Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 29 aprilie 2010

Teroriştii literari

Există măcar o republică în care regimul autoritar se vădeşte a fi cea mai indicată formă de guvernămînt: Republica literelor (şi a artelor, în general).

Ştie oricine că scriitorii nu sînt egali din naştere, precum cetăţenii. Unii se nasc doar cu talent mimetic, alţii cu talent, alţii cu geniu. Nici cînd e orbitoare valoarea nu se impune de la sine sau fără ezitări: să ne amintim că Proust a fost respins de editorul Gide, că Bacovia e anemic receptat în Istoria… lui Călinescu sau că Emily Dickinson abia de a fost băgată în seamă în timpul vieţii. Dacă şi specialiştii se mai pot înşela, cu atît mai riscant e să laşi lucrurile legate de literatură în voia principiului selecţiei naturale – deşi, zice Darwin, acesta a dus la evoluţia speciilor şi… generează liberalismul.

Şeful autoritar de drept, criticul profesionist – adică acela dotat cu pasiune, lecturi, spirit critic şi apt de un exerciţiu obiectiv şi responsabil – e indispensabil în menţinerea ordinii în Republica literelor, mai cu seamă că legile ei sînt diafane: nişte frumoase fără corp.

În lipsa autorităţii de drept, fără de care scriitorul-scriitor se simte jalnic, nu se instaurează democraţia, ci anarhia, care are drept rezultat crearea unor structuri paralele de tip mafiotic. Mafioţii – recte veleitarii – ies cu “mitralierele” în stradă: ocupă posturi de radio şi de televiziune, redacţii de reviste şi edituri, şefia asociaţiilor, pentru a-şi impune, direct şi indirect, mesajul frust şi monomaniac: ”sînt mare, dom’le!”.

Ce mai fac mafioţii-terorişti? Instituie premii şi şi le dau între ei cu deplină conştiinţă că aşa e normal. Racolează personaje din high life-un literar, profitînd de naivitatea sau de interesele lor “omeneşti”, trasformîndu-i contra cost în lobby-işti sau măcar în pilonii, în structura de rezistenţă a acţiunilor lor (a)culturale: crearea de noi reviste, edituri, comemorări, aniversări, colocvii etc., puse în operă nu din scopuri altruiste, ci pentru impunerea lor înşile ca scriitori. Racolează chiar mari personalităţi şi critici , dintre cei a căror fibră, insuficient de puternică pentru a rezista la sărăcie, eventuală marginalizare sau singurătate, se vădeşte vulnerabilă la linguşeală, laudă deşănţată, cadouri etc. Ce nu ştiu aceste personalităţi, aceşti critici racolaţi e cît de ordinar vorbesc, cu cîtă lipsă de respect îi tratează în secret “finii” lor de joasă condiţie, care, oricît de semidocţi şi de vulgari ar fi, îi dispreţuiesc pe cei care sucombă la… “micile (lor) atenţii” : de la diminutivarea băşcălioasă a numelui (“Georgică, Mişulică al nostru” etc.), pînă la manipularea cea mai josnică a imaginii, cuvintelor, numelor “naşilor” lor în propriul beneficiu teroristic – nici o metodă nu e lăsată deoparte. Şi e drept să li se întîmple aşa acestor obrazuri subţiri: doar se ştie că cine se bagă în troacă va fi mîncat de porci !

În România, la ora actuală – incredibil, dar adevărat şi ca să fie amarul şi mai amar -, nu doar în economie sau politică funcţionează structurile paralele, ci şi în literatură. Teroriştii literari au luat un avînt fără precedent. Să fie tot urmarea supravieţuirii fără frontieră a vechilor structuri ale Securităţii comuniste? E o întrebare la care nu ştiu răspunsul. Mai la îndemînă mi se pare explicaţia, deja clasicizată, cu fibra dintotdeauna slabă a românului “blînd şi tolerant”: teroriştii îşi fac de cap şi aici pentru că sînt trataţi cu aceeaşi lene şi duplicitate cu care erau trataţi protagoniştii comunismului: ”lasă-i, dom’le, că oricum nu contează, nu-i ia nimeni în serios, toată lumea ştie că sînt proşti”. Proşti, dar mulţi şi virulenţi…

Nu ştiu cum va fi fiind prin alte părţi ale ţării, dar teroriştii din Iaşi nu prea fac distincţie între “evaziv” şi “evazat”; pun virgulă între verb şi complementul direct (s-au mai stilat şi ei, au aflat că virgula între subiect şi predicat nu dă bine), lucru care nu-i împiedică să fie prieteni cu Uniunea sau cu personaje din high life-ul literar; ajunşi după revoluţie bogaţi – deţinători de edituri, tipografii, cafenele, reviste, titluri de cetăţeni de onoare -, îşi creează o biografie falsă, cu ascendenţi iluştri ori eroice drame personale. Umplînd toate gardurile cu fotografiile lor afişate nici mai mult, nici mai puţin, lîngă Eminescu, maimuţăresc tot, relativizează valoarea, citează abundent din clasici. La zile de sărbătoare cu semnificaţie culturală, defilează în rînduri strînse, cîntîndu-şi, în aplauzele gospodinelor şi ale pensionarilor literari, imnul:

Valoarea nu-i un lucru foarti mari –

i doar o cocoraţîi pi chiept,

un mic ceferticat pi cari

pot sî-l obţin şî eu, cî sînt diştept.

.

Mai dau un pumn în stînga şî în dreapta,

mai pun de-o cumătrie, de-un bairam;

p’ăia mici c-o sticlă di tărie

în buzunarul di la chiept îi am.

.

Cu ăi mai barosani mai greu îi, da’

fiin’că vremili sînt greli foarti

şî fin’că oameni sînt şî ei

sî dau pi brazdî dacă-i ieu cu artî:

.

li merg în şoaptă, li vorbesc tiptil

şî, dacă trebi, cumpăr mamelucii;

ei, cînd primesc ci vreu, pun alt fitil:

“neni, şăzi ghinişor, cî nu dau turcii!”

(Publicat în Observator cultural, seria veche; îl reiau aici cu ocazia emigrării mele, de scîrbă şi oroare, la Asociaţia scriitorilor din alt oraş)

Read Full Post »