoda unul după altul, şi i-o dă jos. Şi rîde. Copila îl apostrofează cu alint, îşi ia şapca şi şi-o pune din nou pe cap, nemaibăgîndu-l în seamă. Atunci bărbătuşul se lasă binişor în nisip: începe să învîrtă un deget în el şi se apleacă în lateral, contemplînd fericit spectacolul mîinii lui laborioase supunînd materia!

Mama prinde prilejul istoric şi ţîşneşte spre duş ca din puşcă. Faţa ei ar avea ceva dintr-o oarecare vîrstă matură, însă trupul nu trădează nicicum repetata maternitate. Se udă repede cu apa sulfuroasă şi, parcă dintr-un salt, se întoarce la locul ei, culcîndu-se pe cearceaf. Zace cîteva clipe cu ochii închişi, în timp ce soarele pur şi simplu aspiră picăturile transparente de pe coapsele ei băieţeşti; după o privire rapidă spre frontul de lucru de alături, îşi reia liniştită lectura. Omul nostru o reperează din nou şi consideră că e momentul unui asalt serios. Deplasîndu-se la obiectiv tîrîş, se urcă în genunchi pe el, traversîndu-l de-a latul pîntecului dintr-o parte în alta: are o ţintă precisă, dar nu-mi dau seama care. Se apleacă uşurel, bîjbîie şi ia ceva în mînă. Se retrage metodic tot în genunchi pînă la locul de start şi se lasă să alunece în fund. Bagă ceva în gură. „Mănînci alune?” îl întreabă mama, cu ochii în carte. Drept răspuns, el molfăie luuuuuuuuungi minute obiectul şi pe o parte, şi pe cealaltă a gurii, privind la lumea topită într-o moale hărmălaie peste care muzica de la difuzor întinde uriaşe aripi de şindrilă…

Ei, ajunge cu distracţia, şi-a zis la un moment dat insul: aruncă aluna şi trece la treburi mai serioase: ia nisip în pumni şi-l toarnă pe pîntecul mamei. E mîndru, însă e clar că apreciază drept slabă productivitatea muncii sale. Trage o fugă de-a buşilea pînă la şantierul surorii, înşfacă o lopăţică de plastic, se ridică în picioare şi, din doi paşi uşooooor, dar numai uşor dezarticulaţi, a revenit pe şantierul lui. Ia nisip cu lopăţica, îl toarnă pe trupul mamei şi îl tasează de nădejde cu aceeaşi unealtă. Apoi dă din cap mulţumit: a constatat că E BINE ce-a făcut.

E adevărat că munca îl înnobilează pe om; dar după un timp omul, ridicîndu-şi ochii spre înalt şi clipind orbit de soarele şi de măreţia lui Dumnezeu, înţelege, ca şi El, că există un timp pentru muncă, dar există un timp şi pentru odihnă. A muncit destul! Aruncă lopăţica, se caţără cu totul pe mama, îşi întinde cît e de lung trupul auriu de-a lungul trupului ei auriu, prinde sînul cu gura şi închide ochii, sugînd de nădejde. „Rămîi, o, clipă, cît eşti de frumoasă…!” îşi spune la un moment dat cu un suspin şi adoarme. Pentru că îl văd respirînd potolit, cu ţîţa în gură.

Read Full Post »