Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 14 aprilie 2010

Moartea Porumbiţei

Porumbiţa a dispărut şi ea de pe uliţa noastră. M-am uitat lung la ce-a rămas în urmă: căsuţa din lut, măruntă cît Bojdeuca lui Creangă, văruită şi vopsită alb şi verde astă-vară; părul din faţă cu pere clapse, din care am mîncat cînd eram copil; fîntîna din grădină, cu ghizd catifelat din lemn mereu jilav, de unde aduceam apă bună de fiert carnea şi de spălat rufele, fiindcă apa din fîntîna noastră era dură; şura bătrînă, singura cu acoperiş din stuf care a mai supravieţuit prin preajmă. Parcă văd că prin mai-iunie, dacă şura va mai fi în picioare, voi face ceea ce fac mereu: în trecere spre casa surorii, mă uit după „gălătuşii” de polen dulce şi parfumat, morfoliţi temeinic de albine şi dosiţi unul după altul în ţevile de stuf căpăcite apoi măiestru cu lut!

Asta era ceea ce se vedea, cu văzul nostru de toate zilele, cel miop. Dar vă amintiţi ce spune Vulpea micului Prinţ: că lucrurile importante se văd numai cu inima. Cu inima, eu mi-am amintit de Porumbiţa cînd nu era încă porumbiţă: era mătuşa Ana, mă’ş’Ana, care cosea plapume şi saltele, punînd aţa în patru în acul mare, răsucind-o apoi în palme în timp ce ţinea acul între dinţi. Îi priveam faţa armonioasă şi rumenă, aplecată peste lucrul ei, de pe care o ridica din cînd în cînd şi se uita lung la mine de după ochelarii cu rame negre şi late. Şi rîdea veselă (nu ştiu de ce „veselă”, vai de viaţa ei de femeie măritată!)  şi atunci i se vedeau cei doi dinţi „de tablă” pe care i-am imitat odată, acoperindu-mi şi eu doi dinţi cu foiţă de staniol argintiu. Măşana era printre puţinii cunoscuţi ai mei care aveau dinţi de tablă sau ochelari: o, asta era un ditamai lux, de vreme ce alţii nu aveau! Şi, ca orice lux, aşa ceva „era frumos”!

Cînd încă nu era Porumbiţa, măşana mai era femeia care ne făcea papuci din cîrpe. Şi pe ea am văzut-o parcă numai în papuci din cîrpă, purtaţi indiferent de anotimp şi de loc, în timp ce noi umblam încălţaţi cu ei doar iarna şi numai în casă. Venea la mama şi ne lua măsura piciorului, desenînd-o cu cretă pe hîrtie albastră. Pentru talpă, croia materialul în cinci-şase straturi pe care le împungea de sute de ori cu aţă în timp ce mergea pe „hudiţă” după cine ştie ce treabă. Tot în papuci uşori şi calzi, de cîrpă.

Şi mai avea măşa un talent: făcea găuri în urechi pentru cercei. Cu un ac udat cu spirt spărgea lobii fragezi ai urechilor, apoi trecea prin ureche un fir de aţă roşie şi o înnoda ca pe un cercel. Dacă nu cumva fabulez acum, freca urechea cu sare. Barbar şi înfricoşător! Dar nu şi pentru o fătucă de vreo zece-doisprezece ani, cît avea sora mea mai mare cînd s-a dus să-şi facă şi ea găuri în urechi. Şi cum să nu vrea şi „mînzul”, adică „ăla care se ţine ca scaiul” de cineva, adică eu de ea, cînd a văzut-o cu cercei în urechi…?!

Măşa a devenit Porumbiţă încoace, tîrziu. Nu avea televizor, cred că nici radio, şi ca să se mai distreze, ea şi bărbatu-său se suiau de sărbători pe gard şi se uitau la cine trecea pe uliţă. În suuuuus şi în jooooos, în suuuuus şi în jooooos, şi capetele – că atîta se vedea de după gard – se întorceau înceeeeet la stînga şi la dreapta. „Ca doi porumbei pe-o cracă!”, glumea răutăcios tata… Aşa s-a născut Porumbiţa. O Porumbiţă din ce în ce mai închisă în ea după moartea, binecuvîntată, a lui bărbatu-său. Mai mergeau copiii s-o vadă, pentru cîteva ore sau pentru o zi, în rest, singurătatea ei era beton. Îşi ţinea de urît cu tăria. Şi într-o noapte de iarnă a adormit lîngă soba încinsă. Rochia de plastic i s-a aprins mocnit şi i-a ars o latură a trupului. Pe cealaltă, sănătoasă, a zăcut vreo două zile singură – i s-a părut neserios să spună cuiva ce-a păţit –, pînă ce, tot într-o noapte, a venit Îngerul şi i-a zis: “Porumbiţo, hopa sus!” Şi mătuşa l-a ascultat.

Biata Porumbiţa, o fi putut ea, la cei peste 80 de ani ai ei, să ţină pasul cu Îngerul?

Read Full Post »